Counter-guarantee liability triggered by unconditional contractual mandate overriding independent verification of forced execution status

Şedinţa publică din data de 19 mai 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1309/2020 din data de 24 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul Fondul de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Fondul de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A.

Prin decizia civilă nr. 613A din 05 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantul Fondul de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, împotriva sentinţei civile nr. 1309/2020 din data de 24 iulie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. A fost schimbată, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 568.757,26 RON, reprezentând contragaranţia acordată, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată în raporturile dintre profesionişti, începând cu data de 18.04.2017 şi până la achitarea integrală a debitului principal. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.550,57 RON, achitate în primă instanţă. A fost obligat intimatul-pârât la plata că apelantul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.377,58 RON, achitate în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs Fondul de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind încălcate normele de drept material prevăzute de art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 2017, art. 1266 C. civ., O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2012 şi Convenţia de Contragarantare nr. 1/2012.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a arătat că instanţa de apel a interpretat eronat normele legale din materia executării silite, respectiv art. 622 şi următoarele din C. proc. civ., când a stabilit că beneficiarul nu era în executare silită la data acordării contragaranţiei.

Astfel, recurentul arată că, în cuprinsul motivării, s-a reţinut că demersurile pentru verificarea criteriului de eligibilitate nu au fost suficiente întrucât pronunţarea unor încheieri de încuviinţare a executării silite nu dovedeşte începerea executării silite efective asupra patrimoniului societăţii debitoare, care se realizează prin comunicarea somaţiei de plată sau a înştiinţării privind înfiinţarea popririi, astfel încât o verificare completă ar fi presupus obţinerea unor informaţii de la executorul judecătoresc.

Potrivit art. 622-623 şi art. 663-664 C. proc. civ., executarea silită începe la momentul la care cererea de executare silită este comunicată de către creditor executorului judecătoresc, iar nu la momentul comunicării somaţiei de plată către debitor, astfel cum greşit s-a reţinut.

Având în vedere dosarele de executare silită având ca obiect încuviinţarea executării silite împotriva beneficiarului în cauză, rezultă în mod cert că beneficiarul de afla în stare de executare silită potrivit legislaţiei în vigoare ante-menţionate, care a fost interpretată greşit de către instanţa de apel.

Recurentul arată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat prevederile art. 6.4 din Convenţia nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. d), din Norma nr. 1/2012, în coroborare cu art. art. 2017, art. 1266 C. civ., atunci când a stabilit că solicitarea efectuării unor demersuri suplimentare, cum ar fi verificarea portalului instanţelor judecătoreşti, excedează contractului încheiat între părţi. Întregul mecanism juridic de interpretare a voinţei părţilor şi a scopului Convenţiei a fost viciat prin raportarea la un singur aspect de ordin formal, Anexa C7 la Convenţie.

Obligaţiile prevăzute în Anexa C7 la Convenţie, trebuie completate şi interpretate sistematic împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor, în coroborare cu art. 2017 şi art. 1266 C. civ., după voinţa concordantă a părţilor în respectarea obiectului Convenţiei. În acest sens, recurentul arată că a demonstrat că intimatul a efectuat verificarea criteriilor de eligibilitate, însă aceasta a fost total necorespunzătoare cerinţelor de prudenţă şi diligenţă impuse de convenţie.

Susţinerea în sensul că obligaţia intimatului era doar de a verifica documentele stabilite în Anexa C7 la Convenţie, nu este îndestulătoare, deoarece aceasta obligaţie trebuie completată cu cele din materia mandatului, potrivit Art. 5.1. din Convenţia nr. 1/2012.

Declaraţia pe proprie răspundere nu poate fi îndestulătoare în dovedirea criteriului privind executarea silită întrucât din probatoriul administrat rezultă cu certitudine că beneficiarul se afla în stare de executare silită.

În cauză, intimatul putea face o simplă interogare cu privire la situaţia beneficiarului chiar pe site-ul portaljust.ro.

Instanţa de apel nu a aplicat prevederile convenţionale invocate de recurent şi nu a realizat interpretarea corectă şi sistematică a reglementărilor aplicabile în cauză respectiv art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 din Convenţie, în coroborare cu art. 1266 art. 1270 din C. civ.

Dispoziţiile din Anexa C7 trebuie interpretate sistematic şi teleologic, după voinţa concordantă a părţilor, în respectarea scopului Convenţiei nr. 1/2012 al Normei 1/2012, iar nu după sensul strict literal al termenilor, în contradicţie cu art. 1266 şi art. 1270 din C. civ.

În acest sens, în vederea pronunţării unei hotărâri legale, dispoziţiile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul nr. 1364/23.12.2009 şi Norma nr. 1/2012 trebuie interpretate sistematic, pentru a ajunge la o înţelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părţi prin Convenţia nr. 1/2012, şi pentru a respecta scopul contractului a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înfiinţată.

Interpretând în mod greşit convenţia în litigiu, instanţa de apel a aplicat eronat art. 5.1 din convenţie, în coroborare cu art. 2018 C. civ., obligaţiile reclamantei neputând fi limitate doar la momentul acordării garanţiei contragarantate, astfel cum susţine instanţa de apel, întrucât trebuie acţionat cu prudenţă şi diligenţă şi la momentul plăţii garanţiei contragarantate, în conformitate cu art. 5.1. din Convenţia nr. 1/2012, aceasta fiind făcută abia în anul 2020.

Contrar raţionamentului instanţei de apel, rezultă că intimatul avea obligaţia contractuală de a solicita informaţii de la organele abilitate în legătură cu lămurirea stării de executare silită.

În continuare, instanţa de apel a stabilit în mod eronat că prin confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare ar interveni propria turpitudine a recurentului întrucât etapa confirmării este o etapă distinctă faţă de etapa analizei si implicit a plăţii contragaranţiei.

Recurentul arată că, acordarea garanţiei şi contragaranţiei, plata garanţiei şi executarea contragarantiei sunt etape distincte prevăzute de Conventia nr. 1/2012.

Într-o primă etapă, cea a acordării garanţiei şi a contragaranţiei şi a plăţii garanţiei, intimatul acordă garanţia şi contragaranţia beneficiarului, iar recurentul confirmă contragaranţia acordată.

În a doua etapă, cea a executării contragaranţiei, prevăzute de Capitolul 6 din Conventia nr. 1/2012, recurentul analizează cererea de executare formulată de către intimat şi decide dacă plăteşte sau nu contragaranţia, în funcţie de îndeplinirea sau neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate prevăzute de contract şi de prevederile legale cu care se completează acesta.

În etapa distinctă a executării contragaranţiilor, prevăzută sub Capitolul 6 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, contractul dintre părţi stabileşte, în mod explicit, faptul că recurentul este îndreptăţit să refuze executarea contragaranţiei, în situaţia în care, cu ocazia examinării cererii de executare se constată că beneficiarul nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data anterioară celei acordării confirmării contragaranţiei.

Din prevederile contractuale rezultă, fără echivoc, faptul că FRC este îndreptăţit să nu plătească contragaranţia în situaţia în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că IMM-ul beneficiar nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei.

La termenul din 19 mai 2022, Înalta Curte examinând, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului o va reţine ca nefondată având în vedere că în cuprinsul cererii de recurs au fost invocate critici care se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru considerentele care urmează:

Recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând că normele de drept material prevăzute de art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 2017, art. 1266 C. civ., O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2012 şi Convenţia de Contragarantare nr. 1/2012, au fost încălcate prin decizia atacată.

Din actele dosarului rezultă că părţile au încheiat Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, unde la art. 3.1 alin. (1), s-a prevăzut că pot fi contragarantate garanţiile acordate în beneficiul întreprinderilor mici şi mijlocii care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2012

Prin clauza cuprinsă la art. 4.1 din Convenţie, s-a stabilit că, în vederea asigurării celerităţii activităţii de contragarantare în sprijinul IMM-urilor, pârâta mandatează garantul (reclamanta) să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare din Norme şi să acorde contragaranţii IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conţinutul detaliat al mandatului fiind prevăzut în Anexa C.1 la convenţie.

Disputa părţilor se poartă asupra interpretării Anexei C.7 la Convenţie unde s-au prevăzut criteriile de verificare la executarea contragaranţiei, respectiv condiţia ca beneficiarul să nu se afle în procedura de executare silită.

Prin decizia atacată s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1270 alin. (1), art. 1350, art. 1516 şi art. 1535 C. civ. pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei Fondul Român de Contragarantare S.A., ca urmare a faptului că acesta nu a executat, în mod culpabil, obligaţia de plată a sumei care face obiectul contragaranţiei, respingând cererea de executare, în lipsa oricărui temei legal sau contractual şi fără a se fi încălcat limitele mandatului acordat reclamantei, deşi erau îndeplinite toate condiţiile pentru plata contragaranţiei prevăzute de art. 6.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat normele legale din materia executării silite, respectiv art. 622 şi următoarele din C. proc. civ., stabilind că beneficiarul nu era în procedura de executare silită la data acordării contragaranţiei.

În legătură cu acest aspect, instanţa de apel a reţinut faptul că, în conformitate cu art. 673 raportat la art. 668 C. proc. civ., precum şi din nota 3 cuprinsă în Anexa B.1 la Norma nr. 1/2012, executarea silită efectivă începe prin comunicarea somaţiei, astfel încât simpla încuviinţare a executării de către instanţa civilă nu poate avea semnificaţia faptului că societatea beneficiară se află în executare silită.

Având în vedere că pârâta nu a probat că, la data acordării contragaranţiei, exista vreo măsură de executare silită efectuată asupra patrimoniului societăţii beneficiare, nefiind depuse somaţii de executare sau înştiinţări privind înfiinţarea popririi în dosarele în care s-a încuviinţat executarea silită, instanţa de apel nu a putut reţine că nu era îndeplinită această cerinţă de eligibilitate pentru acordarea contragaranţiei.

Raportat la considerentele instanţei de apel care vizează elementele specifice raportului juridic din perspectiva obligaţiilor asumate de părţi, argumentele invocate de recurentă cu privire la regulile procedurii de executare silită prevăzute de C. proc. civ. nu sunt de natură să infirme raţionamentul instanţei de apel.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere că recurentul-pârât este cel care a stabilit criteriile de eligibilitate şi modalitatea de verificare a îndeplinirii acestora, prin elaborarea Normei nr. 1/2012, pe când intimata-reclamantă a fost mandatată să aplice, în concret, procedura de acordare astfel stabilită, scopul urmărit de părţi la încheierea contractului de mandat fiind acela de a realiza celeritatea activităţii de contragarantare.

Clauza cuprinsă la art. 6.4 alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 precum şi Anexa C.7 prevăd că verificările se fac potrivit criteriilor de verificare prevăzute în anexă, neexistând nicio menţiune în sensul că verificările ar fi orientative sau minimale, cum greşit susţine recurentul.

Aşadar, reclamanta nu avea obligaţia de a verifica portalul instanţelor de judecată pentru a determina dacă beneficiarul contragaranţiei era supus unei proceduri de executare silită, întrucât o astfel de cerinţă nu este stipulată în procedura întocmită de recurent.

Din această perspectivă şi criticile recurentului prin care se arată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat prevederile art. 6.4 din Conventia nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. d), din Norma nr. 1/2012, în coroborare cu art. art. 2017, art. 1266 C. civ., atunci când a stabilit că solicitarea efectuării unor demersuri suplimentare, cum ar fi verificarea portalului instanţelor judecătoreşti, sunt nefondate deoarece contravin obligaţiilor asumate de părţi.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a interpretat corect voinţa părţilor, şi a ţinut seama de obligaţiile prevăzute de Anexa C7 la Convenţie, care prevede că verificările se fac potrivit criteriilor de eligibilitate prevăzute în anexă, reţinând totodată că nu rezultă că verificările ar fi orientative sau minimale.

Interpretarea voinţei părţilor se face în concordanţă cu obligaţiile asumate şi nu poate genera obligaţii suplimentare, respectiv criterii de eligibilitate deduse pe cale de interpretare, cum greşit susţine recurentul.

De asemenea, demersul de interpretare a normei contractuale trebuie să se rezume la stabilirea voinţei părţilor, iar nu să reprezinte un examen al tuturor tipurilor de interpretare aplicabile normelor juridice, cu atât mai puţin când este vizată interpretarea unor criterii de eligibilitate prevăzute expres şi limitativ în convenţia părţilor.

Înalta Curte va înlătura şi critica conform căreia instanţa de apel a aplicat eronat art. 5.1 din convenţie, în coroborare cu art. 2018 C. civ., reţinând că obligaţiile reclamantei sunt limitate doar la momentul acordării garanţiei contragarantate.

Conform art. 6.4 alin. (2) lit. b) din Convenţie plata contragaranţiei este condiţionată de aprobarea şi acordarea acesteia în condiţiile notificate de recurent, cu respectarea normei aplicabile şi a convenţiei, potrivit criteriilor de verificare prevăzute în Anexa C.7 la convenţie.

Aşadar, convenţia părţilor nu conţine dispoziţii suplimentare pentru faza executării contragaranţiilor, cum greşit susţine recurentul.

Raportat la dispoziţiile art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012, conform cărora contragaranţia reprezintă un angajament expres, irevocabil şi necondiţionat prin care recurentul preia o parte din riscul de credit asumat de fondurile de garantare la acordarea de garanţii în favoarea IMM, în condiţiile convenţiei de contragarantare, descoperirea ulterioară a faptului că acestea nu erau îndeplinite pe motivul că informaţiile furnizate de beneficiar nu ar fi corespuns realităţii, nu este de natură să afecteze obligaţia recurentului de a plăti contragaranţia, după cum nu este înlăturată nici obligaţia reclamantei de a plăti garanţia către banca finanţatoare, întrucât o astfel de ipoteză nu este prevăzută de convenţia părţilor.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 613A din 05 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Fondul de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 613A din 05 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2022.