Res judicata of provisional seizure decisions and contractual classification under cassation review

Şedinţa publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Bistriţa Năsăud la 09.11.2017, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.R.L. a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 97.500 USD, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data introducerii cererii si până la data plăţii efective.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 1350, art. 1516 alin. (1), art. 1522, art. 1527 şi următoarele C. civ., art. 95, art. 107 alin. (1), art. 192 şi urm. C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 70/2020 din 19.06.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalul Bistriţa-Năsăud s-au respins cererile de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect pretenţii, obiect al dosarului nr. x/2017, la care a fost conexat dosarul nr. x/2017. S-a respins cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată. S-a admis cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cotă parte din onorariul expertului judiciar, suportat de pârâtă.

Împotriva sentinţei civile nr. 70/2020 pronunţată în dosar nr. x/2017 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud a formulat apel A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii apelate, şi rejudecând cauza, obligarea pârâtei B. S.R.L la plata următoarelor sume: 97.500 USD (echivalent sumei de 412.668,75 RON), reprezentând contravaloarea facturii nr. x/31.03.2017, plus TVA în cuantum de 78.407 RON, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective; 46.570,80 RON, pentru prejudiciul cauzat prin introducerea cererii de înfiinţare a măsurii asigurătorii şi prin instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aflate în Fortul Constanta, cerere respinsă prin decizia civilă nr. 530/2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, sumă care urmează a fi reţinută în parte din valoarea cauţiunii consemnate de B. în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bistriţa Năsăud; 4.289.162,50 RON, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. x/08.11.2017 şi nr. y/31.12.2017, precum şi la plata dobânzii legale, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei şi la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 234/2021 din 26 aprilie 2021 a respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 70/2020 din 19.06.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud pe care a păstrat-o în întregime.

La data de 20 mai 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar C., a formulat declaraţie de recurs împotriva deciziei civile nr. 234/2021 din 26 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 08 iulie 2021.

La data de 2 iulie 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar C., a depus motivele de recurs împotriva deciziei civile nr. 234/2021 din 26 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. se susţine nelegalitatea hotărârii prin prisma nereţinerii autorităţii de lucru judecat privind considerentele emise în cuprinsul deciziei nr. 530/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Cluj, prin care s-a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei de înfiinţare a sechestrului asigurator asupra bunurilor şi s-a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că modul de desfăşurare, înţelegerile dintre părţi, modalitatea de plată, califică raporturile contractuale ca fiind de consignaţie, iar nu de vânzare-cumpărare.

Hotărârea anterior amintită nu este o res inter alios acta, ci o hotărâre pronunţată cu privire la raporturile dintre părţi, act jurisdicţional care se impune într-un litigiu ulterior cu efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Recurenta-reclamantă prezintă argumentele în raport cu care concluzia instanţei de apel este greşită privind aplicarea dispoziţiilor art. 460 alin. (3) C. proc. civ. deoarece natura obiectului contractului încheiat de părţi a fost definitiv stabilită printr-o hotărâre anterioară, iar prin ignorarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, au fost încălcate regulile de procedură, astfel că hotărârea se impune a fi anulată pe acest considerent.

Sfera de acţiune a autorităţii lucrului judecat se răsfrânge asupra dispozitivului, precum şi asupra considerentelor pe care acestea se sprijină, deoarece soluţia se întemeiază pe un raţionament logic regăsit în cuprinsul considerentelor decisive ale instanţei. Or, în măsura în care dezlegarea problemei de drept constituie temei al soluţiei finale, această dezlegare, oferită, de altfel, de o instanţă de rang superior celei a cărei hotărâre este atacată în cauză, se impune cu autoritate de lucru judecat într-un litigiu a cărui finalitate are ca temei calificarea deja efectuată cu privire la raporturile juridice dintre părţi.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a efectuat o interpretare şi o aplicare eronată a normelor materiale care guvernează raportul juridic dedus judecăţii. În acest sens susţine că au fost aplicate greşit normele specifice contractului de vânzare-cumpărare în contextul în care între părţi s-a încheiat un contract de consignaţie, astfel cum a fost apreciat şi de către alte instanţe în analiza raportului juridic.

În speţă, arată reclamanta, nu s-a încheiat o convenţie în formă scrisă, însă validitatea consignaţiei nu este condiţionată de vreo formalitate, după cum rezultă din art. 2055 C. civ.

Instanţa de apel a oferit o interpretare eronată raportului juridic dintre părţi, în condiţiile în care întreaga probaţiune administrată în cauză a conturat faptul că, deşi părţile nu au încheiat un contract scris, modalitatea de implementare şi derulare a raportului juridic a fost similară unui raport contractual de consignaţie, astfel cum este reglementat de art. 2054-2063 C. civ.

Deşi starea de fapt conduce la concluzia existenţei unui contract de consignaţie, aplicând eronat prevederile legale şi oferind o interpretare care scapă rigorilor legii, instanţa a ajuns la o greşită calificare a raportului juridic dedus judecăţii.

În argumentarea faptului că raportul juridic dedus judecăţii este unul specific consignaţiei, recurenta prezintă modul de derulare a relaţiei de afaceri cu pârâta susţinând că a acceptat cu bună-credinţă ca produsele să fie depozitate şi expuse în zona portuară Constanţa în scop de prezentare, însă în condiţiile în care marfa nu era vandabilă a solicitat în repetate rânduri pârâtei să îşi ridice marfa.

În lumina acestor aspecte, reclamanta susţine că este evident faptul că relaţia contractuală dintre părţi era de consignaţie, cu pârâta în calitate de consignant, iar reclamanta în calitate de consignatar, aceasta din urmă făcând demersuri pentru vânzarea mărfii primei societăţi unor parteneri de la export.

Dovada elocventă în acest sens o constituie adresa din 28.03.2017 care probează două condiţii esenţiale ale contractului de consignaţie, respectiv dreptul de a inspecta şi controla bunurile, consacrat de art. 2057 alin. (1) teza finală C. civ. şi dreptul consignantului de a dispune de bunurile încredinaţte consignatarului, fiind evidentă exercitarea acestui drept prin indicarea destinaţiei mărfurilor D..

De altfel, se mai arată că după deschiderea procedurii insovenţei faţă de reclamantă, chiar pârâta a denunţat contractul de consignaţie dintre părţi, invocând în susţinerea poziţiei sale prevederile art. 127 din Legea nr. 85/2014. În consecinţă, toate cheltuielile suportate de recurentă cu privire la depozitarea şi conservarea mărfurilor transmise de pârâtă în vederea vânzării la export trebuiau suportate de aceasta, din moment ce această obligaţie cade în sarcina consignantului potrivit prevederilor C. civ., societatea neputând fi ţinută răspunzătoare pentru costurile suportate cu o marfă ce a fost livrată fără o comandă prealabilă fermă şi a cărei preluare a fost refuzată în mod nejustificat de pârâtă.

Recurenta-reclamantă face trimitere şi la dispoziţiile art. 1516 alin. (1) şi alin. (2) C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.

Contractul încheiat între părţi nu poate fi calificat ca unul de vânzare-cumpărare deoarece cauza cumpărătorului într-un contract de vânzare este dobândirea pentru sine a bunurilor care fac obiectul prestaţiei vânzătorului.

Este evident că în cauză părţile au dorit şi au urmărit nu încheierea unei operaţiuni de vânzare-cumpărare, având ca efect un transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile obiect material, ci încheierea de acte juridice în nume propriu şi pe seama consignantului.

Recurenta-reclamantă a acţionat în scopul vânzării bunurilor primite de pârâtă, fiind împuternicită în baza unui mandat fără reprezentare, impus de caracterul raporturilor juridice în domeniul în care actionează, prin urmare a acţionat ca intermediar, ajutând pârâta în vânzarea produselor sale pe diferite pieţe, fără a devoala partenerilor externi adevărata identitate a proprietarului bunurilor mobile livrate.

În final, recurenta-reclamantă arată că şi în situaţia în care calificarea raporturilor juridice ar fi de vânzare-cumpărare, obligaţia de achitare a cheltuielilor de depozitare se află în sarcina societăţii pârâte, având în vedere că marfa a fost livrată fără o comandă prealabilă şi a cărei preluare a fost refuzată de către pârâtă, în ciuda comportamentului sau contrar normelor de bună credinţă.

La data de 26 august 2021, intimata-pârâtă B. S.R.L.. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 20 septembrie 2021, recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimată şi pe cale de consecinţă, admiterea recursului cu consecinţa trimiterii spre rejudecare.

La termenul din 19 mai 2022, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. se susţine nelegalitatea hotărârii raportat la faptul că instanţa de apel nu a reţinut autoritatea de lucru judecat cu privire la considerentele deciziei nr. 530/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Cluj, care fac vorbire că raporturile contractuale derulate de părţi sunt de consignaţie, iar nu de vânzare-cumpărare cum greşit s-a reţinut în cauză.

Înalta Curte constată că această critică este reiterată în faţa instanţei de recurs referitor la art. 460 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. fără ca recurenta să combată dezlegarea dată de instanţa de apel prin raportare la incidenţa dispoziţiilor art. 460 alin. (3) din acelaşi cod.

Recurenta susţine că prin decizia menţionată s-ar fi statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că părţile au derulat un contract de consignaţie şi că această statuare este obligatorie pentru instanţa care judecă prezentul dosar întrucât priveşte o chestiune de fond.

Critica este nefondată în raport cu dispoziţiile art. 460 alin. (3) C. proc. civ.

Conform acestor prevederi, hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

În cauză, obiectul dosarului nr. x/2017 de Curtea de Apel Cluj a fost acela de instituire a sechestrului asigurător, măsură cu caracter provizoriu reglementată prin Titlul IV al C. civ., prin care nu sunt soluţionate aspecte de fond ale cauzei.

Prin urmare, susţinerile recurentei că prin dosarul care a avut ca obiect înfiinţarea sechestrului asigurător a fost stabilită natura juridică a contractului încheiat de părţi, nu sunt în concordanţă cu dispoziţiile legale evocate, art. 460 alin. (3) C. proc. civ. excluzând expres acest tip de acţiuni din sfera celor în temeiul cărora poate fi invocată autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte va reţine ca nefondate şi criticile întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a efectuat o interpretare şi o aplicare eronată a normelor de drept material care guvernează raportul juridic dedus judecăţii, în sensul că au fost aplicate greşit normele juridice specifice contractului de vânzare-cumpărare în contextul în care între părţi s-a încheiat un contract de consignaţie.

Referitor la modul de derulare a raporturilor contractuale între părţi, se constată că acesta s-a realizat în formă simplificată, aşadar fără a exista un acord scris, motiv pentru care instanţele de fond au dispus administrarea unor probe relevante pentru stabilirea naturii juridice a contractului.

În acest sens, prin decizia atacată s-a constatat că probaţiunea administrată în cauză confirmă desfăşurarea între părţi a raporturilor juridice specifice unui contract de vânzare-cumpărare, iar nu de consignaţie, motiv pentru care nu poate fi reţinută în sarcina pârâtei obligaţia prevăzută de dispoziţiile art. 2059 C. civ., referitoare la acoperirea de către consignant a cheltuielilor făcute de către consignatar cu conservarea şi vânzarea bunurilor.

Contrar susţinerilor recurentei, faptul că validitatea consignaţiei, potrivit art. 2055 C. civ., nu este condiţionată de vreo formalitate, nu are drept consecinţă calificarea raportului juridic ca fiind unul de consignaţie, în lipsa întrunirii elementelor esenţiale ale acestui tip de contract.

Situaţia de fapt rezultată în urma administrării probelor a infirmat teza recurentei-reclamante că raporturile contractuale dintre părţi au îmbrăcat forma unui contract de consignaţie în sensul prevederilor art. 2054 - 2063 C. civ., prin urmare instanţa de apel a oferit o interpretare adecvată raportului juridic dintre părţi, în condiţiile în care întreaga probaţiune administrată în cauză a conturat faptul că, deşi părţile nu au încheiat un contract scris, modalitatea de derulare a raportului juridic a fost similară unui raport contractual de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte, reţine că prezentarea modului de derulare a relaţiei de afaceri cu pârâta precum şi trimiterea la probele administrate în dosar, sunt chestiuni care ţin de fondul cauzei, aşadar de netemeinicie a hotărârii, care nu pot forma obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs.

În acest context, argumentele recurentei privind calificarea greşită a naturii juridice a raporturilor contractuale derulate de părţi tind la schimbarea situaţiei de fapt rezultată în urma administrării probelor, prin urmare excedează atribuţiilor instanţei de recurs, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special E. şi administrator judiciar C. Filiala Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 234/2021 din 26 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator special E. şi administrator judiciar C. FILIALA BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 234/2021 din 26 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2022.