Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1232/2022 AI generated

Consumer loan contract partly voided for unilateral interest and fee clauses; restitution of CHF interest upheld, currency-risk claim rejected

Case Number Decizia nr. 1232/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Romanian High Court of Cassation and Justice (Second Civil Section) dismissed as unfounded the appeals brought by both the consumer-borrowers and the two defendant banks against the appellate decision, thereby leaving in force the Court of Appeal's partial modification of the first-instance judgment. The Court of Appeal had upheld the finding that certain contractual clauses were abusive and void—specifically the clauses granting the bank the unilateral right to modify interest rates and fees (art. 4.5), the clause on the unilateral modification of the early-repayment commission (art. 4.10 lit. d, teza 2), and the accelerated-maturity clause (art. 9.3)—and had ordered restitution of sums collected as interest (5,238.42 CHF) with legal interest, while rejecting claims that the loan origination and monthly administration fees were abusive and refusing the borrowers' request to freeze the CHF/LEU exchange rate. The case concerned a CHF-denominated consumer credit agreement challenged under Law No. 193/2000 implementing Directive 93/13/EEC. The Court held that the contested fee clauses were clear and intelligible and thus not abusive; that the currency-repayment clause merely transposed the supplementary rule of monetary nominalism (art. 1578 of the 1864 Civil Code) and could not be reviewed for abusiveness, with the theory of imprevision being inapplicable; and that the bank's unilateral interest-adjustment clause was properly struck down for lacking objective, verifiable criteria, while the banks' challenge to the remaining abusive-clause findings failed because they had not rebutted the presumption of non-negotiation.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 6 din Legea nr. 363/2007, art. 1899 alin. (2) C. civ; Consumer loan contract partly voided for unilateral interest and fee clauses; restitution of CHF interest upheld, currency-risk claim rejected: De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Keywords

AI generated
consumer credit agreement banking law interest rate repayment of loan unilateral contract currency

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Prin memoriul de recurs, a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000
Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior dispoziţiilor art. 3 alin.
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
- să se constatate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1.
art. 4 din Legea nr. 193/2000
Prin textul de lege citat, legiuitorul naţional a implementat dispoziţiile Directivei 93/13/CEE, astfel art. 4 din Legea nr. 193/2000 este o copie fidelă a dispoziţiilor art.
art. 6 din Legea nr. 363/2007
În acest, context, se susţine că banca a acţionat cu bună-credinţă, iar instanţa va analiza conduita recurentei prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007.
art. 1899 alin. (2) C. civ
Totuşi, reclamanţii nu fac dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă, instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.
art. 493 alin. (2) din C. proc. civ
Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
art. 494 alin. (4) C. proc. civ
Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 19 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi, secţia Civilă la 30 decembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu C. S.A., au solicitat ca în baza probelor administrate să se pronunţe o hotărâre judecătorească prin care:

- să se constatate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1. alin. (2) referitoare la dobândă şi 4.5., prima teză, referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânzile şi comisioanele bancare, art. 4.10. lit. a), b), d) şi e), referitoare la comisioanele de acordare credit, administrare lunară a creditului, rambursare anticipată şi alte comisioane, precum şi toate menţiunile cu privire la comisionul de administrare lunară şi rambursare anticipată din celelalte clauze contractuale, art. 5.1. referitoare la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat, art. 7.1. alin. (2), prima liniuţă şi alin. (4), liniuţa a doua, art. 7.3 şi art. 9.3. din Contractul de credit nr. x/10.05.2007 şi, pe cale de consecinţă, să se constatate nulitatea absolută a acestora şi eliminarea lor din contractul de credit;

- urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor de la capătul 1 al cererii, referitoare la dobândă şi eliminarea acestora din contractul de credit nr. x/10.05.2007, dobânda aplicabilă contractului de credit este cea prevăzută la art. 4.1. alin. (1) şi art. 4.2. din convenţie pentru întreaga perioadă de creditare până la restituirea integrală a creditului sau variabilă după primele 12 luni, calculată în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni până la restituirea integrală a creditului sau în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni plus marja stabilită prin raportare la dobânda iniţială din care se scade valoarea indicelui de referinţă LIBOR la trei luni de la data la care dobânda a devenit variabilă, respectiv după primele 12 luni de la data primei trageri a creditului, dobândă valabilă pentru întreaga perioadă de contractare, respectiv după primele 12 luni de la data primei trageri a creditului până la restituirea integrală a acestuia şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei la recalcularea ratelor aferente contractului de credit nr. x/10.05.2007 de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, prin raportare la plăţile efectuate;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, retroactiv de la data acordării creditului, sume actualizate cu dobânda legală de la încasării fiecărei sume până la data plăţii efective;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare credit şi comision de administrare lunară a creditului, sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume până la data plăţii efective;

- îngheţarea cursului de schimb CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit nr. x/10.05.2007 la valoarea de la data încheierii acestuia, curs care să fie valabil pe toată perioada de derulare a creditului sau la un curs majorat cu 10% faţă de cel existent la data încheierii contractului de credit, cu obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit nr. x/10.05.2007 în funcţie de valoarea LEU/CHF de la data semnării contractului sau la un curs majorat cu 10% faţă de cel de la data semnării contractului de credit, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, prin raportare la plăţile efectuate şi obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în plus în temeiul contractului de credit, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la data efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil la data semnării contractului de credit sau cursul majorat cu 10% faţă de cel de la data semnării contractului de credit, sume la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 356 din 11 mai 2018, Tribunalul Călăraşi a admis în parte cererea formulată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1. alin. (2) referitoare la dobândă şi 4.5., prima teză, referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânzile şi comisioanele bancare, art. 4.10. lit. b), d) şi e), referitoare la comisioanele de administrare lunară a creditului, rambursare anticipată şi alte comisioane, a constatat nulitatea absolută a acestor clauze, a constatat că dobânda aplicabilă contractului de credit x/10.05.2007, este cea prevăzută la art. 4.1. alin. (1) şi art. 4.2. din convenţie pentru întreaga perioadă de creditare, până la restituirea integrală a creditului, a obligat pârâta la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, retroactiv de la data acordării creditului (5.238,42 CHF), sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume până la data plăţii efective; a obligat pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare lunară a creditului (3.527,76 CHF), sume actualizate cu dobânda legală de la data încasării fiecărei sume până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 751 din 26 octombrie 2018, Tribunalul Călăraşi a admis cererea formulată de expertul D. de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 356 din 11 mai 2018, prin care au fost obligaţi reclamanţii A. şi B. să achite suma de 1.110 RON expertului, iar pârâţii C. S.A. şi E. să achite suma de 3.110 RON.

Împotriva sentinţei nr. 356 din 11 mai 2018 au declarat apel reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta F. S.A..

Prin decizia civilă nr. 503A din 18 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost admise apelurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta F. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 356 din 11 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Respinge cererea având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi nulitatea clauzelor prevăzute de art. 4.10 lit. b) referitoare la comisionul de administrare lunară a creditului şi de art. 4.10 lit. d), teza 1, referitoare la comisionul de rambursare anticipată, menţinând constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii clauzei prevăzute de art. 4.10 lit. d), teza 2, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica acest comision oricând, pe întreaga perioadă de creditare.

Respinge cererea având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlul de comision de administrare lunară a creditului.

Constată caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzute de art. 9.3 din contract.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi pârâţii F. S.A. şi G. S.A..

Motivele de casare privind recursul reclamanţilor A. şi B..

Prin memoriul de recurs, a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii critică hotărârea atacată întrucât instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Cu privire la clauzele de la art. 4.10. lit. a), b) şi d), teza I, referitoare la comisionul de acordare, comisionul de administrare lunară a creditului şi referitoare la comisionul de rambursare anticipată, recurenţii arată că instanţa de apel a reţinut în esenţă, că aceste clauze deşi nu au fost negociate, nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, iar terminologia folosită este; una uzuală pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii lui orice consumator având cunoştinţă de semnificaţia acestora.

Din perspectiva legislaţiei privind protecţia consumatorilor, pentru a fi în prezenţa unei clauze abuzive, trebuie îndeplinite, cumulativ mai multe condiţii.

Astfel, condiţia este îndeplinită pentru clauzele ce fac obiectul prezentei acţiuni, cât şi pentru celelalte clauze contractuale, deoarece contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze este un contract de adeziune, în care clauzele (de regulă, prestabilite şi incluse, într-o redactare similară, în cvasitotalitatea contractelor) au fost impuse de către pârâtă, fără posibilitatea pentru reclamanţii de a le negocia.

Ca urmare, în privinţa caracterului nenegociat al clauzelor contractuale trebuie avut în vedere, în primul rând, dispoziţiile legale din legislaţia specială internă (art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000), care instituie prezumţia relativă caracterului nenegociat al clauzelor standard, în favoarea consumatorului. Aceasta poate fi răsturnată de comerciant prin dovada contrară, acestuia aparţinând în exclusivitate sarcina probei.

Astfel, cu privire la prima condiţie aceasta este îndeplinită, întrucât atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au constatat caracterul nenegociat al acestor clauze.

În ceea ce priveşte celelalte două condiţii, respectiv clauza să creeze, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, trebuie observat faptul că, dezechilibrul contractual presupune alterarea armoniei contractuale care este dată, în special de echivalenţa şi reciprocitatea prestaţiilor. În analiza echilibrului contractual se au în vedere elemente, precum conţinutul drepturilor sau obligaţiilor părţilor, valoarea la care acestea se raportează, precum şi existenţa clauzelor prin care nu se acordă aceleaşi drepturi ambelor părţi contractante.

Referitor la încălcarea cerinţelor bunei-credinţe şi la crearea unui dezechilibru semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, trebuie observat faptul că, potrivit contractului de credit analizat, comisioanele de acordare, de administrare şi de rambursare anticipată, sunt stabilite în cotă procentuală, pentru prestaţii ale băncii care nu sunt, în nicio măsură, influenţate de cuantumul sumei împrumutate.

Toate aceste prestaţii presupun, din partea băncii, realizarea unor operaţiuni-tip, similare pentru orice credit, indiferent de suma împrumutată. Apare deci, evidentă existenţa unui dezechilibru, în timp ce banca execută prestaţii standard, neinfluenţate în niciun fel de valoarea împrumutului acordat, reclamanţii achită băncii un comision diferit.

Altfel spus, prestaţia băncii implică o cheltuială standard, aceeaşi pentru fiecare împrumutat, dar contravaloarea pe care reclamanţii o achită pentru acoperirea cheltuielilor standard ale băncii este diferită, cu atât mai împovărătoare cu cât valoarea creditului este mai mare.

În acest context se apreciază că, în mod corect instanţa de fond a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei referitoare la comisionul de administrare lunară şi a dispus restituirea sumelor încasate cu acest titlu.

Aşadar, urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, se impune restituirea sumelor încasate cu acest titlu, sume actualizate cu dobânda legală până la data plăţii efective şi în acest fel se naşte obligaţia băncii de restituire a sumelor încasate în plus cu acest titlu, de la data încasării lor, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară, plata acestora nefiind datorată.

În ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1. din contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze intitulată "Rambursarea creditului şi graficul de rambursare", referitoare la rambursarea împrumutului, a dobânzii şi comisioanelor aferente în moneda în care a fost acordat creditul, respectiv în CHF, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut, în esenţă, că reclamanţii au cunoscut că plata ratelor urma să se facă în moneda creditului, respectiv CHF şi că au acceptat, implicit, posibilitatea modificării cursului monedei creditului în raport cu leul şi că i se poate imputa băncii furnizarea unei informări precise cu privire la evoluţia pe termen lung a cursului de schimb CHF/LEU.

Prin urmare, analiza clauzei de la art. 5.1 din contractul ce face obiectul prezentei cauze, clauză ce instituie obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în moneda CHF, la cursul de la momentul la care se realizează plata creditului, se face sub aspectul analizării cerinţelor pentru aplicarea impreviziunii.

Cea de-a doua condiţie este şi ea îndeplinită având în vedere creşterea monedei CHF în raport cu moneda naţională, cauzând o onerozitate excesivă a obligaţiilor reclamanţilor, prin comparaţie cu obligaţiile băncii, creştere care nu putea fi, în mod rezonabil, previzionată de către un consumator mediu, potrivit standardului de referinţă instituit în jurisprudenţa CJUE, reclamanţii având calităţile medii ale unui om cu diligentă şi vigilenţă normale, fără cunoştinţe în specificul pieţei valutare, situaţie în care nu aveau cum să predicţioneze cu privire la volatilitatea monedei în care au contractat, aspect evident pentru profesionist.

În consecinţă, intervenţia instanţei în scopul înlăturării/corectării împrejurărilor abuzive, ilicite, este nu numai necesară, dar şi posibilă juridic, pentru restabilirea echilibrului contractual, nici legea şi nici jurisprudenţa CJUE nu interzic acest lucru, pentru restabilirea legalităţii judecătorul naţional putând să ia toate măsurile necesare în vederea protecţiei consumatorului.

Câtă vreme nu se poate vorbi de risc natural asumat şi nici de un risc convenţional ce să fi fost constituit în mod legal în sarcina exclusivă a debitorului, este necesară intervenţia judiciară în vederea reechilibrării contractului.

De aceea, singura dispoziţie care se bucură de previzibilitate, claritate şi care corespunde exigenţelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu bună-credinţă a contractului de împrumut, este aceea a adaptării contractului de credit.

Faţă de considerentele expuse, recurenţii solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta F. S.A..

Prin cererea de recurs formulată, pârâta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului şi respingerea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Cu privire la clauzele considerate ca fiind abuzive, pentru a ajunge la o soluţie justă, instanţele de fond şi de apel trebuiau să procedeze la verificarea condiţiilor impuse de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, respectiv clauza să nu fi fost negociată şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, nu s-a avut în vedere faptul că acele condiţii esenţiale ale contractului de credit care atrag şi costurile acestuia sunt determinate în mod exclusiv de clienţi. Acestea sunt clauzele referitoare la moneda şi suma creditului, la perioada de utilizare, dar şi cele referitoare la felul dobânzii, fixă sau indexabilă.

Împrumutaţii au avut posibilitatea să opteze între credite diferite puse la dispoziţia lor de către bancă, între dobânzi diferite, fixe sau variabile, fixe pentru o anumită perioadă de timp şi indexabilă ulterior, după cum au avut şi posibilitatea de a alege între credite oferite şi de alte instituţii bancare.

Hotărârile pronunţate în cauză nu reprezintă altceva decât o aplicare automată a prevederilor Legii nr. 193/2000, apreciindu-se că reclamanţii au acţionat pe o poziţie inegală cu banca, contractul fiind unul de adeziune, că reclamanţii nu au avut posibilitatea să negocieze clauzele contractuale, fără să se fi efectuat o analiză "pe caz".

Solicitarea de fi considerate abuzive unele clauze contractuale nu este una reală, ci reprezintă numai o modalitate de a obţine despăgubiri pentru propria faptă culpabilă.

Cu privire la clauza privind dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală, se arată că modificarea ratei dobânzii contractuale este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii pentru care împrumutaţii au optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării lor de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit. Astfel, contrar celor reţinute de instanţele de fond şi apel, modificarea dobânzii a fost consecinţa executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este indexabilă.

Instanţele de judecată ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în contractul de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

În acest context, se arată instanţei de recurs că respectiva clauză nu este abuzivă, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzelor contractuale, este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000

Astfel, din analiza modului în care a variat dobânda aferentă contractului încheiat cu intimaţii-reclamanţi, rezultă fără echivoc că variaţiile s-au derulat atât în sus, cât şi în jos şi că acestea nu au determinat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, prevederile contractuale privind dobânda sunt clare şi previzibile, permit cunoaşterea atât a cuantumului dobânzii, cât şi mecanismul în funcţie de care se formează şi se modifică dobânda, mecanism care are la bază un indice obiectiv, aflat în afara controlului băncii, precum şi implicaţiile economice viitoare asupra patrimoniului consumatorilor.

Prin prevederile art. 1 lit. a) prima teză din Anexa Legii nr. 193/2000 legiuitorul a înţeles să normeze conduita băncii, în sensul instituirii unor motive temeinice inserate în cuprinsul contractului doar în ipoteza specială, când consumatorului nu-i mai este recunoscută libertatea de a accepta sau repudia oferta băncii, aşadar, atunci când în mod excepţional şi doar pentru motive întemeiat, recunoscute scriptic în convenţia părţilor, principiul pacta sunt servanda nu mai operează. Se admite astfel că, deşi consumatorul nu a consimţit, se va supune, totuşi, voinţei băncii, căci motive temeinice, convenite anterior în cuprinsul contractului, justifică această împrejurare.

În acest sens, se arată că hotărârile pronunţate în cauză în mod greşit au statuat că dreptul băncii de a revizui unilateral rata dobânzii curente, fără ca valoarea noi rate să fie negociată cu clienţii reprezintă un dezechilibru, deoarece banca nu a indicat elementele în raport cu care nivelul dobânzii urma să fie modificat. Teza probatorie care trebuia urmărită de instanţă, viza o etapă anterioară celei a realizării acordului de voinţă (semnării contractului de credit) respectiv faza negocierii.

Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile legale anterior dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-a interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situaţia în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficienţă juridică.

Aşadar, Legea nr. 193/2000 îi acordă în acest caz doar consumatorului prejudiciat posibilitatea de a solicita rezilierea contractului, după cum părţile sunt libere să ajungă la un compromis privind cuantumul dobânzii contractuale, purtând negocieri. Anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale nu poate conduce la stabilirea unui alt mecanism de către instanţă, aşa cum rezultă în mod expres din textul de lege, ci părţile, în măsura în care se constată de către instanţă caracterul abuziv al clauzei, sunt în situaţia de a purta negocieri pentru a ajunge la un acord cu privire la nivelul dobânzii contractuale.

In concluzie, intervenţia instanţei pentru a modifica un contract ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze este exclusă, inclusiv practica Înaltei Curte de Casaţie si Justiţie este în acest sens.

Pe clauza privind dreptul băncii de a declara scadente toate obligaţiile contractuale, în cazul în care împrumutatul are alte obligaţii faţă de bancă care nu au fost onorate, se arată următoarele:

Din această perspectivă, se solicită instanţei de recurs să constate că această clauză contractuală nu îndeplineşte, în mod cumulativ, condiţiile expres prevăzute de lege pentru a fi considerată ca fiind abuzivă. În cauză nu s-a invocat şi demonstrat că această clauză este contrară bunei-credinţe şi nici aplicarea efectivă a acestei clauze cu consecinţa creării unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Această clauză vizează în mod exclusiv raporturile contractuale dintre părţi, iar nu cele încheiate de client cu alte unităţi de creditare şi este exprimată în termeni clari şi neechivoci.

Dreptul băncii se naşte numai într-un context clar şi bine determinat, respectiv neîndeplinirea altor obligaţii asumate faţă de bancă.

Prin raportare la cele arătate, recurenta consideră că soluţia prin care instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţată de prima instanţă care a reţinut caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobândă şi la dreptul băncii de a modifica dobânda (transformând dobânda variabilă în dobândă fixă ceea ce reprezintă o ingerinţă în mecanismul contractual şi o încălcare a dispoziţiilor legale care guvernează libertatea contractuală) şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzute de art. 9.3 din contract a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Totodată, în cadrul judecăţii în apel, instanţa deşi a admis în parte, apelul formulat de F. S.A. nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată reprezentând taxă de timbru şi onorariu expert.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta G. S.A..

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu privire la capetele de cerere reţinute ca fiind fondate de către instanţa de apel şi, rejudecând cauza, să dispună respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Din analiza deciziei pronunţate de instanţa de apel se observă că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material statuate în cauză, întrucât nu a avut în vedere prevederile Directivei 93/13 ce vizează statuarea asupra caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi a condiţiilor pe care aceste clauze urmează a le îndeplini.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Prin textul de lege citat, legiuitorul naţional a implementat dispoziţiile Directivei 93/13/CEE, astfel art. 4 din Legea nr. 193/2000 este o copie fidelă a dispoziţiilor art. 3 din Directiva, identificându-se în acest text de lege condiţiile cumulative pe care o clauză trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi calificată în concret de către judecătorul naţional, pentru fiecare caz în parte, ca fiind abuzivă.

Aşadar, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (şi implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată.

Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale reclamate din contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, unele dintre acestea se referă la preţul contractului, instanţa nefăcând o analiză a îndeplinirii cumulative a acestor condiţii.

Astfel, banca a creat toate condiţiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit, clauzele contractelor de credit au fost negociate de către părţile semnatare înainte de semnarea acestuia.

Prin urmare, condiţia nenegocierii clauzelor atacate nu poate fi reţinută, cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu dovedesc că ar fi solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, sau că şi-au exprimat dorinţa de a modifica oferta băncii, sau că au iniţiat orice alte discuţii cu privire la oferta propusa de Bancă, iar acestea i-au fost refuzate.

În acest, context, se susţine că banca a acţionat cu bună-credinţă, iar instanţa va analiza conduita recurentei prin raportare la înţelesul noţiunilor de practici comerciale înşelătoare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 363/2007. Totuşi, reclamanţii nu fac dovada unor astfel de practici pentru a răsturna prezumţia de bună-credinţă, instituită de art. 1899 alin. (2) C. civ.

În acest sens, se susţine inexistenţa unui dezechilibru semnificativ pretins cauzat de clauzele contractuale reclamate, întrucât pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante.

Astfel cum a stabilit doctrina, dezechilibrul trebuie să fie in rem. Legiuitorul a prevăzut sancţionarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ şi nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la prevederile art. 7.1, 7.3 şi 9.3 se arată că, în susţinerea caracterului abuziv, reclamanţii nu au indicat dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, cărora acestea s-ar circumscrie.

In ce priveşte dispoziţiile prevăzute de art. 7.1, 7.4 din contractul de credit, ce reglementează dreptul băncii de a rezilia contractul de credit în cazul apariţiei unui caz de culpă, cum este cel al neîndeplinirii obligaţiilor de plată la scadenţă, se arată că acestea devin aplicabile ca urmare a inserării pactului comisoriu de gradul IV, măsura inserării condiţiei rezolutorii fiind o consecinţă firească a protejării creanţei.

Astfel, atât pactul comisoriu cu privire la rezilierea contractului cât şi dobânzile penalizatoare îşi regăsesc izvoarele în C. civ. şi în legi speciale, recurenta făcând referire la art. 1020-1021 C. civ.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată şi neîntemeiată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 23 august 2021, recurenta F. a solicitat respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă la 2 septembrie 2021, recurenta G. S.A. a solicitat respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A., de recurenta-pârâtă F. S.A. şi de recurentele-pârâte E. şi G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 503 A din 18 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A., precum şi de recurentele-pârâte F. S.A. şi E. şi G. S.A. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul recurenţilor-reclamanţi B. şi A..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 cu privire la clauzele de la art. 4.10. lit. a), b) şi d) teza I, referitoare la comisionul de acordare, comisionul de administrare lunară a creditului şi referitoare la comisionul de rambursare anticipată, context în care se arată că instanţa de apel a reţinut în esenţă, că aceste clauze deşi nu au fost negociate, nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluţia instanţei de apel care a apreciat în sensul legalităţii şi valabilităţii clauzelor contractuale inserate la art. 4.10. lit. a), b), d) teza I, potrivit cărora "pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti următoarele comisioane: a) comision de acordare de 1.00%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului; b) comision de administrare lunară a creditului de 0.15% aplicat la valoarea soldului creditului;...d) comision de rambursare anticipată de 2.50%, calculat la suma plătită anticipat, se constată că în mod legal şi corespunzător instanţa a reţinut caracterul clar şi inteligibil al acestor clauze, că nemulţumirile ulterioare ale recurenţilor sub aspectul prestaţiei băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea sumelor respective nu echivalează cu o neacceptare a clauzei, denumirea comisionului de acordare şi de administrare, precum modul de redactare a art. 4.10. lit. a), b), nu este influenţat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenţii că acest caracter clar şi inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar şi raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea comisionului solicitat.

Cu toate acestea, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

În speţă, faţă de conţinutul clauzei referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare credit şi chiar faţă de denumirea acestora, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului şi modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu uşurinţă din lecturarea condiţiilor convenţiei.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă, aşa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultau din clauză.

De observat şi că legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului şi a obligaţiilor părţilor.

Mai mult, nicio dispoziţie în vigoare la momentul încheierii contractului părţilor nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activităţi de monitorizare a creditului.

Instanţa de apel, schimbând în parte hotărârea primei instanţe, a reţinut că recurenţii au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de acordare şi de administrare, valoarea acestora, metodele de calcul şi datele perceperii acestora rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care aceştia au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, acest tip de comision fiind prevăzut şi în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, iar apoi în O.U.G. nr. 52/2016.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare şi de administrare sunt neîntemeiate, context în care soluţia instanţei de apel se impune a fi menţinută sub acest aspect.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, care supun atenţiei aspectele referitoare la clauza de la art. 5.1. din contractul de credit ce face obiectul prezentei cauze intitulată "Rambursarea creditului şi graficul de rambursare", referitoare la rambursarea împrumutului, a dobânzii şi comisioanelor aferente în moneda în care a fost acordat creditul, respectiv în CHF, recurenţii susţin că instanţele au reţinut, în esenţă, că reclamanţii au cunoscut că plata ratelor urma să se facă în moneda creditului, respectiv CHF şi că au acceptat, implicit, posibilitatea modificării cursului monedei creditului în raport cu leul, context în care, banca a furnizat informări precise cu privire la evoluţia pe termen lung a cursului de schimb CHF/LEU.

În acest context, se susţine că analiza clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit, care instituie obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în moneda CHF, la cursul de la momentul la care se realizează plata creditului, se face sub aspectul analizării cerinţelor pentru aplicarea impreviziunii.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la stabilirea cursului de schimb valutar CHF pentru efectuarea plăţilor la valoarea CHF-LEU de la data încheierii contractului, se reţine că, invocându-se asimetria informaţională a băncii faţă de recurenţi pentru a se transfera asupra acestora integral riscul valutar, cu consecinţa creării unui dezechilibru contractual major şi contrar bunei-credinţe, se solicită în fapt de către reclamanţi intervenţia instanţei pentru a modifica clauzele contractuale, în temeiul cărora, împrumutatul are obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanţă în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi care este şi unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca îşi execută obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune şi neexecutarea obligaţiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaşte de la chiar momentul încheierii convenţiei de credit deoarece contractele conţin termene de plată foarte lungi.

Cererea recurenţilor de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată durata derulării convenţiei, a fost analizată din perspectiva pretinsului dezechilibru contractual, invocat de reclamanţi şi s-a apreciat de către instanţa de apel, în mod legal, că, prin raportare la ambele părţi implicate, o asemenea cerere nici nu poate fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul având atribuţia doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica CJUE, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarată nulă cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, cum se arată în hotărârea pronunţată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării acestora cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea intimă, prin raportare la propriile mijloace de informare, că au ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt recurenţii, care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei. Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Articolul 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispoziţiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Recursul declarat de pârâta F. S.A..

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată cu privire la clauza privind dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală, că modificarea ratei dobânzii contractuale este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii pentru care împrumutaţii au optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării lor de voinţă exprimată la data încheierii contractului de credit. Astfel, contrar celor reţinute de cele două instanţe, modificarea dobânzii a fost consecinţa executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este indexabilă.

Astfel, din analiza modului în care a variat dobânda aferentă contractului încheiat cu intimaţii-reclamanţi, rezultă fără echivoc că variaţiile s-au derulat atât în sus, cât şi în jos şi că acestea nu au determinat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa încât clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispoziţiile legale.

Potrivit clauzei art. 4.5. din contractul de credit, "pe parcursul derulării contractului, cu excepţia perioadei menţionate la pct. 4.1 (pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contul de credit şi 12 luni, rata dobânzii este fixă. După această perioadă, dobânda este variabilă), banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi comisioanele bancare. Modificarea dobânzii va fi operată în luna de referinţă la data scadenţei prevăzută în contractul de credit. Înştiinţarea împrumutatului privind modificarea dobânzilor şi comisioanelor bancare se face de către banca prin afişare la sediul unităţii sau prin notificare scrisă. În cazul modificării dobânzilor se modifică şi graficul de rambursare. Împrumutatul poate accepta sau refuza modificarea. Neprecizarea punctului de vedere până la următoarea scadenţă a creditului de la data modificării dobânzii, comisioanelor şi taxelor bancare se consideră acceptare tacită. În situaţia neacceptării de către împrumutat a modificării dobânzii şi comisioanelor bancare are dreptul să denunţe unilateral contractul rambursând în avans, creditul, comisioanele şi dobânzile aferente".

Prin clauza contractuală contestată, banca are dreptul să modifice unilateral dobânda, fără ca în contract să fie stipulat un criteriu verificabil în acest sens, context în care trebuie respectate dispoziţiile imperative din materia dreptului consumatorului or, stipularea unei dobânzi variabile, fără indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor legale din materia dreptului consumatorului, faţă de prevederile exprese ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, iar în varianta în vigoare la data încheierii contractului, lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că sunt considerate abuzive clauzele contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Aşadar, acest aspect prevedea necesitatea unui motiv specificat în contract, astfel încât consumatorul să cunoască încă de la momentul încheierii contractului condiţiile concrete care se constituie într-un astfel de motiv care, pentru a nu crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, trebuie să fie verificabil atât pentru consumator, cât şi pentru instanţa de judecată, iar în cauza de faţă, nu sunt îndeplinite aceste exigenţe.

Totodată, se reţine că acceptarea de către reclamanţi a acestei clauze contractuale nu înlătură caracterul abuziv, întrucât Legea nr. 193/2000 pune în discuţie tocmai clauze acceptate şi însuşite prin semnătură, atrăgând obligaţia profesioniştilor de a stipula prevederi contractuale cu bună-credinţă, de natură a prezerva echilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor.

Susţinerea recurentei, potrivit căreia, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecinţă a caracterului revizuibil al dobânzii, fiind vorba despre o dobândă variabilă înregistrarea unor fluctuaţii este de esenţa acesteia, invocându-se astfel caracterul aleatoriu al contractelor de împrumut, se constată că nu poate fi primită, întrucât revizuirea dobânzii este permisă de legislaţia privind protecţia consumatorului, dacă se au în vedere indici obiectivi, precişi, verificabili, inseraţi în contract, iar din modul de redactare a clauzei analizate, precum şi împrejurarea că aceasta este redactată în favoarea băncii, care poate modifica rata dobânzii, probează dezechilibrul semnificativ creat de respectivele clauze între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, condiţie necesară şi suficientă pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei atacate.

Cu referire la susţinerea pârâtei, potrivit căreia, legislaţia românească nu permite intervenţia judecătorului în contract prin stabilirea ori aprecierea unui cost cum este dobânda contractuală, se constată că este nefondată, având în vedere că constatarea caracterului abuziv al clauzei atacate s-a produs ca urmare a aplicării prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, în sensul în care s-a dispus ca aceste clauze să nu producă efecte asupra consumatorului, contractul derulându-se în continuare, cu aplicarea dobânzii contractuale stabilite de părţi, în condiţiile în care, prin anularea mecanismului de modificare unilaterală a dobânzii contractuale s-a apreciat în mod corect că rămâne aplicabilă dobânda contractuală stabilită de comun acord de către părţi, fiind aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, în concordanţă cu voinţa părţilor, cu scopul legislaţiei privind protecţia consumatorului şi jurisprudenţa CJUE (C -125/18, par. 63).

Mai susţine recurenta, că decizia atacată a menţinut în mod greşit soluţia pronunţată de prima instanţă care a reţinut caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobândă şi la dreptul băncii de a modifica dobânda, totodată constatând caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzute de art. 9.3 din contract a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Această susţinere privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea clauzei prevăzute de art. 9.3 din contract este nefondată, din perspectiva Legii nr. 193/2000, având în vedere că pentru a nu fi declarate abuzive aceste clauze trebuiau să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părţi, iar nu alte obligaţii faţă de bancă rezultate din alte contracte sau chiar în legătură cu acelaşi contract, dar care nu au fost precizate în prezentul contract, clauza fiind ambiguă cu privire la acest aspect din modul în care a fost redactată, în caz contrar creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, pârâta susţine că în cadrul judecăţii în apel, deşi a fost admis în parte apelul formulat de F. S.A., instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată reprezentând taxă de timbru şi onorariu expert.

Din analiza memoriului de apel formulat de pârâta F. S.A., Înalta Curte constată că aceasta a apelat sentinţa civilă nr. 356 din 11 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, care, într-adevăr a fost completată prin sentinţa civilă nr. 751 din 26 octombrie 2018, fiind admisă cererea formulată de expertul D. de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 356 din 11 mai 2018, prin care au fost obligaţi reclamanţii A. şi B. să achite suma de 1.110 RON expertului, iar pârâţii C. S.A. şi E. să achite suma de 3.110 RON.

În acest sens, se reţine că obiectul deciziei pronunţate de instanţa de apel l-a constituit sentinţa civilă nr. 356 din 11 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, iar nu sentinţa civilă nr. 751 din 26 octombrie 2018 pronunţată de aceeaşi instanţă, aspect ce rezultă din considerentele şi dispozitivul deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, context în care nu se poate reţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată reprezentând taxă de timbru şi onorariu expert, solicitate în cadrul sentinţei de completare.

Recursul declarat de pârâta G. S.A..

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu privire la capetele de cerere reţinute ca fiind fondate de către instanţa de apel şi, rejudecând cauza, să dispună respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, având în vedere că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material, întrucât nu a avut în vedere prevederile Directivei 93/13 ce vizează statuarea asupra caracterului abuziv al clauzelor contractuale şi a condiţiilor pe care aceste clauze urmează a le îndeplini.

Critica recurentei formulată în acest sens vizează menţinerea constatării caracterului abuziv şi a nulităţii clauzei prevăzute de art. 4.10 lit. d), teza 2, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica comisionul de rambursare anticipată, pe întreaga perioadă de creditare, precum şi a clauzei prevăzute de art. 9.3 din contract.

Din analiza clauzelor menţionate, se constată că în mod corect, instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv, în contextul în care acestea prevăd posibilitatea băncii de a revizui cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării contractului de credit în funcţie de politica sa de creditare, în condiţiile în care acestea sunt preformulate şi nu au fost negociate cu reclamanţii, iar sub aspectul dezechilibrului produs în detrimentul reclamanţilor, acesta se examinează atât prin prisma consecinţelor produse pe parcursul executării contractului, cât şi prin prisma consecinţelor viitoare, pârâta nefăcând dovada că pe parcursul derulării contractului nu va pune în aplicare aceste clauze şi că, astfel nu va revizui în folosul său aceste clauze.

Aşadar, lipsa negocierii directe reprezintă de fapt stabilirea în mod unilateral a clauzei de către comerciant, fără posibilitatea consumatorului de a interveni asupra clauzelor contractuale.

Astfel, în acord cu Directiva 93/13, Legea nr. 193/2000 instituie o prezumţie de nenegociere a clauzei, revenind comerciantului obligaţia de a demonstra negocierea clauzei contractuale invocată ca abuzivă, iar din această perspectivă clauza atacată este prezumată a nu fi fost negociată cu consumatorii, banca nefăcând dovada împrejurării că aceste clauze ar fi fost negociate.

În acest context, nu se poate reţine susţinerea recurentei, potrivit căreia, clauzele contractuale reclamate nu au un caracter abuziv, întrucât banca ar fi creat toate condiţiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit, astfel că, aspectul privind condiţia nenegocierii clauzelor atacate nu poate fi apreciată.

În aprecierea criteriului bunei-credinţe, în contextul Legii nr. 193/2000, se consideră că este necesară evaluarea în ansamblu a comportamentului profesionistului, prin luarea în considerare a mai multor elemente anterioare, concomitente şi chiar posterioare încheierii contractului, chiar dacă, în principiu, valabilitatea clauzei se analizează în raport cu momentul încheierii actului juridic.

Mai susţine recurenta, inexistenţa unui dezechilibru semnificativ pretins cauzat de clauzele contractuale, întrucât pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante.

Lipsa contraprestaţiei specifice pentru aceste comisioane percepute de bancă are o dublă semnificaţie, pe de o parte, face inaplicabilă excluderea prevăzută în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi, pe de altă parte, dovedeşte şi îndeplinirea unei condiţii de fond a caracterului abuziv, aceea a existenţei unui dezechilibru semnificativ. Cu alte cuvinte, nu se poate manifesta mai plenar dezechilibrul juridic decât în lipsa contraprestaţiei.

Astfel, dacă în cazul dobânzii este clar care este contraprestaţia unei instituţii de creditare, în cazul comisioanelor este necesar a exista, pentru fiecare dintre acestea, o contraprestaţie specifică. Dacă am considera că acordarea împrumutului ar fi contraprestaţia corespunzătoare şi comisioanelor, ar însemna că, în realitate, natura juridică reală a acestora nu este diferită de cea a dobânzii.

Cu referire la prevederile art. 7.1, 7.3 şi 9.3 se arată că, în susţinerea caracterului abuziv, reclamanţii nu au indicat dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, cărora acestea s-ar circumscrie.

Clauza ce viza art. 9.3 din contractul de credit s-a apreciat că este abuzivă din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, întrucât privea obligaţii faţă de bancă rezultate din alte contracte sau din acelaşi contract, dar care nu au fost precizate în cadrul lui, fiind ambigue, oferind băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara creditul scadent anticipat într-un termen scurt fără a se putea verifica legalitatea unei astfel de măsuri.

Astfel, cu privire la dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului provocat de clauzele art. 7.1 şi art. 7.3, se constată că acestea conţin clauze abuzive care creează un dezechilibru şi încalcă libertatea contractuală a părţilor, banca neavând vreo obligaţie corelativă.

În acest sens, se reţin dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care o clauza va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei.

Odată ce legea prezumă ca nenegociate aceste clauze, pârâta trebuia să dovedească în mod expres, iar nu prin invocarea altor prezumţii, împrejurarea că aceste clauze au fost negociate, iar faptul că reclamanţii au acceptat integral condiţiile creditului bancar oferit de bancă şi că nu şi-au exprimat o poziţie contrară faţă de articolele atacate în prezenta acţiune nu echivalează cu o invocare în prezenta speţă a propriei turpitudini pentru a obţine anularea acestor clauze.

Prin urmare, în aprecierea criteriului bunei-credinţe, în contextul Legii nr. 193/2000, Înalta Curte consideră că este necesară evaluarea în ansamblu a comportamentului profesionistului, prin luarea în considerare a mai multor elemente anterioare, concomitente şi chiar posterioare încheierii contractului, chiar dacă, în principiu, valabilitatea clauzei se analizează în raport cu momentul încheierii actului juridic.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurente să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A., de recurentele-pârâte E.. şi G. S.A. şi de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 503 A din 18 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B. şi A., de recurentele-pârâte E.. şi G. S.A. şi de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 503 A din 18 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2022.