Shareholder withdrawal right affirmed; appellate dismissal quashed and case remanded

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de faţă,

Examinând actele dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 9 august 2017 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. Timişoara, au solicitat obligarea pârâtei la plata către:

- reclamantul A. a sumei de 451.674,40 RON, reprezentând contravaloarea estimată provizoriu a celor 1.129.186 de acţiuni deţinute la S.C. C. S.A. Timişoara, pe care societatea pârâtă este ţinută să le răscumpere ca urmare a naşterii dreptului de retragere în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 151/2014, precum şi a dobânzii aferente debitului principal (dobânda legală penalizatoare standard), calculată de la data scadenţei plăţii aferente dreptului de retragere (19 iunie 2017), până la momentul plăţii efective; totodată, se arată că de la data scadenţei până la data 3 august 2017, dobânda acumulată este în cuantum de 3.201,94 RON.

- reclamanta B. a sumei de 102,40 RON, reprezentând contravaloarea estimată provizoriu a celor 256 de acţiuni deţinute la S.C. C. S.A. Timişoara, pe care societatea pârâtă este ţinută să le răscumpere ca urmare a naşterii dreptului de retragere în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 151/2014, precum şi a dobânzii aferente debitului principal (dobânda legală penalizatoare standard), calculată de la data scadenţei plăţii aferente dreptului de retragere (19 iunie 2017), până la momentul plăţii efective; totodată, se arată că de la data scadenţei până la data 3 august 2017, dobânda acumulată este în cuantum de 0,73 RON.

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior reclamanţii şi-au precizat acţiunea, formulând o cerere de majorare a cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv:

- reclamantul A. a majorat cuantumul pretenţiilor cu suma de 1.464.554,6 RON, reprezentând contravaloarea acţiunilor deţinute la societatea pârâtă; totodată, diferenţa de dobândă calculată este de 212.940,06 RON;

- reclamanta B. a majorat cuantumul pretenţiilor cu suma de 331,6 RON reprezentând contravaloarea acţiunilor deţinute la societatea pârâtă; totodată, diferenţa de dobândă calculată este de 48,27 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 219/PI din 4 martie 2020, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. invocată de pârâtă şi a admis cererea formulată şi precizată de reclamanţi.

A obligat pârâta să plătească reclamantului A. suma de 1.916.229 RON reprezentând contravaloarea celor 1.129.186 acţiuni deţinute la S.C. C. S.A. Timişoara, pe care societatea pârâtă este ţinută să le răscumpere ca urmare a naşterii dreptului de retragere în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 151/2014, cu dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la data scadenţei (19 iunie 2017) şi până la momentul plăţii efective.

A obligat pârâta să plătească reclamantei B. suma de 434 RON reprezentând contravaloarea celor 256 acţiuni deţinute la S.C. C. S.A. Timişoara, pe care societatea pârâtă este ţinută să le răscumpere ca urmare a naşterii dreptului de retragere în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 151/2014, cu dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată de la data scadenţei (19 iunie 2017) şi până la momentul plăţii efective.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 65.103,22 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Soluţia a fost reformată în apel de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă care, prin decizia civilă nr. 465 din 14 octombrie 2020, a admis apelul pârâtei şi a schimbat sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., în susţinerea căruia au invocat critici de nelegalitate circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1254 alin. (1) şi art. 2547 - 2548 C. civ., precum şi a celor cuprinse în art. 3 şi 4 din Legea nr. 151/2014.

În susţinere, s-a învederat faptul că au fost conferite în mod nelegal efecte juridice hotărârii A.G.E.A. din 5 februarie 2015, hotărâre a cărei nulitate absolută a fost constatată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, pentru neîntrunirea condiţiilor de cvorum, prin sentinţa civilă nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016, rămasă definitivă la 9 februarie 2017.

Astfel, potrivit susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a ignorat principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic, respectiv efectele ex tunc, reglementate de art. 1.254 alin. (1) C. civ. principiul quod nullum est, nullum producit effectum înlătură orice consecinţă juridică a hotărârii A.G.E.A. din 5 februarie 2015, astfel încât este lipsit de orice relevanţă juridică faptul că prin acest act s-a decis continuarea tranzacţionării acţiunilor C. în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare, aşa cum în mod vădit eronat a reţinut instanţa de apel; astfel, acţiunile societăţii pârâte nu se mai tranzacţionează în cadrul sistemului alternativ administrat de Bursa de Valori Bucureşti încă din data de 21 februarie 2017, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii absolute a hotărârii A.G.E.A. din 5 februarie 2015.

Totodată, au mai susţinut că intimata nu a adoptat în termenul de 120 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 151/2014, prevăzut de art. 2 alin. (1) din această lege, o hotărâre A.G.E.A. valabilă prin care să se decidă continuarea tranzacţionării în cadrul unei pieţe reglementate sau al unui sistem alternativ de tranzacţionare.

În acest context, recurenţii au afirmat că sunt incidente prevederile art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 151/2014, care stabilesc că acţionarii au drept de retragere dacă A.G.E.A. nu se desfăşoară în interiorul termenului de 120 de zile prevăzut de art. 2 din lege, precum şi cele de la lit. a) din aceeaşi normă legală, potrivit cărora acţionarii au drept de retragere dacă A.G.E.A. nu se desfăşoară din cauza neîntrunirii condiţiilor de cvorum.

Au mai susţinut că, la nivel principial, contrar interpretării instanţei de apel, noţiunea de "desfăşurare a adunării generale" presupune ca A.G.E.A. să aibă loc şi să adopte o hotărâre valabilă.

Totodată, au arătat că din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 151/2014 rezultă că intenţia legiuitorului a fost în sensul de a acorda dreptul de retragere din societate în toate cazurile în care nu există o hotărâre valabilă A.G.E.A. prin care să se decidă continuarea tranzacţionării.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, potrivit recurenţilor, este lipsită de orice temei legal aserţiunea prin care se arată că A.G.E.A. a decis să efectueze demersuri pentru continuarea tranzacţionării; în realitate, A.G.E.A. nu a decis să efectueze demersuri pentru continuarea tranzacţionării, întrucât nu au fost întrunite condiţiile minime de cvorum.

În continuare, au mai arătat că nu au fost decăzuţi din dreptul de a formula cereri de retragere din societate, întrucât termenul de 90 de zile în care puteau să fie depuse aceste cereri nu a început să curgă înainte de data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii A.G.E.A. din 4 februarie 2015.

Sub acest aspect, au susţinut că, deşi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 151/2014 stabileşte momentul de la care se naşte dreptul de retragere, în funcţie de data adunării generale ori de data expirării termenului de 120 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 151/2014, acest termen nu putea să curgă în cazul de faţă, deoarece nu se născuse însuşi dreptul de retragere, în virtutea faptului că niciuna dintre ipotezele de la art. 3 şi 4 ale Legii nr. 151/2014 nu era aplicabilă până la momentul rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016, existând o hotărâre A.G.E.A. prezumată a fi valabilă şi, prin urmare, producătoare de efecte, care stabilea admiterea la tranzacţionare a acţiunilor emise de societate în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare.

Au mai arătat că, dacă s-ar admite teza susţinută de pârâtă, în sensul că termenul de 90 de zile pentru exercitarea dreptului de retragere ar fi unul de decădere şi nu de prescripţie (fără ca Legea nr. 151/2014 să prevadă în mod expres aceasta), acesta nu a curs anterior rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă; nu doar realizarea dreptului lor de retragere a depins în mod esenţial de acţiunea în justiţie prin care au solicitat anularea hotărârii A.G.E.A. din 5 februarie 2015, ci însăşi naşterea acestui drept.

Mai mult, au afirmat recurenţii că art. 2.547 C. civ. stabileşte aplicabilitatea regulilor de la prescripţie în cazul de faţă, deoarece nu rezultă neîndoielnic din Legea nr. 151/2014 că termenul de 90 de zile ar fi unul de decădere.

Totodată, au susţinut că art. 2.523 C. civ. stabileşte momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, aceeaşi regulă fiind aplicabilă şi în cazul în care termenul este unul de decădere.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că hotărârea recurată a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat dedus din sentinţa nr. 2416 din 23 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, definitivă, în condiţiile în care interpretarea oficială dată de Autoritatea de Supraveghere Financiară a rămas validă, iar considerentele instanţei de prim control judiciar cu privire la obligaţia pretinsă, de a formula cereri de retragere din societate într-un alt termen decât cel stabilit de ASF şi consfinţit printr-o hotărâre judecătorească definitivă, sunt lipsite de temei legal.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenţii s-au apărat la rândul lor faţă de susţinerile din întâmpinare, reluând aspectele expuse în cererea de recurs.

În cauză, faţă de data înregistrării dosarului pe rolul instanţelor, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în baza art. 493 alin. (2) C. proc. civ., în vigoare anterior modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, comunicat ambelor părţi din proces, iar prin încheierea din 16 martie 2022 a acestei instanţe, în complet de filtru, recursul a fost admis în principiu.

Faţă de împrejurarea că recurentul-reclamant A. a decedat în cursul judecării recursului, respectiv la data de 12 mai 2022, s-a dispus, la cererea recurentei-reclamante B., potrivit certificatului de calitate de moştenitor depus la dosar şi în conformitate cu prevederile art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., introducerea în cauză, în aceeaşi calitate, a moştenitorilor defunctului, respectiv a fiicelor acestuia D. şi E., reprezentate în proces de dl. avocat F., în condiţiile în care soţia supravieţuitoare B. deţinea deja calitatea de parte în proces.

Recursul este fondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte găseşte de cuviinţă să amintească prevederile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. ce reglementează prezumţia legală de lucru judecat, ca manifestare pozitivă a autorităţii de lucru judecat.

Astfel, norma legală citată creează posibilitatea pentru părţile unui litigiu de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea celui din urmă.

Aşadar, fără a fi necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, este suficient ca în judecata ulterioară să fie adus în discuţie un aspect controversat care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât acea rezolvare să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă soluţionarea a intervenit prin dispozitiv sau numai prin considerente, faţă de prevederile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.. Altfel spus, cea de-a doua instanţă nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni care a făcut deja obiectul dezbaterilor şi verificărilor jurisdicţionale, ci, dimpotrivă, aceasta reprezintă premisa demonstrată, de neignorat, de la care trebuie să se pornească într-un alt proces purtat între aceleaşi părţi, nefiind permisă, în lumina noului C. proc. civ., existenţa unor contradicţii între dispozitivele a două hotărâri, dar nici între dispozitiv şi considerentele unei alte hotărâri ori între considerentele a două hotărâri judecătoreşti definitive succesive.

Pe fondul recursului, prin raportare la cele ce preced, Înalta Curte va păşi la analiza criticilor de casare pornind de la următoarele premise care se impun prin prisma efectului pozitiv al lucrului judecat, şi anume:

În primul rând, este vorba despre nulitatea absolută a hotărârii nr. 1 din 5 februarie 2015 a Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor intimatei-pârâte S.C. C. S.A. Timişoara, constatată la cererea actualilor recurenţi-reclamanţi, prin sentinţa civilă nr. 820/NLP/PI din 29 septembrie 2016 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă la data de 9 februarie 2017, ca urmare a lipsei cvorumului necesar pentru validitatea acesteia.

Prin Hotărârea AGEA nr. 1 din 5 februarie 2015 a intimatei-pârâte se hotărâse efectuarea de către societate a demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacţionare a acţiunilor emise de societate în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare (Bursa de Valori Bucureşti AeRO), în aplicarea art. 2 alin. (1) din Legea nr. 151/2014 privind clarificarea statutului juridic al acţiunilor care se tranzacţionează pe Piaţa RASDAQ sau pe piaţa valorilor mobiliare necotate.

Consecinţa juridică a sancţiunii nulităţii absolute a sus-menţionatei hotărâri AGEA, exprimabilă în adagiul quod nullum est nullum producit effectum şi statuată de art. 1254 C. civ., se circumscrie principiilor desfiinţării retroactive a actului juridic nul şi repunerii părţilor în situaţia anterioară, expresie a principiului legalităţii încălcat cu prilejul adoptării ei şi are ca finalitate restabilirea ordinii de drept, situaţia echivalând cu cea în care respectiva hotărâre AGEA nu ar fi fost niciodată adoptată.

În al doilea rând, este vorba despre confirmarea legalităţii şi veridicităţii Deciziei nr. 480 din 6 aprilie 2017 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), prin sentinţa nr. 2416 din 23 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, de respingere a acţiunii în anularea actului administrativ în discuţie, formulată de actuala intimată-pârâtă, în cadrul căreia recurenţii-reclamanţi au avut calitatea de intervenienţi, soluţie rămasă definitivă prin nerecurare.

Consecinţa juridică a acestei soluţii constă în aceea că Decizia nr. 480 din 6 aprilie 2017 a ASF a cărei valabilitate a fost astfel menţinută, este aptă să producă efectele statuate în conţinutul său, în sensul că "acţionarii societăţii C. S.A. (CUI x) înregistraţi în Registrul acţionarilor la data de 5 martie 2015, pot depune cereri de retragere din societate în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 820/NPL/PI din data de 29 septembrie 2016 a Tribunalului Timiş prin care s-a anulat hotărârea AGEA din data de 5 februarie 2015, respectiv de la data de 9 februarie 2017".

Ambele statuări se impun cu autoritate de lucru judecat în prezentul litigiu în pretenţii dedus judecăţii de acţionarii pârâtei, în condiţiile în care cauza juridică a acestuia este reprezentată de îndreptăţirea acţionarilor recurenţi-reclamanţi la retragerea din societatea intimată-pârâtă, în contextul neintervenirii unei hotărâri AGEA a acesteia din urmă în sensul efectuării demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacţionare a acţiunilor emise de societate pe o piaţă reglementată sau a tranzacţionării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare, aspecte circumscrise prevederilor art. 2-4 din Legea nr. 151/2014.

Astfel, chestiunea de drept care trebuie lămurită în prezentul cadru procesual este aceea dacă, în patrimoniul recurenţilor-reclamanţi, acţionari ai pârâtei, s-a născut dreptul de retragere din societate, în caz afirmativ la ce dată şi dacă, în această ipoteză, el a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Înalta Curte aminteşte că finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea actului normativ citat a fost aceea de a clarifica situaţia acţiunilor tranzacţionate pe Piaţa RASDAQ, precum şi a acţiunilor tranzacţionate pe piaţa acţiunilor necotate, scopul declarat al desfăşurării adunărilor generale extraordinare ale acţionarilor acestor societăţi, în termenul de 120 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 151/2014, statuat de prevederile art. 2 alin. (1), fiind acela al dezbaterii de către acţionari a situaţiei create de lipsa cadrului legal de funcţionare a Pieţei RASDAQ, precum şi acela ca acţionarii să ia o decizie referitoare la efectuarea de către societate a demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacţionare a acţiunilor emise de societate pe o piaţă reglementată sau a tranzacţionării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare.

Pe de altă parte, articolele 3 şi 4 din lege reglementează posibilitatea retragerii acţionarilor din societate, statuând o serie de ipoteze care, într-o interpretare sistematică, logică şi teleologică, se circumscriu situaţiei în care adunarea generală a acţionarilor nu hotărăşte în interiorul termenului legal de 120 de zile efectuarea demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacţionare a acţiunilor emise de societate pe o piaţă reglementată sau a tranzacţionării acestora în cadrul unui sistem alternativ de tranzacţionare, fie pentru că societatea adoptă o hotărâre valabilă în sensul netranzacţionării, fie pentru că adunarea generală nu se poate desfăşura, ori nu poate adopta o hotărâre cu respectarea prevederilor legale în materie, scopul instituirii măsurii retragerii fiind evident acela al protejării intereselor acţionarilor acestor societăţi aflate în imposibilitate de a decide în mod valabil tranzacţionarea acţiunilor în condiţiile noii legi.

În speţă, ipoteza supusă atenţiei instanţei este, într-adevăr, una atipică, în sensul că deşi iniţial, în termenul legal de 120 de zile, societatea intimată-pârâtă a adoptat Hotărârea nr. 1 a AGEA din 5 februarie 2015 de aprobare a admiterii la tranzacţionare a acţiunilor în cadrul sistemului alternativ (situaţie de natură să nu genereze interesul retragerii), această hotărâre a fost declarată nulă absolut printr-o hotărâre judecătorească opozabilă actualelor părţi litigante, rămasă definitivă abia la data de 9 februarie 2017. Or, această din urmă împrejurare este determinantă în economia prezentului litigiu, fiind de natură să echivaleze practic, după cum s-a arătat în precedent, în lumina principiilor efectelor nulităţii şi al efectului pozitiv al lucrului judecat, cu neintervenirea valabilă în cauză a unei hotărâri AGEA prin care acţionarii să decidă în sensul efectuării demersurilor legale necesare în vederea admiterii la tranzacţionare a acţiunilor societăţii pe o piaţă reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ. Aşadar, contrar opiniei instanţei de apel, Înalta Curte reţine că această concluzie apare ca raţională şi echitabilă, presupunând implicit şi configurând în patrimoniul recurenţilor-reclamanţi, în calitate de acţionari ai societăţii intimate-pârâte, dreptul de retragere din cadrul acesteia din urmă.

Soluţia se justifică de altfel şi prin prisma sintagmei "acţionării societăţii C. S.A. […] pot depune cereri de retragere din societate […]", conţinută de Decizia ASF nr. 480 din 6 aprilie 2017, act administrativ apt a produce şi în prezentul cadru procesual efectele juridice în scopul cărora a fost emis.

Or, ignorând incidenţa în cauză a prezumţiei legale de lucru judecat şi nepornind în analiza motivelor de apel de la premisele inexistenţei unei hotărâri AGEA de admitere la tranzacţionare a acţiunilor şi, respectiv, a legalităţii şi deplinei aplicabilităţi a Deciziei ASF nr. 480 din 6 aprilie 2017, instanţa de prim control judiciar a pronunţat o hotărâre cu încălcarea regulilor înscrise în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., producând astfel recurenţilor-reclamanţi o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii, potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., aspect de natură să atragă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ.

Această soluţie se impune şi faţă de caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate, în condiţiile în care, analizând cu prioritate îndreptăţirea acţionarilor la retragerea din societate, curtea de apel reţine decăderea acestora din acest drept, pentru ca ulterior să conchidă în sensul inexistenţei dreptului de retragere în patrimoniul aceloraşi acţionari, aspect criticabil din perspectiva prevederilor art. 425 C. proc. civ., de natură să atragă nelegalitatea hotărârii faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din acelaşi act normativ.

Mai mult, reţinând decăderea recurenţilor-reclamanţi din dreptul de retragere, instanţa de apel a pornit de la o premisă greşită, invalidată în recurs, respectiv de la împrejurarea că AGEA a avut loc şi a pronunţat o hotărâre valabilă, astfel încât exercitarea dreptului de retragere trebuia să intervină în termenul de 90 de zile de la publicarea hotărârii adoptate, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 151/2014, cu ignorarea împrejurării că acesta era aplicabil doar în contextul alin. (1) al aceluiaşi articol, respectiv în situaţia în care AGEA ar fi hotărât valabil în sensul neefectuării demersurilor legale pentru tranzacţionarea acţiunilor. Or, în cauză, dimpotrivă, această situaţie nu a intervenit, impunându-se o distincţie clară între o hotărâre valabilă AGEA de netranzacţionare şi o hotărâre AGEA de tranzacţionare, anulată la o dată ulterioară pe cale judiciară, care doar echivalează şi produce efectele neintervenirii vreunei hotărâri în sensul legii cadru în materie, reperele temporale de raportare fiind şi ele, în mod firesc şi evident, distincte.

De asemenea, eronată apare şi condiţionarea îndreptăţirii acţionarilor-recurenţi de a beneficia de procedura specială instituită de Legea nr. 151/2014, de exprimarea de către aceştia în cadrul AGEA a unui vot în favoarea efectuării demersurilor legale pentru tranzacţionarea acţiunilor pe o piaţă reglementată sau sistem alternativ de tranzacţionare şi, respectiv, împotriva hotărârii de a nu fi efectuate aceste demersuri, în condiţiile în care normele articolelor 3 şi 4 din lege au caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun, instituind în vederea naşterii dreptului de retragere exclusiv condiţia neadoptării în termenul legal de 120 de zile de la intrarea în vigoare a acesteia a unei hotărâri de efectuare a demersurilor legale necesare în vederea tranzacţionării acţiunilor potrivit noii reglementări, după cum s-a arătat.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că trimiterea din cadrul art. 3 alin. (1) al legii, la art. 134 din Legea nr. 31/1990, vizează doar condiţiile de exercitare a dreptului de retragere, cu derogarea instituită la alin. (2) al art. 3, iar nu naşterea acestui drept, context în care decizia recurată apare ca fiind pronunţată cu necercetarea fondului prin aplicarea greşită a prevederilor art. 1254 alin. (1) C. civ. şi ale art. 3 şi 4 din Legea nr. 151/2014, de natură să atragă incidenţa motivului de casare statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte conchide în sensul că, de o manieră nerezonabilă, instanţa de apel a sancţionat conduita acţionarilor-recurenţi - imputându-le şi reproşându-le practic desfiinţarea în instanţă a unei hotărâri AGEA lovită de nulitate absolută şi, în acelaşi timp, a dat prevalenţă apărărilor bazate pe aceeaşi hotărâre AGEA - formulate de intimata-pârâtă care încearcă să obţină protecţia legii tocmai prevalându-se de un act juridic nelegal, aspect care echivalează cu validarea invocării propriei culpe, prin încălcarea principiilor generale ale dreptului, ceea ce nu poate fi primit.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., va admite recursul şi, potrivit art. 497 din acelaşi act normativ, va casa decizia recurată şi va trimite cauza curţii de apel pentru o nouă judecată a apelului societăţii pârâte.

În rejudecare, instanţa de apel va proceda la analiza sentinţei din perspectiva criticilor formulate, prin raportare la considerentele prezentei decizii, potrivit art. 501 C. proc. civ., urmând a trage concluzia cu respectarea efectului pozitiv al lucrului judecat, asupra datei naşterii interesului acţionarilor-reclamanţi de a-şi exercita dreptul de retragere disputat şi, corelativ, asupra împrejurării dacă acesta a fost exercitat în termenul de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 151/2014.

Deşi în principiu admisibilă pe ideea de culpă procesuală conturată în sarcina intimatei în această fază procesuală, potrivit art. 453, 494 C. proc. civ., cererea accesorie a recurenţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs va fi avută în vedere de instanţa de apel cu ocazia rejudecării fondului cauzei, împrejurare generată, în mod evident, de demersul acestora găsit întemeiat prin admiterea prezentei căi extraordinare de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. (decedat) şi continuat de moştenitorii săi, B., D. şi E., împotriva deciziei civile nr. 465 din 14 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 18 mai 2022.