Performance bond release liability and penalty interest offset for unfinished IT projects under sectoral procurement contracts

Asupra recursurilor de faţă:

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 7 iunie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 6.247.153,92 RON, reprezentând contravaloarea garanţiei de bună-execuţie constituite conform contractului nr. x/2010, inclusiv dobânda datorată până la data plăţii efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de pârâta B. S.A., prin care a precizat acţiunea formulată, în sensul că, în urma verificărilor Departamentului Economic şi Departamentului Achiziţii şi Derulări Contracte Comerciale a rezultat că valoarea totală a garanţiei bancare de bună-execuţie aferente contractului de prestări servicii x/2010 este de 6.989.362,76 RON, din care s-a eliberat suma de 2.354.521,45 RON.

Prin urmare, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei restante din garanţia bancară de bună-execuţie în valoare de 4.634.841,31 RON, precum şi la plata dobânzii legale în sumă de 293.496,69 RON, calculată asupra sumei datorate de la data scadenţei până la data de 31.05.2017 (conform adresei nr. x/21.08.2017 a Departamentului Economic al A.).

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1516, art. 1530 din C. civ., art. 148 şi urm., art. 194 coroborat cu art. 254 şi urm. din C. proc. civ. (cu completările şi modificările ulterioare), respectiv prevederile art. 1 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011 modificată.

2. Sentinţa primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1505 din 18 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată.

3. Apelul

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A., solicitând desfiinţarea în tot a hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii de fond, aşa cum a fost formulată, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2119 A din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1505 din 18 mai 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A. S-a schimbat sentinţa atacată în sensul că: S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 4.632.187,61 RON. S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, ca nefondat. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 49.926,87 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond. Intimata-pârâtă a fost obligată să plătească apelantei-reclamante suma de 24.963,43 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 16 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul deciziei civile nr. 2119/17.12.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a civilă, formulată de petenta A., în cauza privind apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1505/18.05.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B.

II. RECURSURILE. Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor:

1. Recursul formulat de către reclamanta A. (R1).

Recurenta-reclamantă apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material ce vizează principiul reparării integrale a prejudiciului, principiu care se răsfrânge asupra modului de aplicare a dispoziţiilor legale privind acordarea dobânzii legale penalizatoare.

S-a arătat că prin acţiunea introductivă reclamanta a invocat forţa obligatorie a contractului (consacrată de dispoziţiile art. 969-970 din C. civ. de la 1864) şi dreptul la dezdăunare (reglementat de art. 1073 şi următoarele din C. civ. de la 1864), ce se regăsesc şi în cuprinsul art. 1270, art. 1164, art. 1516 şi art. 1530 din C. civ. (2009).

Din coroborarea acestor norme rezultă dreptul creditorului (reclamanta din prezenta cauză) la obţinerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligaţiei la timp, ce se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului (damnum emergens).

Dobânda legală reprezintă prejudiciul suferit pentru lipsa de folosinţă, respectiv beneficiul nerealizat. Aşadar, atât în vechea reglementare, cât şi în cea actuală se recunoaşte dreptul creditorului, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, de a primi dobânda legală în cazul nerespectării de către debitor a obligaţiilor care privesc o sumă de bani. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

Recurenta-reclamantă susţine că după împlinirea scadenţei (14 zile de la data expirării contractului C243 - 30 iunie 2014), fără a i se putea imputa obiectiv vreo nerespectare a obligaţiilor contractuale şi fără ca A. să notifice în vreun fel cu privire la un pretins prejudiciu, pârâta era obligată să restituie sumele reţinute cu titlu de garanţie.

Or, în speţă, pârâta a refuzat să elibereze garanţia de bună execuţie constituită, deşi, potrivit art. 11.7 din contract "Achizitorul are dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie în limita prejudiciului creat, dacă prestatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin prezentul contract. Anterior emiterii unei pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, achizitorul are obligaţia de a notifica acest lucru prestatorului, precizând obligaţiile care nu au fost respectate".

Recurenta-reclamantă consideră că prin refuzul nejustificat al pârâtei C.N.T.E.E. B. de a elibera garanţia constituită a suferit un prejudiciu, fiind privată de posibilitatea de a investi suma de 4.634.841,31 RON în proiecte de dezvoltare a activităţii, care ar fi generat profit pentru societate.

Întrucât în contract părţile nu au prevăzut plata unor de penalităţi de întârziere în cazul eliberării cu întârziere a garanţiei de bună execuţie, recurenta-reclamantă apreciază că intimata-pârâtă datorează dobânda legală penalizatoare aferentă sumei respective începând cu data scadenţei şi până la data achitării integrale a debitului.

De altfel, prin Decizia nr. 2/17.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, s-a stabilit că în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual sau delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului să poată fi nesocotit.

Referitor la nivelul dobânzii datorate de către pârâta B., în lipsa unor stipulaţii exprese inserate în contractul C 243, recurenta-reclamantă precizează că trebuie să se aplice dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În opinia recurentei-reclamante, aspectul că sumele reţinute cu titlu de garanţie au beneficiat, prin natura contului în care au fost depuse (cont trezorerie), de o dobândă în favoarea A., nu este de natură a înlătura obligaţia pârâtei de reparare a prejudiciului cauzat societăţii reclamante.

Sub acest aspect, susţine că dobânzile extrem de mici ataşate contului de garanţie pot avea cel mult un caracter compensatoriu, de păstrare a valorii reale a obligaţiei băneşti, similar actualizării cu indicele de inflaţie, discrepanţa dintre aceste dobânzi şi dobânzile legale penalizatoare fiind foarte mare.

Deşi, a admis cererea reclamantei de restituire a sumelor reţinute cu titlu de garanţie, în mod surprinzător, instanţa de apel a respins solicitarea acesteia de a fi acordată dobânda legală penalizatoare, apreciind că A. "nu este îndrituită a încasa dobânda legală, atât timp cât în patrimoniul său se regăseşte valoarea dobânzii bancare, calculată chiar de la momentul virării sumelor în conturi".

Cu privire la diferenţa de 2.653,70 RON, care a rezultat din obligarea pârâtei la plata sumei de 4.632.187,61 RON, şi nu la plata sumei de 4.634.841,31 RON (solicitată de reclamanta A.) s-au arătat următoarele:

În susţinerea argumentelor sale, intimata-pârâtă a ataşat la întâmpinare o situaţie a garanţiilor de bună execuţie aferente contractului încheiat între părţi (C243/2010).

La pagina 3 din situaţia respectivă, la penultimul rând din tabel, aferent anului 2013, s-a menţionat suma de 76.000,25 RON deşi, în realitate, suma plătită era de 77.500,25 RON. În acest sens, s-a ataşat ordinul de plată din data de 24 septembrie 2013, reprezentând constituire garanţie conform contractului x/2010, în valoare de 77.500,25 RON.

Prin urmare, din analiza situaţiei realizate de pârâta B., se poate observa că această sumă nu a fost înregistrată corect.

În considerarea acestor argumente, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii atacate şi, în rejudecare, să fie admisă în totalitate cererea de chemare în judecată. De asemenea, a cerut obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul reclamantei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2. Recursul formulat de către pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A. (R2)

Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În concret, arată că s-a încălcat principiul pacta sunt servanda (prevederile contractului nr. x/2010) şi principiul executării cu bună-credinţă a contractului.

Sub un prim aspect, menţionează că motivarea deciziei instanţei de apel are la baza ideea de culpă a pârâtei B. în executarea obligaţiilor asumate prin contractul nr. x/2010 şi temeinicia apărărilor reclamantei.

Or, pretenţia A. de restituire a garanţiei de bună execuţie, nu priveşte analizarea obligaţiilor rezultate din contractul nr. x/2010 din perspectiva naturii obligaţiilor cuprinse în contract.

Astfel, s-a arătat că prezenta cauză trebuie să fie analizată din perspectiva scopului garanţiei de bună execuţie şi din perspectiva bunei-credinţe în executarea obligaţiilor contractuale.

S-a învederat că B. a dat dovadă de bună-credinţă atunci când a restituit o parte din garanţie pentru proiecte finalizate, însă nu se poate reţine că a fost de rea-credinţă atunci când a decis că nu trebuie să o restituie pentru proiectele nefinalizate.

Garanţia de bună execuţie are ca scop acoperirea unor eventuale pretenţii ale B. în situaţia în care s-ar crea un prejudiciu de către A..

În opinia recurentei-pârâte, există o justificare pentru reţinerea garanţiei, astfel încât soluţia instanţei de apel este în contradicţie cu principiul pacta sunt servanda.

O a doua critică vizează faptul că s-a încălcat art. 970 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa".

Recurenta-pârâtă apreciază că principiul executării cu bună credinţă a contractului a fost nesocotit din două perspective: pe de o parte, prin culpabilizarea B. pentru nerealizarea proiectelor menţionate în cuprinsul cererii de recurs, iar pe de altă parte, prin acordarea apelantei-reclamante A. a sumei solicitate cu titlu de garanţie, ignorându-se faptul că aceasta nu şi-a executat toate obligaţiile (proiectele) asumate contractual.

S-a arătat că nu au fost incluse în cuprinsul contractului nr. x/2010 doar obligaţii de rezultat şi că toate obligaţiile contractuale care presupun concursul terţilor sunt obligaţii de mijloace.

Astfel, A. s-a obligat să utilizeze şi să pună în valoare toate mijloacele necesare şi posibile, dând dovadă de diligenţă şi prudenţă pentru a obţine un anumit rezultat în favoarea B..

A relevat că între cele două părţi a fost încheiat contractul nr. x/2010, având ca obiect servicii de mentenanţă şi operare internă a sistemelor de telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, elaborare şi dezvoltare software, sisteme şi programare, asistenţă tehnică şi puneri în funcţiune de echipamente, activităţi de suport tehnic la realizarea investiţiilor, formare personal, proiectare, asistenţă tehnică, elaborare studii de fundamentare a strategiei de dezvoltare în domeniul sistemelor de telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei şi a programului de dezvoltare investiţii, alte servicii din domeniul telecomunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei, stabilite în Anexele 1-9, A, B, C în perioada convenită (art. 3.1 din contract).

Contractul a fost modificat prin nouă acte adiţionale şi a avut o durată de valabilitate de la data de 30.07.2010 până la data de 30.06.2014, modalitatea de constituire şi restituire a garanţiei de bună execuţie fiind reglementată la capitolul 11 din contract.

Astfel, garanţia s-a constituit prin depunerea unei sume iniţiale de 5% din preţul contractului în termen de 20 de zile calendaristice de la data intrării acestuia în vigoare, respectiv prin reţineri succesive, în cuantum de 4,5 % din sumele datorate şi cuvenite prestatorului.

Garanţia neeliberată este în sumă de 4.632.137,61 RON, din care suma de 3.845.108,59 RON pentru activitatea de producţie şi suma de 787.079,02 RON pentru activitatea de investiţii, conform situaţiilor prezentate în Anexele nr. 3 şi nr. 4, depuse în ataşament, la întâmpinarea de la fond.

Motivele pentru care pârâta din prezenta cauză nu a dat curs solicitării de restituire a garanţiei de bună execuţie sunt următoarele:

Conform art. 11.6 din contract "Restituirea garanţiei de bună execuţie se va face integral în termen de 14 zile de la data îndeplinirii de către prestator a obligaţiilor asumate prin contract, dacă achizitorul nu a ridicat până la acea dată pretenţii asupra garanţiei".

Potrivit art. 11.7 "Achizitorul are dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie în limita prejudiciului creat, dacă prestatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin prezentul contract. Anterior emiterii unei pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, achizitorul are obligaţia de a notifica acest lucru prestatorului, precizând obligaţiile care nu au fost respectate".

Or, din coroborarea acestor articole, rezultă fără putinţă de tăgadă că restituirea garanţiei de bună execuţie se face doar dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: prestatorul a îndeplinit obligaţiile contractuale; achizitorul nu a emis pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, în limita prejudiciului creat.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a susţinut că prima instanţă a constatat, în mod corect, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 11.6 din contract pentru a putea fi obligată B. la restituirea garanţiei de bună execuţie, atâta timp cât la data expirării contractului x/2010 (30.06.2014), serviciile ce au făcut obiectul contractului au fost îndeplinite în bune condiţii, cu excepţia a trei proiecte de investiţii care erau în curs de implementare şi care nu sunt finalizate nici în prezent.

Aspectele referitoare la neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către reclamantă, au fost constatate şi de Curtea de Conturi a României prin raportul de control nr. x/26.05.2017 (depus, în extras, în Anexa nr. 5 la întâmpinarea de la fond).

Garanţia de bună execuţie a contractului se constituie de către contractant tocmai în scopul asigurării de îndeplinirea cantitativă, calitativă şi în perioada convenită a contractului. Pe cale de consecinţă, garanţia de bună execuţie nu poate fi restituită în totalitate, atâta timp cât prestatorul nu şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate.

Recurenta-pârâtă consideră că garanţia de bună execuţie nu poate fi restituită nici parţial, întrucât nu există prevederi contractuale care să permită acest lucru. Prin urmare, restituirea garanţiei de bună execuţie se realizează doar integral, atunci când obligaţiile prestatorului sunt îndeplinite în totalitate.

În aceste condiţii, achizitorul, prin derulatorul contractului, are dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, în limita prejudiciului creat, cu notificarea prestatorului cu privire la executarea acesteia.

Aşa cum este stipulat în art. 11.6 din contract, restituirea garanţiei de bună execuţie se face integral, şi nu parţial, în termen de 14 zile de la îndeplinirea obligaţiilor.

Recurenta-pârâtă a învederat că s-a invocat şi excepţia neexecutării contractului (exceptio non adimpleti contractus) de către apelanta-reclamantă A. S.A, însă această apărare a fost respinsă de către instanţa de apel.

Sub acest aspect, a solicitat să se constate că prevederile din contract sunt în sensul că garanţia de bună execuţie se restituie după confirmarea prestării tuturor serviciilor. Din modalitatea de redactare a contractului, rezultă că între restituirea garanţiei şi recepţia/confirmarea serviciilor există legătură, fiind condiţionate una de alta.

Pentru aceste argumente, pârâta a solicitat instanţei de fond să constate faptul că sunt întrunite condiţiile pentru a fi admisă excepţia de neexecutare a contractului, respectiv neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei este suficient de importantă pentru a justifica un refuz de plată/restituire a garanţiei de bună execuţie din partea pârâtei B. S.A.

În ceea ce priveşte suma pretinsă cu titlu de dobândă, în valoare de 293.496,69 RON, recurenta-pârâtă a menţionat că instanţele anterioare au respins corect acest capăt de cerere, avându-se în vedere caracterul accesoriu al acestor pretenţii.

Faţă de cele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, schimbarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de reclamanta A. S.A. Totodată, a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă cererii de recurs.

În drept, recursul pârâtei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat. A apreciat că hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata sumei de 4.632.187,61 RON.

Recurenta-pârâtă COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A. a depus, de asemenea, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat. A arătat că se impune menţinerea hotărârii atacate în ceea ce priveşte respingerea pretenţiilor ce vizează obligarea B. la plata dobânzii legale şi a unei diferenţe de 2.653,70 RON.

Recurenta-reclamantă A. (R1) a transmis si răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat să se constate că recursul este admisibil în principiu. A reiterat solicitarea ca soluţionarea recursurilor să aibă loc în şedinţă publică, cu citarea părţilor. De asemenea, a cerut obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în cauză a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analizarea acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 18 martie 2021 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE "B." S.A., stabilindu-se termen la data de 13 mai 2021 pentru judecata pe fond a recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Asupra recursurilor:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că în cauză instanţele de fond au stabilit, în mod corect şi necontestat de ambele părţi, situaţia de fapt care a generat litigiul părţilor. Astfel, s-a constatat că la data de 30.07.2010, între apelanta-reclamantă A., în calitate de prestator, şi intimata-pârâtă B. S.A., în calitate de beneficiar, s-a perfectat contractul nr. x/30.07.2010, prin care A. S.A. s-a obligat să presteze către achizitor servicii de mentenanţă şi operare internă a sistemelor de telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei, elaborare şi dezvoltare software, sisteme şi programe, asistenţă tehnică la instalări şi puneri în funcţiune de echipamente, activităţi de suport tehnic în realizarea investiţiilor, formare personal, proiectare, asistenţă tehnică, elaborare studii de fundamentare a strategiei de dezvoltare în domeniul sistemelor de telecomunicaţii şi tehnologiei informaţiei şi a programului de dezvoltare-investiţii, alte servicii din domeniul telecomunicaţiilor şi tehnologiei informaţiei, stabilite în Anexele 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, A, B, C în perioada convenită şi în conformitate cu obligaţiile asumate prin contract; contractul a fost modificat prin 9 acte adiţionale, prin actul adiţional nr. x/31.03.2014 prevăzându-se modificarea art. 4.1 în sensul că durata maximă a prestării serviciilor care fac obiectul contractului este de 47 luni de la data intrării în vigoare a contractului, respectiv 30.06.2014.

Conform prevederilor art. 4.1 din contractul menţionat durata convenţiei este de 3 ani de la data intrării în vigoare. Potrivit clauzei 6.1 contractul de servicii intră în vigoare pe data de 01.08.2010 numai după îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: semnarea contractului de reprezentanţii celor două societăţi şi constituirea contului garanţiei de bună-execuţie.

Conform art. 11.1 din contract prestatorul are obligaţia de a constitui garanţia de bună execuţie a contractului reprezentând 5% din valoarea contractului, fără TVA, prevăzut la art. 3.2. Potrivit art. 11.3 garanţia de bună-execuţie se constituie prin reţineri succesive din sumele datorate pentru facturi parţiale. Sumele reţinute de achizitor drept garanţie de bună-execuţie se vor depune de către acesta într-un cont distinct, deschis de prestator la dispoziţia achizitorului, la o bancă agreată de ambele părţi. În conformitate cu prevederile art. 11.4 prestatorul are obligaţia de a constitui garanţia de bună-execuţie prin depunerea unei sume iniţiale reprezentând 0,5% din preţul contractului, în termen de 20 de zile calendaristice de la data intrării în vigoare a acestuia.

Conform art. 11.5 pe parcursul îndeplinirii contractului, achizitorul urmează să alimenteze acest cont prin reţineri succesive, în cuantum de 4,5% din sumele datorate şi cuvenite prestatorului, până la concurenţa sumei stabilite drept garanţie de bună-execuţie. Potrivit art. 11.6 restituirea garanţiei de bună-execuţie se va face integral în termen de 14 zile de la data îndeplinirii de către prestator a obligaţiilor asumate prin contract, dacă achizitorul nu a ridicat până la acea dată pretenţii asupra garanţiei.

S-a reţinut, de asemenea, că în executarea contractului nu au fost realizate, integral, trei proiecte.

Primul proiect avea ca obiect "Implementarea unui sistem de Arhivare Electronică şi Document Management în cadrul B. SA" şi a fost demarat în baza Notei de comandă a B. nr. x/20.10.2011 şi a ofertei tehnico-economice A. nr. x/24.10.2011. Din cele 7 faze ale acestui proiect au fost realizate 5, care au fost şi recepţionate de B.. În ceea ce priveşte ultimele două faze, care implicau testarea de acceptanţă finală/operaţionalizare/punere în funcţiune sistem acceptat şi mentenanţă suport tehnic utilizatori, acestea nu au fost executate.

Cu referire la derularea celui de al doilea proiect, "Extindere MIS - Integrarea cu Managementul Documentelor, extensie Multicash, Advanced Collections", au fost derulate 3 module, iar finalizarea modulului Integrarea sistemului MIS cu sistemul Document Management era condiţionată de punerea în funcţiune de către B. a sistemului Document Management din cadrul proiectului "Implementarea unui sistem de Arhivare Electronica şi Document Management în cadrul B. SA".

În ce priveşte proiectul "Extensie MIS - Soluţie raportare avansată şi planificare bugetară", acesta a fost demarat în baza Notei de comandă a B. nr. x/28.06.2012, iar din cele 7 etape ale proiectului au fost realizate 5, cea de-a 6 a etapă Tranziţie fiind începută, dar nefinalizată.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că sunt relevante cauzei prevederile art. 11.6 şi art. 11.7 din convenţia părţilor potrivit cu care restituirea garanţiei de bună execuţie se va face integral în termen de 14 zile de la data îndeplinirii de către Prestator a obligaţiilor asumate prin contract, dacă Achizitorul nu a ridicat până la acea dată pretenţii asupra garanţiei. Achizitorul are dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei în limita prejudiciului creat, dacă prestatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin prezentul Contract. Anterior emiterii unei pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, Achizitorul are obligaţia de a notifica acest lucru Prestatorului, precizând obligaţiile care nu au fost respectate.

Prin acţiunea de faţă, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea garanţiei de bună-execuţie în valoare de 4.634.841,31 RON, şi plata dobânzii legale aferente, în valoare de 293.496,69 RON, calculată asupra sumei datorate de la data scadentă şi până la data de 31.05.2017.

Curtea de apel a constatat, de asemenea, ca părţile nu au contestat faptul că termenul contractual a expirat (30.06.2014) şi că, în acest termen, prestatorul a consemnat garanţia aferentă tuturor serviciilor pe care le-a efectuat în beneficiul Achizitorului, potrivit art. 11.1-11.5 din contract; acesta din urmă a înţeles să elibereze doar o parte din garanţia consemnată, respectiv cea aferentă reţinerilor din facturile emise de către Prestator în perioada 15.09.2010-23.01.2012. Deşi au fost efectuate reţineri aferente garanţiei pentru serviciile executate de către Prestator şi facturate de acesta în perioada 22.02.2012-04.08.2014, Achizitorul a refuzat restituirea diferenţei de garanţie. S-a observat, astfel, că, în concret, deşi Achizitorul nu a emis pretenţii asupra garanţiei constituite (februarie 2012- august 2014) şi nu a notificat emiterea de pretenţii asupra acesteia în condiţiile art. 11.7, acesta refuză restituirea diferenţei de garanţie, indicând Prestatorului şi instanţelor de judecată că A. nu a finalizat toate proiectele contractate, deci prevalându-se de aparentul caracter unitar al obligaţiilor A. decurgând din contract.

Ambele recurente au invocat ca motiv de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că au fost încălcate principiul pacta sunt servanda (prevederile contractului nr. x/2010) şi principiul executării cu bună-credinţă a contractului (art. 970 din C. civ. de la 1864). Se critica motivarea deciziei instanţei de apel sub aspectul reţinerii culpei pârâtei B. în executarea obligaţiilor asumate prin contractul nr. x/2010 şi ignorării faptului că B. a dat dovadă de bună-credinţă şi atunci când a decis că nu trebuie să restituie garanţia de bună execuţie pentru proiectele nefinalizate.

Recurenta-pârâtă apreciază că principiul executării cu bună credinţă a contractului a fost nesocotit din două perspective: pe de o parte, prin culpabilizarea B. pentru nerealizarea proiectelor menţionate în cuprinsul cererii de recurs, iar pe de altă parte, prin acordarea apelantei-reclamante A. a sumei solicitate cu titlu de garanţie, ignorându-se faptul că aceasta nu şi-a executat toate obligaţiile (proiectele) asumate contractual.

În opinia recurentei-pârâte, restituirea garanţiei de bună execuţie se face doar dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: prestatorul a îndeplinit obligaţiile contractuale; achizitorul nu a emis pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, în limita prejudiciului creat.

Recurenta-pârâtă consideră ea însăşi că garanţia de bună execuţie nu poate fi restituită nici parţial, întrucât nu există prevederi contractuale care să permită acest lucru. Prin urmare, restituirea garanţiei de bună execuţie se realizează doar integral, atunci când obligaţiile prestatorului sunt îndeplinite în totalitate. În aceste condiţii, achizitorul, prin derulatorul contractului, are dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, în limita prejudiciului creat, cu notificarea prestatorului cu privire la executarea acesteia.

Cu toate acestea, deşi nu a transmis reclamantei vreo notificare privind emiterea de pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, recurenta-pârâtă a înţeles să invoce în cursul acestui proces excepţia neexecutării contractului (exceptio non adimpleti contractus) de către reclamanta A. S.A, fiind nemulţumită că instanţa de apel nu a reţinut această apărare a sa, neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei de către reclamantă fiind suficient de importantă pentru a justifica un refuz de plată/restituire a garanţiei de bună execuţie din partea sa.

La rândul sau, recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material ce vizează principiul reparării integrale a prejudiciului, principiu care se răsfrânge asupra modului de aplicare a dispoziţiilor legale privind acordarea dobânzii legale penalizatoare.

Recurenta-reclamantă susţine că după împlinirea scadenţei (14 zile de la data expirării contractului C243 - 30 iunie 2014), fără a i se putea imputa obiectiv vreo nerespectare a obligaţiilor contractuale şi fără ca A. să notifice în vreun fel cu privire la un pretins prejudiciu, pârâta era obligată să restituie sumele reţinute cu titlu de garanţie. Recurenta-reclamantă consideră că prin refuzul nejustificat al pârâtei C.N.T.E.E. B. de a elibera garanţia constituită a suferit un prejudiciu, fiind privată de posibilitatea de a investi suma de 4.634.841,31 RON în proiecte de dezvoltare a activităţii, care ar fi generat profit pentru societate. Întrucât în contract părţile nu au prevăzut plata unor de penalităţi de întârziere în cazul eliberării cu întârziere a garanţiei de bună execuţie, recurenta-reclamantă apreciază că intimata-pârâtă datorează dobânda legală penalizatoare aferentă sumei respective începând cu data scadenţei şi până la data achitării integrale a debitului.

Referitor la nivelul dobânzii datorate de către pârâta B., în lipsa unor stipulaţii exprese inserate în contractul C-243, recurenta-reclamantă precizează că trebuie să se aplice dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. În opinia recurentei-reclamante, aspectul că sumele reţinute cu titlu de garanţie au beneficiat, prin natura contului în care au fost depuse (cont trezorerie), de o dobândă în favoarea A., nu este de natură a înlătura obligaţia pârâtei de reparare a prejudiciului cauzat societăţii reclamante. Sub acest aspect, susţine că dobânzile extrem de mici ataşate contului de garanţie pot avea cel mult un caracter compensatoriu, de păstrare a valorii reale a obligaţiei băneşti, similar actualizării cu indicele de inflaţie, discrepanţa dintre aceste dobânzi şi dobânzile legale penalizatoare fiind foarte mare.

De asemenea, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată şi prin prisma diferenţei de 2.653,70 RON, care a rezultat din obligarea pârâtei la plata sumei de 4.632.187,61 RON, şi nu la plata sumei de 4.634.841,31 RON (solicitată de reclamanta A.), din analiza situaţiei realizate de pârâta B., în opinia recurentei-reclamante, rezultând că această sumă nu a fost înregistrată corect.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, motiv pentru care acestea vor fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu şi de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este doar acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de cele două recurente, vizează ipoteza "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material". Noul Cod este categoric şi are în vedere numai încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme juridice deşi aceasta nu era incidentă în cauză ş.a.m.d.

În litigiul de faţă reclamanta a solicitat restituirea unor sume reţinute de pârâtă din garanţia de bună execuţie ce a fost constituită de reclamantă în favoarea pârâtei conform contractului încheiat între părţi.

În esenţă, recurenta-pârâtă, care a fost obligată să restituie sumele respective, insistă pe încălcarea de către instanţa de apel a principiului pacta sunt servanda (prevederile contractului nr. x/2010) şi a principiului executării cu bună-credinţă a contractului, dar şi pe incidenţa în cauză a excepţiei neexecutării contractului (exceptio non adimpleti contractus), contrar celor reţinute în decizia atacată.

Recurenta-reclamantă îşi circumscrie criticile de nelegalitate încălcării de către instanţa de apel a principiului reparării integrale a prejudiciului, în ceea ce priveşte dobânda aplicabilă sumelor solicitate cu titlu de garanţie de bună execuţie, invocând şi un calcul eronat al unora dintre aceste sume.

Tot cu titlu prealabil Înalta Curte reţine că nu este suficient pentru a atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. să se enunţe principiile de drept ce ar fi fost încălcate de instanţa de apel, ca norme de drept material, fiind necesar să se demonstreze juridic în ce consta această încălcare.

Se reţine că atât recurentele, cât şi instanţa de apel pornesc de la premisa corectă că garanţia de bună execuţie se constituie de către contractant în scopul asigurării autorităţii contractante de îndeplinirea cantitativă, calitativă şi în perioada convenită a contractului de achiziţie publică/contractului subsecvent.

Concret, garanţia de bună execuţie este o sumă de bani pe care executantul o pune la dispoziţia beneficiarului, pentru ca în situaţia în care nu-şi îndeplineşte obligaţiile contractuale, beneficiarul să aibă la dispoziţie o sumă de bani din care să-şi repare facil prejudiciul suferit.

Înalta Curte constată că, în mod corect şi necontestat de părţi, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 2.5 din contract, acesta se încadrează în categoria contractelor sectoriale conform prevederilor art. 229 din O.U.G. nr. 34/2006, iar potrivit art. 2.9 din convenţie, părţile au constatat că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 246 alin. (2) lit. b) din aceeaşi Ordonanţă. Totodată, conform art. 2.10, Autoritatea Naţională pentru reglementarea şi monitorizarea Achiziţiilor Publice a emis la cererea părţilor punctul de vedere ce face obiectul adresei oficiale cu nr. x/20.10.2006, punct de vedere favorabil contractării. În aceste condiţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 229 şi art. 246 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, acestui contract sectorial nu i se aplică dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 în ceea ce priveşte procedura de atribuire.

Cu privire la executarea contractului sectorial, părţile au înţeles să aplice dispoziţiile art. 90 din H.G. nr. 925/2006 potrivit cu care dacă părţile convin, garanţia de bună execuţie se poate constitui şi prin reţineri succesive din sumele datorate pentru facturi parţiale. În acest caz, contractantul are obligaţia de a deschide un cont la dispoziţia autorităţii contractante, la o bancă agreată de ambele părţi. În cazul în care autoritatea contractantă are calitatea de autoritate publică, instituţie publică sau operator economic cu capital integral sau majoritar de stat, contractantul are obligaţia de a deschide la unitatea Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal competent în administrarea acestuia un cont de disponibil distinct la dispoziţia autorităţii contractante. Suma iniţială care se depune de către contractant în contul de disponibil astfel deschis nu trebuie să fie mai mică de 0,5% din preţul contractului. Pe parcursul îndeplinirii contractului, autoritatea contractantă urmează să alimenteze acest cont de disponibil prin reţineri succesive din sumele datorate şi cuvenite contractantului până la concurenţa sumei stabilite drept garanţie de bună execuţie în documentaţia de atribuire. Autoritatea contractantă va înştiinţa contractantul despre vărsământul efectuat, precum şi despre destinaţia lui. Din contul de disponibil deschis la Trezoreria Statului pe numele contractantului pot fi dispuse plăţi atât de către contractant, cu avizul scris al autorităţii contractante care se prezintă unităţii Trezoreriei Statului, cât şi de unitatea Trezoreriei Statului la solicitarea scrisă a autorităţii contractante în favoarea căreia este constituită garanţia de bună execuţie, în situaţia prevăzută la art. 91. Contul astfel deschis este purtător de dobândă în favoarea contractantului. În concret, aceste dispoziţii au fost transpuse, în parte, în cuprinsul art. 11 din contractul nr. x/2010.

De asemenea, se constată că părţile nu au contestat faptul că garanţia a fost reţinută într-un cont de trezorerie şi într-un cont bancar, deschise pe numele A., ambele purtătoare de dobânzi.

În cauza de faţă, autoritatea contractantă nu a emis pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie printr-o notificare adresată antreprenorului conform legii, însă a înţeles să refuze eliberarea unei părţi din această garanţie, pretinzând în cursul acestui proces că o reţine în contul celor trei proiecte rămase nefinalizate.

Refuzul autorităţii contractante s-a bazat, printre altele, şi pe emiterea unui raport de control al curţii de conturi, în care se menţionează existenţa unor nereguli în derularea contractului de achiziţie publică. Aşa fiind, întrucât a constatat ca antreprenorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, autoritatea contractantă a considerat că nu a fost îndeplinit corespunzător contractul, deoarece trei dintre proiectele ce au făcut obiectul acestui contract nu au fost finalizate, emiţând, practic, pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie chiar în cadrul acestui proces.

Recurenta-pârâtă a insistat asupra faptului că a acţionat cu bună credinţă, reţinând o parte din garanţia de bună execuţie în contul celor trei proiecte nefinalizate. Recurenta-pârâtă se prevalează de dispoziţiile legale referitoare la garanţia de bună dispoziţie, care prevăd că aceasta se restituie dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii, respectiv prestatorul a îndeplinit obligaţiile contractuale şi achizitorul nu a emis pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, în limita prejudiciului creat. Susţine, în esenţă, că, deşi nu a notificat reclamantei vreo pretenţie asupra garanţiei, nerealizarea integrală a contractului îi dă dreptul să reţină o parte din garanţie, prevalându-se de excepţia de neexecutare a contractului.

Înalta Curte observă că o asemenea pretenţie, ce nu a fost notificată anterior cocontractantului, aspect necontestat de recurenta-pârâtă, dar expusă în faţa instanţei de judecată sub forma unei excepţii de neexecutare a contractului, a permis instanţei de apel ca, în mod judicios, să procedeze la o analiza amănunţită a întregului material probator pentru a stabili în ce măsură antreprenorul este culpabil pentru nefinalizarea celor trei proiecte, aşadar, în ce măsură este justificată şi conformă cu legea reţinerea unei părţi din garanţia de bună execuţie de către recurenta-pârâtă.

Pornind chiar de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, în acest mod a procedat şi instanţa de apel.

Apelul, prin efectul său devolutiv, repunând în discuţie chestiunea judecată la prima instanţă, a permis, aşadar, instanţei de control judiciar să concluzioneze că, în speţă, intimata-pârâtă nu poate opune reclamantei apelante faptul că cele trei proiecte nu au fost finalizate, cu scopul reţinerii garanţiei de bună execuţie.

Astfel, potrivit art. 13.1 din contract, Achizitorul va acorda Prestatorului accesul la infrastructura proprie de telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei pentru îndeplinirea serviciilor ce fac obiectul contractului. Or, a concluzionat instanţa de apel, în urma analizei materialului probator, nefinalizarea celor trei proiecte a fost rezultatul lipsei aparaturii necesare pe care Achizitorul trebuia să o pună la dispoziţia Prestatorului, pentru implementarea programelor, aşa încât nu s-a putut da eficienţă excepţiei de neexecutare invocate de pârâta Achizitor. Conţinutul adresei nr. x/27.04.2015 emise de Directorul IT şi Telecomunicaţii B. se coroborează cu celelalte probe la care instanţa de apel a făcut referire, punctual, în sensul că susţine apărarea reclamantei potrivit cu care în cursul derulării contractului nu i s-au semnalat deficienţe şi nici nu i s-a imputat de către pârâtă o culpă în legătură cu nefinalizarea celor trei proiecte.

În plus, contrar celor indicate de parte şi valorificate de către instanţa de apel, nici pârâta nu a considerat că garanţia ar putea fi restituită parţial; B. a returnat anterior iniţierii litigiului suma de 2.354.521,47 RON cu titlu de garanţie deşi, aşa cum a susţinut în mod repetat, perioada contractuală expirase iar proiectele nu fuseseră realizate integral.

Totodată, instanţa de apel a reţinut şi că intimata-pârâtă nu s-a conformat obligaţiilor contractuale izvorâte din prevederi care condiţionează dreptul său de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie de neîndeplinirea de către prestator, din culpa sa, a obligaţiilor asumate, cumulat cu notificarea prestatorului cu referire la aceste obligaţii.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-reclamantă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie şi chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză instanţa de apel şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.

Recurenta-pârâtă nu contestă faptul că la finalizarea termenului pentru care a fost constituită garanţia de bună execuţie, autoritatea contractantă are obligaţia de a o restitui cocontractantului, dacă pe perioada de operare a acesteia nu a emis pretenţii asupra ei. Prin natura de constituire a acestei garanţii, deblocarea banilor către cocontractant la expirarea termenului nu se poate face decât cu acordul autorităţii contractante, urmând ca în cazul refuzului acesteia antreprenorul să se adreseze instanţei cu o cerere de eliberare a sumei constituită ca şi garanţie (sau a unei părţi a acesteia, cum este cazul în speţă). Deşi legislaţia nu reglementează obligaţia expresă a autorităţii de a-şi da acordul pentru deblocarea garanţiei în cazul în care nu emite pretenţii de despăgubire din această garanţie, această obligaţie se subînţelege prin raportare la raţiunea de instituire a acestei garanţii.

Constituirea garanţiei de bună execuţie se face exclusiv în interesul autorităţii contractante, astfel că refuzul acesteia de a-şi da acordul pentru deblocarea garanţiei neutilizate reprezintă o încălcare a obligaţiei sinalagmatice de instituire a garanţiei de bună execuţie, în lipsa vreunei pretenţii justificate asupra garanţiei, în acord cu prevederile legale. Or, aşa cum s-a arătat, abia în cadrul unei asemenea acţiuni ca cea din cauza de faţă recurenta-pârâtă şi-a exteriorizat pretenţiile asupra unei părţi din garanţie, invocând, practic, fără să dovedească, un prejudiciu cauzat de recurenta-reclamantă prin nefinalizarea culpabilă a trei proiecte, parte din obiectivul contractual. Recurenta pârâtă susţine că trei proiecte nu au fost finalizate, nefiind relevante în opinia sa motivele acestei nefinalizări, aşadar nefiind necesar să dovedească vreun prejudiciu. În opinia recurentei pârâte această nefinalizare echivalează cu nerealizarea obiectivului contractual, ceea ce îi permite să reţină o parte din garanţia de bună execuţie.

Mecanismul juridic pe care l-a folosit recurenta pârâtă în cadrul acestui proces a fost excepţia de neexecutare a contractului, instanţa de apel procedând în mod judicios la analiza condiţiilor ce trebuie îndeplinite pentru a avea succes o asemenea apărare.

Trebuie menţionat în acest context ca invocarea excepţiei de neexecutare a obligaţiilor contractuale necesită întrunirea cumulativă a două categorii de condiţii: privitoare la izvorul obligaţiilor contractuale (obligaţiile părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract sinalagmatic şi să fie reciproce şi interdependente, în sensul că ambele părţi au, concomitent, atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, una faţă de cealaltă) şi privitoare la obligaţiile contractuale neexecutate (obligaţiile părţilor să presupună executarea simultană şi să fie exigibile; neexecutarea obligaţiei din partea cocontractantului nu trebuie să fie consecinţa faptei personale şi directe a celui care invocă excepţia de neexecutare, de natură a-l împiedica în executarea obligaţiei sale şi să fie vorba de o neexecutare, chiar parţială, dar suficient de importantă, din partea celuilalt cocontractant).

De asemenea, trebuie subliniat si faptul ca garanţia de bună execuţie nu este decât un mecanism menit a facilita angajarea răspunderii contractuale. Garanţia de bună execuţie semnifică lichidităţi puse la dispoziţia creditorului, din care acesta îşi poate îndestula o creanţă viitoare, constând în reparaţia prejudiciului, care poate fi acoperit aproape imediat, fără să fie nevoit să parcurgă formalităţi anevoioase, cu condiţia, însă, să fie dovedit. În cauza pendinte, însă, în faţa instanţelor chemate să analizeze şi să interpreteze probatoriul administrat, recurenta pârâtă nu a fost în măsură să facă dovada culpei cocontractantului sau in nefinalizarea celor trei proiecte, ceea ce lasă fără suport juridic refuzul sau de a restitui integral garanţia de buna execuţie.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, analizând şi interpretând întregul ansamblu probator, instanţa de apel nu a putut reţine în sarcina recurentei reclamante vreo culpa în nefinalizarea celor trei proiecte. Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut, în cazul celor trei proiecte, ca un rol determinant în nefinalizarea acestora a aparţinut chiar recurentei parate, care nu mai poate, în aceste condiţii, să se prevaleze de excepţia de neexecutare.

Din analiza punctuală a motivelor de recurs invocate a rezultat faptul că, în realitate, aceste critici vizează reaprecierea probelor administrate şi, în consecinţă, stabilirea unei alte situaţii de fapt, esenţial diferită de cea reţinută de către instanţa de apel. Or, aprecierea probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.

Prin urmare, faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenta şi-a structurat acţiunea principală, încercând, practic, în recurs să repună în discuţie chestiunile de fapt tranşate de instanţa de apel, nu constituie un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Nici susţinerile recurentei-reclamante nu pot fi primite. În contractul încheiat între părţi se prevede în mod clar că acel cont în care sunt virate sumele cu titlu de garanţie este purtător de dobânzi în favoarea contractantului. Aceasta încasează dobânda bancară aferentă contului de garanţie, în procedura instituită de dispoziţiile art. 90 din H.G. nr. 925/2006, transpuse, în parte, în cuprinsul art. 11 din contractul nr. x/2010 şi aplicabile cu prioritate faţă de orice dispoziţii cu caracter general, respectiv prevederile privind dobânda legală din O.G. nr. 13/2011.

Concret, garanţia a fost reţinută într-un cont de trezorerie şi într-un cont bancar, deschise pe numele A., ambele purtătoare de dobânzi, una din raţiunile instituirii unor asemenea dobânzi fiind tocmai acoperirea pierderilor ce ar putea fi cauzate de indisponibilizarea acestei sume de bani pe o anumita perioada de timp. Aşa fiind, în mod corect, instanţa de apel a concluzionat că recurenta-reclamantă nu este îndrituită a încasa dobânda legală, atât timp cât în patrimoniul său se regăseşte valoarea dobânzii bancare, calculată chiar de la momentul virării sumelor în conturi.

Criticile recurentei reclamante vizând eventualul calcul greşit al unor sume nu pot fi primite, reprezentând chestiuni de netemeinicie, ce urmăresc o reconsiderare a probatoriului administrat în instanţele anterioare, care nu vizează nelegalitatea soluţiilor si nu pot face obiect de analiză în cadrul judecării cauzei în recurs. Or, instanţa de apel a reţinut, sub aspect probator, că în cauză partea pârâtă a făcut dovada cuantumului total al sumei reţinute cu titlu de garanţie aferentă contractului x/2010 ca fiind 6.986.709,06 RON, iar nu 6.989.362,76 RON, astfel cum afirmă reclamanta. Totodată, a constatat că ambele părţi au indicat aceeaşi valoare restituită, 2.354.521,45 RON, astfel încât diferenţa nerestituită este de 4.632.187,61 RON.

Referitor la aprecierea mijloacelor probatorii, Înalta Curte reaminteşte că cercetarea excede fazei de atac proprii a recursului, ca şi cale extraordinară căreia nu îi pot fi supuse controlului critici de netemeinicie.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambele recurente, hotărârea recurată fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate şi cu aplicarea prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, va dispune restituirea taxei judiciare de timbru în sumă de 21.679,64 RON către recurenta-reclamantă A., cu menţiunea că nu este datorată, constatând ca s-a achitat mai mult decât cuantumul legal datorat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta COMPANIA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT AL ENERGIEI ELECTRICE"B." S.A. împotriva deciziei civile nr. 2119 A din 17 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Dispune restituirea taxei judiciare de timbru în sumă de 21.679,64 RON către recurenta-reclamantă A., cu menţiunea că nu este datorată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,13 mai 2021.