Contractual liability for highway defects: annulment of cassation appeal for failure to articulate legal grounds distinct from factual re-evaluation

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 26 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Asocierea B. SpA şi C. S.R.L., prin lider al asocierii B. Spa, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.170.251,01 RON, cu titlu de daune interese pentru repararea prejudiciului adus reclamantei prin neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, precum şi a dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, calculate începând cu 11 ianuarie 2016 şi până în momentul plăţii efective.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa nr. 456/C/2019 din 6 noiembrie 2019, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Asocierea B. SpA şi C. S.R.L. prin lider al asocierii B. SpA şi. în consecinţă:

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.170.251,01 RON, cu titlul de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs reclamantei prin neîndeplinirea obligaţiilor decurgând din contractul de furnizare lucrare nr. x din 15.03.2012.

A obligat pârâta să plătească dobânda penalizatoare calculată la această sumă, începând cu data punerii în întârziere - 11.01.2016 şi până la data plăţii efective a sumei datorate.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 135.395,59 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Asocierea B. SpA şi C. S.R.L. prin lider al asocierii B. SpA, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei civile nr. 456/C/2019 ca nelegală şi netemeincă şi, în rejudecarea fondului, respingerea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată de intimată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 235/2020 din 21 iulie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a Civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de Asocierea B. SpA şi C. S.R.L., prin lider al asocierii B. SpA împotriva sentinţei nr. 456/C/2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2017 şi a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată ale intimatei A. Spa, Sucursala Bucureşti în sumă de 8.190,61 Ron.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta Asocierea B. SpA şi C. S.R.L. prin lider al asocierii B. Spa a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate nr. 235/2020 şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel -Curtea de Apel Alba Iulia; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezentul proces.

În motivare, recurenta a arătat că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1350 C. civ. cu privire la angajarea răspunderii contractuale, arătând că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale cu privire la culpă şi prejudiciu.

Sub aspectul temeiniciei motivelor de recurs, autoarea recursului subliniază că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile referitoare la culpa recurentei şi la întinderea prejudiciului.

În acest sens, afirmă că vinovăţia este o condiţie necesară pentru antrenarea răspunderii, însă, cu privire la existenţa acestei condiţii în cadrul unei răspunderi contractuale, este imperios necesară dovedirea culpei sau vinovăţiei debitorului, atunci când obligaţiile contractuale nu sunt executate sau sunt executate neconform. Mai arată că existenţa acestei condiţii se desprinde din prevederile art. 1547 din C. civ. (2009), acesta stabilind expres că debitorul va fi obligat să repare prejudiciul cauzat cu intenţie sau din culpă.

În cadrul acestei răspunderi contractuale, arată că există două direcţii de analiză în ceea ce priveşte culpa, şi anume situaţia neexecutării unei obligaţii contractuale, situaţie pentru care culpa, conform dispoziţiilor art. 1548 C. civ. se prezumă şi situaţia unei neexecutări conforme, caz în care creditorul trebuie să dovedească faptul că executarea a fost neconformă, aspect care a condus la eventualele consecinţe şi prejudicii ulterioare.

Cu referire la situaţia de fapt a speţei, recurenta subliniază faptul că reclamanta a prezentat în faţa instanţei o executare neconformă a obligaţiilor asumate de recurentă, şi nicidecum o neexecutare, fapt ce naşte proba neconformităţii în sarcina acesteia.

În ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la prejudiciu, arată că legislaţia prevede că debitorul poate fi obligat la repararea acestuia, atât timp cât întinderea lui se poate stabili cu exactitate, însă, în situaţia unei executări neconforme a obligaţiei, prejudiciul trebuie raportat, în primul rând, la neconformităţile săvârşite de autorul faptei.

Mai arată că interpretarea eronată a dispoziţiilor referitoare la prejudiciu reiese, în primul rând, din faptul că instanţa de apel a apreciat de plano certitudinea prejudiciului pretins de reclamantă, fără ca întinderea acestuia să fi fost cel puţin justificată de către partea care o invocă.

Recurenta susţine că a arătat în repetate rânduri, atât în fond, cât şi în apel, că neconformităţile constatate trebuiau a fi apreciate în contextul tuturor deficienţelor apărute la tronsonul de autostradă, iar nu parţial, la fragmentul asupra căruia aceasta a realizat lucrări.

Cu referire la aspectele invocate în susţinerea cererii, recurenta arată că, astfel cum susţine şi reclamantul în cererea de chemare în judecată, lucrările au fost executate în perioada 2012-2013, fără a exista obiecţiuni cu privire la calitatea lucrărilor ori la modul de execuţie al acestora.

În acest sens, arată că, la 18 martie 2013, astfel cum reiese din documentele aflate la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă a finalizat în totalitate lucrările ce făceau obiectul contractului nr. x şi a trimis către societatea A. o scrisoare prin care a informat-o despre acest aspect.

Mai mult decât atât, arată că lucrările au fost recepţionate atât de către A., prin efectuarea plăţilor rezultate din contract, cât şi de către antreprenorul general D., fapt dovedit prin darea în funcţiune a porţiunii de autostradă ce a făcut obiectul contractului de subantrepriză, împrejurare care, în opinia recurentei, dovedeşte faptul că reclamanta împreună cu antreprenorul general au verificat lucrările executate şi au considerat că autostrada, inclusiv viaductul, sunt corespunzătoare traficului.

Cu toate acestea, arată că, la 3 octombrie 2014, după o perioadă de mai bine de un an de la finalizarea lucrărilor, reclamanta a comunicat recurentei o notă tehnică prin care i-a adus la cunoştinţă faptul că lucrările au fost executate necorespunzător, solicitând remedierea acestora de urgenţă, cu toate că, pe parcursul executării, plăţile erau efectuate cu regularitate şi numai în urma verificării calităţii lucrărilor executate.

Mai mult, recurenta arată că aspectele sesizate de către reclamantă puteau fi observate cu ocazia verificării calităţii lucrărilor.

În cele ce urmează, recurenta relatează modul în care a înţeles să răspundă solicitării reclamantei, precum şi acţiunile întreprinse în acest scop.

Totodată, învederează că, la 11 ianuarie 2016, a primit o nouă adresă de la societatea A. prin care i se solicita plata cheltuielilor înaintate de aceasta pentru reparaţiile presupuselor nereguli în execuţie, defecţiuni care, conform susţinerilor reclamantei, ar fi fost cauzate de neexecutarea corespunzătoare a lucrărilor de către recurentă.

Recurenta susţine că nu a înţeles să plătească aceste sume, considerând, pentru motivele arătate, că neconformităţile ce au fost constatate nu îi sunt imputabile.

Prin urmare, în lipsa unei culpe din partea sa în executarea contractului, consideră că daunele interese nu sunt întemeiate.

Totodată, arată că, aşa cum a susţinut şi în faţa instanţelor inferioare, cererea pârâtei nu poate fi admisă.

Detaliind, recurenta arată că, încă de la început, a susţinut faptul că nu se poate aprecia, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, culpa sa în totalitatea neregulilor sesizate de antreprenorul general la lucrarea realizată, în considerarea faptului că lucrările contractate de recurentă au fost realizate după ce reclamanta a edificat pilonii podului, de a căror corectă executare reclamanta este singura responsabilă, deficienţele constatate de reclamanta fiind tocmai crăpăturile apărute la aceşti piloni.

În continuare, recurenta redă cu lux de amănunte tot contextul în care a fost construit tronsonul de autostradă, arătând că, deşi a expus instanţei tot acest context, instanţa s-a limitat la a aprecia ca fiind pertinentă şi concludentă expertiza tehnică realizată în cauză de expertul E., expertiză care s-a bazat tot pe opiniile subiective ale experţilor desemnaţi de către reclamantă, întrucât o altă modalitate nu a existat, lucrările fiind remediate de reclamantă.

Mai arată că, asemenea instanţei de fond, şi instanţa de apel a apreciat că, din înscrisurile ataşate, reiese în mod cert culpa recurentei, nefăcând nicio menţiune despre concluziile raportului de expertiză realizat de C.N.A.D.N.R., autoritate obiectivă în raport de aspectele invocate în cerere.

Recurenta afirmă că, deşi defecţiunile pe care reclamanta le invocă au fost pe alocuri constatate şi de această autoritate, cauzele producerii fisurilor şi a tuturor neconformităţilor au fost cu totul altele decât cele pretins dovedite de reclamantă.

Totodată, arată că instanţa de apel se limitează în a concluziona faptul că recurenta nu şi-a dovedit nevinovăţia ori lipsa caracterului cert al prejudiciului când, în realitate, sarcina probei în acest dosar revenea reclamantei A..

Mai arată că, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în apel, a invocat faptul că expertiza realizată în cauză nu poate fi edificatoare în stabilirea atât a culpei, cât şi a certitudinii prejudiciului, expertul desemnat limitându-se la a aprecia ca fiind întemeiate concluziile inserate de experţii reclamantei în expertizele extrajudiciare.

În susţinerea lipsei caracterului cert al prejudiciului, recurenta susţine că a invocat în mod expres adresa din 26.09.2014 trimisă de antreprenorul general către reclamantă, prin care aceasta este ţinută responsabilă de realizarea defectuoasă a mai multor lucrări. În continuare, recurenta redă disfuncţionalităţile semnalate de către antreprenorul general în ceea ce priveşte viaductul, afirmând că, parte din aceste disfuncţionalităţi la viaduct, în niciun caz nu i se datorează.

Mai arată că aceste nereguli constatate sunt în deplină concordanţă cu concluziile comunicate de către C.N.A.D.N.R. referitoare la executarea necorespunzătoare a stratului de impermeabilizare la asfalt, aspect care nu se datorează culpei sale.

În continuare, recurenta arată că ceea ce doreşte să demonstreze prin această adresă este faptul că, la viaduct, au fost semnalate, pe de o parte, fracturile care există la anumite pile şi, pe de altă parte, lucrările executate necorespunzător la trotuare, în special la stratul de asfalt. În acest context, arată că reclamanta a înţeles să solicite prin cererea de chemare în judecată, atât cheltuielile efectuate cu remedierea defecţiunilor la pilonii viaductului, dar şi cheltuielile efectuate cu privire la reparaţia fisurilor de la trotuare şi refacerea stratului de impermeabilizare şi a stratului de asfalt, aspecte care nu au niciun fel de legătură cu obiectul contractului încheiat de recurentă şi cu lucrările efectuate de aceasta.

Recurenta afirmă că, deşi a arătat aceste aspecte, instanţa nu a înţeles să ţină seama, considerând că trebuie să acopere şi prejudiciul constând în cheltuielile efectuate cu reparaţiile la stratul de impermeabilizare şi stratul de asfalt.

Mai arată că a demonstrat faptul că, prin contractul de lucrări de reparaţii angajate de către reclamantă, un număr de 5 puncte dintre cele enumerate nu au nicio legătură cu obligaţiile ce îi revin în privinţa executării lucrărilor şi că nu îi pot fi imputate.

A mai arătat de asemenea că, în lipsa unui deviz întocmit în condiţiile legii, respectiv, identificarea lucrării, cuantificare manoperă, cuantificare materiale, nu poate fi stabili un prejudiciu cert.

În ceea ce priveşte expertul desemnat în cauză, recurenta arată că acesta s-a mărginit doar să susţină că materialele din facturile ataşate cererii de chemare în judecată au fost folosite pentru realizarea reparaţiilor, deşi nu a existat niciun deviz care să cuantifice cantitatea de materiale necesară pentru realizarea unei astfel de lucrări.

Autoarea prezentului demers judiciar mai arată că, pe de altă parte, multe din materialele din facturi sunt materiale de hidroizolaţie care servesc lucrărilor de impermeabilizare şi care nu au nicio legătură cu lucrările realizate de recurentă, fiind evident că reclamanta a dorit să pună în sarcina sa toate cheltuielile efectuate cu remedierile disfuncţionalităţilor, chiar dacă acestea nu i se datorau.

În încheiere, recurenta subliniază că instanţa nu a ţinut cont de niciunul din aceste aspecte, constatând că prejudiciul este dovedit şi cert.

Faţă de considerentele menţionate anterior, recurenta reiterează solicitarea de admitere a cererii de recurs, casarea deciziei nr. 235/2020 şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Alba Iulia.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 9 februarie 2021, aşa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante.

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de instanţă din oficiu, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pornind de la aceste dispoziţii legale, instanţa supremă apreciază că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie cel puţin unui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În concret, analizând cele susţinute în memoriul de recurs, se constată că, deşi recurenta a susţinut faptul că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, în realitate, norma de drept material pretins a fi fost încălcată de instanţa de apel a fost invocată pur formal, criticile formulate în susţinere vizând exclusiv chestiuni de fapt, de apreciere a probatoriului, de temeinicie (aşa cum învederează chiar şi recurenta), care nu mai pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, ştiut fiind că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă (nu conduce la o nouă judecată în fond), prin care se asigură exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti atacate.

Astfel, în realitate, argumentele dezvoltate de recurentă urmăresc reaprecierea probei cu expertiza în construcţii şi a probei cu înscrisuri (note tehnice, procese-verbale de recepţie), în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt, contrare celei reţinute de instanţa de apel, cu privire la partea culpabilă pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, precum şi cu privire la întinderea prejudiciului şi caracterul cert al acestuia.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt, aşa cum, în realitate, urmăreşte recurenta.

Totodată, instanţa de recurs constată că aceleaşi argumente au fost dezvoltate integral şi prin memoriul de apel. Or, prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor ei, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată şi dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, susţinerile recurentei nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deşi recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Asocierea B. SpA şi C. S.R.L., prin lider al Asocierii B. SpA, împotriva deciziei nr. 235/2020 din 21 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă Asocierea B. SpA şi C. S.R.L., prin lider al Asocierii B. SpA, împotriva deciziei nr. 235/2020 din 21 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2022.