Port infrastructure lease dispute; inadmissibility of cassation appeal for finality under port activity regulations.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Constanţa la 16 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. (C.N.A.P.M. S.A.), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. a solicitat instanţei:

- obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere teren domeniu public al statului, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 22/1999 şi O.M.T.I nr. 1286/2012, pentru suprafaţa de 9.642,90 mp teren aferent elementelor de suprastructură proprietatea pârâtei, la preţul minim închiriere teren, aprobat de C.N.A.P.M. S.A., prin hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 13/23.11.2015, respectiv, de 1,55 RON/mp/lună pentru teren şi 1,35 RON/mp/lună pentru platforma C.N.A.P.M. S.A. în suprafaţă de 9.642,90 mp, începând cu momentul aprobării HCA, în condiţiile aprobate;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 139.505,80 RON, pentru toată perioada cuprinsă între data aprobării atribuirii directe, conform H.C.A. nr. 13/23.11.2015 şi data încheierii contractului, reprezentând beneficiu de care C.N.A.P.M. a fost lipsită ca urmare a neîncheierii contractului potrivit prevederilor legale, prejudiciu echivalent cu contravaloarea chiriei pe care administraţia ar fi trebuit să o încaseze dacă pentru terenul în cauză ar fi fost încheiat un contract de închiriere teren, sumă aferentă perioadei 01.01.2016 - 28.11.2016, în temeiul art. 1349 C. civ. cu cheltuieli de judecată.

În drept, cu privire la primul capăt de cerere, a invocat dispoziţiile art. II alin. (5) din O.G. nr. 22/1999, art. 38 din O.G. nr. 22/1999 şi art. II alin. (5) din O.U.G. nr. 86/2017, aprobată şi completată prin Legea nr. 108/2010, art. 7, art. 8, art. 11 şi art. 12 lit. d), art. 36 din OMTI nr. 1286/2012, art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 22/1999.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, în drept, a invocat dispoziţiile art. 1349 C. civ., art. II pct. 8 din O.U.G. nr. 86/2007, modificată.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa în soluţionarea cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 5424/2017 din 8 mai 2017, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâtă şi a declinat cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Constanţa, unde dosarul a fost înregistrat la 19.06.2017, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 482 din 20 martie 2019, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.N.A.P.M. S.A., în contradictoriu cu A. S.R.L.; totodată, a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 9.600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii apelate şi obligarea intimatei la plata sumei de 139.505,80 RON pentru toată perioada cuprinsă între data aprobării atribuirii directe (conform H.C.A. nr. 13/23.11.2015) şi data încheierii contractului.

Prin decizia civilă nr. 290 din 24 septembrie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. împotriva sentinţei civile nr. 482/20.03.2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata - pârâtă A. S.A.; a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 3.500 RON reprezentând onorariu avocat.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate (290/24.09.2020) şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, conform art. 497 C. proc. civ.

În motivare, a arătat că recursul se întemeiază pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., sens în care apreciază că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor materiale reprezentate de: art. II alin. (8) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2007, art. 1810 alin. (1) C. civ., art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ.

La 24 februarie 2021, aşa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte.

La 23 martie 2021, intimata-pârâtă A. S.A. a depus, în termen legal (a se vedea fila x), întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, admiterea excepţiei inadmisibilităţii promovării prezentului recurs şi respingerea acestuia, ca inadmisibil, iar pe fondul cauzei, respingerea recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

La 2 aprilie 2021, astfel cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurentei.

La 12 aprilie 2021, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-pârâtă, precum şi a celorlalte apărări dezvoltate în cuprinsul întâmpinării.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21.02.2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părţilor, cu obligaţia de a depune un punct de vedere.

Intimata-pârâtă a depus un punct de vedere la raport prin care a arătat că susţine excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată prin întâmpinare.

Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., a luat în examinare cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, pe care o apreciază ca întemeiată pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalităţii căilor de atac, statuat de prevederile art. 457 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi care presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că ele nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat şi la nivel constituţional, fiind înscris în art. 129 din Constituţie, care prevede dreptul părţilor şi al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condiţiile legii.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere teren domeniu public al statului, în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 22/1999 şi O.M.T.I nr. 1286/2012, pentru suprafaţa de 9.642,90 mp teren aferent elementelor de suprastructură proprietatea pârâtei, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 139.505,80 RON, pentru toată perioada cuprinsă între data aprobării atribuirii directe, conform H.C.A. nr. 13/23.11.2015 şi data încheierii contractului, reprezentând beneficiu de care C.N.A.P.M. a fost lipsită ca urmare a neîncheierii contractului potrivit prevederilor legale, prejudiciu echivalent cu contravaloarea chiriei pe care administraţia ar fi trebuit să o încaseze dacă pentru terenul în cauză ar fi fost încheiat un contract de închiriere teren, sumă aferentă perioadei 01.01.2016 - 28.11.2016, în temeiul art. 1349 C. civ.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, de modificare a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "În procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 şi nesoluţionate până la data de 19 iulie 2017 inclusiv (...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, precum şi în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Plecând de la ipoteza textului legal evocat, instanţa supremă reţine că, fiind învestită cu cererea privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

"interpretarea dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., în referire la sintagma "în cererile (...) privind (...) activitatea în porturi, dacă se referă doar la activităţile reglementate prin O.G. nr. 42/1997 privind transportul maritim şi pe căile navigabile interioare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau la orice altă activitate economică ce se desfăşoară în porturi, chiar şi fără legătură cu navigaţia civilă", Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, prin decizia nr. 71/2020 din 09.10.2020, publicată în M. Of., Partea I, nr. 104/01.02.2021, a reţinut următoarele:

"66. Actul normativ care conţine dispoziţii referitoare activitatea de închiriere a elementelor de infrastructură sau suprastructură portuară este reprezentat de O.G. nr. 22/1999. Această ordonanţă modificată şi completată succesiv reglementează, potrivit art. 1, "administrarea şi utilizarea infrastructurii de transport naval, modul de organizare şi funcţionare a administraţiilor portuare şi/sau de căi navigabile interioare, cât şi modul de autorizare şi de desfăşurare a activităţilor de transport naval".

67. Domeniul de aplicare a O.G. nr. 22/1999 este determinat prin art. 2, care stabileşte că această ordonanţă "se aplică în porturi şi pe căile navigabile interioare, tuturor navelor şi tuturor activităţilor de transport naval şi conexe acestora care se desfăşoară în aceste zone".

68. Reglementarea utilizării infrastructurilor de transport naval care aparţin domeniului public se regăseşte în capitolului V din O.G. nr. 22/1999, capitol introdus iniţial sub nr. IV1 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor şi a căilor navigabile, precum şi desfăşurarea activităţilor de transport naval în porturi şi pe căi navigabile, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 108/2010 (O.U.G. nr. 86/2007).

69. În litigiul pendinte, societatea reclamantă (COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A.) este persoană juridică cu obiect de activitate specific, desemnată de Ministerul Transporturilor să desfăşoare activităţi de interes public naţional în calitate de administraţie portuară, aşa cum rezultă din art. 5 anexa 1 din Hotărârea Guvernului nr. 517/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa - S.A. (H.G. nr. 517/1998).

70. Infrastructura de transport naval aparţinând domeniului public al statului a fost concesionată administraţiei portuare de către Ministerul Transporturilor, pe bază de contract de concesiune, în vederea administrării, aşa cum rezultă din prevederile art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 517/1998.

71. În acelaşi sens, prin art. 29 şi art. 30 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 22/1999, se stabileşte că infrastructura de transport naval care face parte din domeniul public poate fi concesionată, subconcesionată, închiriată ori dată în administrare, precizându-se că părţi ale contractului de concesiune a infrastructurii de transport naval pot fi Ministerul Transporturilor, respectiv autorităţile administraţiei publice locale, în calitate de concedenţi şi administraţiile portuare şi/sau de căi navigabile interioare, organizate ca societăţi sau companii naţionale aflate în subordinea sau sub autoritatea Ministerului Transporturilor ori a autorităţilor administraţiei publice locale, în calitate de concesionari; prin art. 30 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă, se stabileşte interdicţia cesionării de către administraţii, în tot sau în parte, a acestui contract; art. 301 din O.G. nr. 22/1999 enumeră elementele pe care trebuie să le cuprindă în mod obligatoriu contractele de concesiune (anumite obligaţii, precum şi redevenţa).

72. Punerea la dispoziţia utilizatorilor de către administraţii a terenurilor portuare care aparţin domeniului public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale se face pe baza unor contracte de subconcesiune sau închiriere, în condiţiile legii, cu scopul desfăşurării în mod eficient a activităţilor portuare reglementate prin această ordonanţă, aşa cum rezultă din stipulaţiile art. 31 alin. (1) şi ale art. 341 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999.

73. Închirierea infrastructurii de transport naval se face în conformitate cu Regulamentul privind închirierea infrastructurii de transport naval care aparţine domeniului public al statului şi este concesionată administraţiilor portuare şi/sau de căi navigabile interioare, aprobat prin Ordinul ministrului transporturilor şi infrastructurii nr. 1286/2012, respectiv prin hotărâre a autorităţii administraţiei publice locale, după caz.

74. Prin acest regulament se stabilesc categoriile de infrastructură care pot fi închiriate, modalitatea de atribuire a acestora, contractul-cadru de închiriere şi cerinţele minime pe care trebuie să le cuprindă.

78. În lumina celor mai sus expuse rezultă că închirierea infrastructurii portuare, parte a infrastructurii de transport naval intră în categoria activităţilor esenţiale care se desfăşoară în porturi. Aceasta pentru că, în cadrul activităţii de administrare a porturilor, se conferă administraţiilor portuare atribuţia de a pune la dispoziţia utilizatorilor infrastructura portuară, în mod liber şi nediscriminatoriu. Rezultă astfel că închirierea infrastructurii portuare poate fi integrată activităţii de administrare portuară. De asemenea, prin art. 31 alin. (1) din O.G. nr. 22/1999, se prevede că scopul pentru care sunt puse la dispoziţia utilizatorilor terenurile portuare prin contracte de închiriere este acela al desfăşurării în mod eficient a activităţilor portuare reglementate prin O.G. nr. 22/1999.

83. Constituie elemente de infrastructură portuară în sensul art. 7 alin. (2)1 din O.G. nr. 22/1999: terenurile portuare, construcţiile hidrotehnice destinate acostării navelor şi/sau aferente porturilor, bazinele portuare din interiorul porturilor, şenalele de acces în porturi, căile ferate, drumurile tehnologice, instalaţiile şi echipamentele aflate în perimetrul portuar şi care sunt destinate furnizării de utilităţi, acvatoriile.

84. Constituie elemente de suprastructură portuară, potrivit art. 7 alin. (2)2 din O.G. nr. 22/1999: instalaţiile şi echipamentele necesare pentru manipularea mărfurilor, construcţiile destinate depozitării şi procesării mărfurilor, alte clădiri şi construcţii speciale, platformele portuare, instalaţiile şi echipamentele de preluare a deşeurilor, inclusiv a celor generate de nave, sistemele de dirijare a traficului din perimetrul portuar, precum şi orice alte bunuri care prin natura sau destinaţia lor deservesc oricăreia dintre activităţile de transport naval prevăzute la art. 19."

Instanţa de recurs reţine că litigiul de faţă derivă din cedarea dreptului de folosinţă asupra unui bun din domeniul portuar, respectiv a terenului portuar amenajat sub formă de platformă, ce reprezintă element de infrastructură portuară, potrivit art. 7 alin. (2)1 din O.G. nr. 22/1999. În ce priveşte scopul transmiterii dreptului de folosinţă, acesta rezultă din art. 2 alin. (1) din contractul de închiriere nr. x/01.01.2004, care stă la baza litigiului dintre părţi, potrivit dispoziţiilor căruia, platforma în suprafaţă de 9.642,90 mp se închiriază intimatei-pârâte A. S.A. pentru desfăşurarea activităţilor de întreţinere, reparare şi dezmembrare nave, agenturare nave, aprovizionare nave cu alimente şi materiale, bunkeraj nave, legare/dezlegare nave, remorcaj de manevră al navelor.

Faţă de cele mai sus arătate, instanţa supremă reţine că închirierea unui bun imobil din domeniului portuar, element de infrastructură portuară, este un contract cu reglementare specifică domeniului de activitate în porturi. Aceasta, deoarece O.G. nr. 22/1999 conţine prevederi legale referitoare la închirierea terenurilor portuare care aparţin domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, particularizate la domeniul administrării porturilor şi a căilor navigabile şi al utilizării infrastructurilor de transport naval aparţinând domeniului public.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că decizia atacată este pronunţată în soluţionarea unei cereri privind activitatea în porturi, fiind definitivă de la pronunţare în accepţiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ. raportat la art. 493 alin. (2) C. proc. civ., forma în vigoare la data începerii litigiului, 16 ianuarie 2017, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. împotriva deciziei civile nr. 290 din 24 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ ADMINISTRAŢIA PORTURILOR MARITIME S.A. împotriva deciziei civile nr. 290 din 24 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2022.