Cassation annulment for failure to frame substantive lease and sale claims as illegal grounds under Art. 488 CCP

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24.08.2020 pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. x/2020, după desprinderea din dosarul nr. x/2021, reclamanta A. - în insolvenţă, a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C. S.R.L., solicitând:

- revocarea contractului de închiriere din 18.01.2019 cu referire la dreptul de folosinţă asupra spaţiului comercial din Braşov, str. x etaj 2, ce a făcut obiectul convenţiei între pârâţii 1 şi 2, contract inopozabil - perfectat de debitor în frauda intereselor reclamantei (art. 1562 C. civ.);

- constatarea rezoluţiunii de drept - pact comisoriu - fără punere în întârziere, fără altă formalitate prealabilă, cu repunerea în situaţia anterioară semnării actului de vânzare cumpărare nr. 160/18 ianuarie 2019, notar D. (art. 1549 şi urm C. civ.);

- restabilirea situaţiei din CF Braşov, top x şi y, prin radierea drepturilor intabulate sub condiţia rezolutorie dată de neplata preţului, respectiv, lipsa calităţii de proprietar pentru închiriere pentru pârâta 1 (art. 19 C. civ.);

- evacuarea pârâţilor din imobilul din Braşov, str. x.

Prin cererea reconvenţională formulată de pârâta C. S.R.L. s-a solicitat să se constate că a fost de bună-credinţă la încheierea contractului de închiriere nr. x/18.01.2019, încheiat cu pârâtul B. şi obligarea reclamantei-pârâte A. să respecte clauzele acestui contract şi să asigure folosinţa liniştită a imobilului situat în Braşov, str. x, ap. lot. 8, înscris în CF x, nr. top x, pentru o perioadă de 1 an, începând cu data desfiinţării titlului de proprietate al pârâtului B..

Prin sentinţa civilă nr. 372/C din 24.06.2021, Tribunalul Braşov a respins acţiunea formulată de reclamanta A. - în insolvenţă, prin lichidator judiciar E.., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C. S.R.L., ca nefondată. Totodată, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta reconvenţională C. S.R.L., ca rămasă fără obiect şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. S.R.L. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 372/C/24.06.2021, pronunţată de Tribunalul Braşov a formulat apel reclamanta A., solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii judecătoreşti, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1704/Ap din 20 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă s-a admis apelul formulat de reclamanta A. - prin lichidator judiciar E.., în contradictoriu cu intimaţii B. şi C. S.R.L.

A fost schimbată în tot sentinţa civilă nr. 372/24.06.2021, pronunţată de Tribunalul Braşov în sensul că: s-a admis în partea cererea de chemare în judecată.

S-a constatat rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare cu încheiere de autentificare nr. x/18 ianuarie 2019, BNP D., încheiat între reclamantă şi pârâtul B..

S-a respins petitul vizând revocarea contractului de închiriere din 18.01.2019, încheiat între pârâţii B. şi C. S.R.L. având ca obiect imobilul din CF x, cu nr. top. x, ca neîntemeiat.

S-a dispus evacuarea pârâţilor B. şi C. S.R.L. din imobilul din CF x C1 - U13, având nr. top. x.

S-a dispus restabilirea situaţiei anterioare din CF având nr. top. x şi y, prin radierea dreptului de proprietate înscris pe numele pârâtului B. şi radierea contractului de închiriere din 18.01.2019, încheiat între pârâtul B. şi pârâta C. S.R.L.

I. Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.R.L. a formulat recurs, solicitând casarea deciziei civile recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată privind evacuarea recurentei din imobilul în litigiu, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta începe prin a face o prezentare a parcursului litigios al dosarului, cu prezentarea considerentelor instanţei de apel.

Susţine recurenta că instanţa de apel ar fi dispus în mod nelegal evacuarea acesteia din imobil, decizia cuprinzând considerente contradictorii.

Astfel, arată că, încălcând principiul bunei-credinţe la încheierea actelor juridice, instanţa de apel ar fi reţinut că desfiinţarea titlului locatorului, ce atrage în mod automat şi încetarea de drept a contractului de închiriere, justifică petitul privind evacuarea pârâţilor din imobilul închiriat, respectiv cel din CF x CI-U13, celălalt imobil U12 nefiind predat cumpărătorului, astfel că nu se justifică o solicitare în sensul evacuării.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că se impune şi restabilirea situaţiei anterioare pentru imobilele din CF, prin radierea dreptului de proprietate înscris pe numele pârâtului B. şi radierea contractului de închiriere din 18.01.2019 încheiat între acesta şi recurentă, având ca obiect imobilul din CF cu nr. top. x.

Or, arată că această dispoziţie a instanţei de apel vine în contradicţie cu dispoziţiile legale precum şi cu propriile considerente ale instanţei de apel.

În continuare, recurenta învederează că, potrivit C. civ., contractul de locaţiune devine opozabil dobânditorului, în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, prin notarea locaţiunii în cartea funciară a imobilului dat în locaţiune, iar art. 902 alin. (2) C. civ. prevede faptul că locaţiunea este supusă notării în cartea funciară.

Mai susţine recurenta că, dacă formalităţile de opozabilitate nu au fost îndeplinite cu privire la un contract de locaţiune în curs de executare la 01.10.2011 (data intrării în vigoare a C. civ.) şi bunul dat în locaţiune este înstrăinat după această dată, contractul de locaţiune va fi opozabil dobânditorului numai dacă sunt îndeplinite formalităţile enumerate mai sus. Nu în ultimul rând, precizează că, în cazul în care locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii, contractul de locaţiune va continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se putea depăşi însă un an de la data desfiinţării titlului locatorului.

Or, susţine că nu s-a probat, în cauză, de către reclamantă, împrejurarea că recurenta ar fi fost de rea-credinţă la încheierea contractului.

În plus, susţine că nu se poate reţine susţinerea instanţei de apel în sensul că, recurenta trebuia să facă apel incident în cauză, cu atât mai mult cu cât chiar legiuitorul impune instanţei de judecată să facă această analiză.

Pe de altă parte, învederează că prezumţia de bună-credinţă se analizează şi dacă aceasta este invocată pe calea întâmpinării, nefiind necesară o cerere reconvenţională în acest sens.

Prin urmare, solicită instanţei de recurs să constate faptul că a fost înscris în evidenţele de carte funciară contractul de închiriere încă din 18.01.2019, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară aflat la dosarul cauzei, dată de la care acesta a devenit opozabil reclamantei.

Menţionează recurenta că nu a avut cunoştinţă despre modalitatea de plată a preţului convenită cu B. şi de situaţia plăţilor, astfel că locaţiunea a fost exercitată cu bună-credinţă, sens în care precizează că a consemnat lunar, la F., suma de 1500 euro/lună.

În altă ordine de idei, solicită să se constate că petitul de evacuare a recurentei din spaţiul închiriat nici nu a fost întemeiat în drept şi nici instanţa de apel nu a indicat vreo normă de drept care să fi permis această soluţie, fiind încălcat principiul bunei-credinţe şi principiul publicităţii materiale.

Conchide recurenta arătând că, în cauză, este aplicabil art. 909 alin. (2) şi (4) C. civ., referitor la acţiunea în rectificare de carte funciară întemeiată exclusiv pe motive prevăzute în art. 908 alin. (1) pct. 1 C. civ., promovată în contradictoriu cu o terţă persoană care şi-a înscris în cartea funciară un drept real, dobândit cu bună-credinţă.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

II. Împotriva aceleiaşi decizii a formulat recurs şi pârâtul B., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel s-a dovedit părtinitoare atunci când, trecând peste considerentele apelantei-reclamante cu privire la plata de către recurent a sumei de 845.485 RON, în plus fiind şi alte plăţi, primite şi acceptate până la soluţionarea apelului, a considerat că recurentul ar fi plătit doar suma de 775.485 RON, cenzurând efectele rezoluţiunii contractului de vânzare cumpărare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1554 alin. (1) C. civ.

Arată că, în cauză, sunt incidente şi dispoziţiile art. 1549 alin. (2) C. civ., rezoluţiunea contractului fiind divizibilă, litigiul purtând asupra a două imobile.

Cu privire la neîndeplinirea de către vânzătoare a obligaţiei de predare a întregului imobil cumpărat, instanţa de apel ar fi apreciat în mod netemeinic faptul că voinţa reală a părţilor a fost aceea de a condiţiona predarea bunului de achitarea integrală a preţului, o asemenea condiţie nefiind prevăzută în contract, care este legea părţilor.

În ceea ce priveşte hotărârea reclamantei de a rezoluţiona contractul de vânzare-cumpărare, susţine că aceasta este îndoielnică, întrucât, pe de o parte, contractul de vânzare-cumpărare constituie titlu executoriu, astfel că reclamanta avea posibilitatea să îl pună oricând în executare, fie prin rezoluţiune, fie cu privire la încasarea diferenţei de preţ iar pe de altă parte, ulterior cererii de chemare în judecată, reclamanta a primit şi acceptat plăţi aferente contractului de vânzare-cumpărare nr. x/18.01.2019.

Or, aceste aspecte sugerează, în opinia recurentului, faptul că reclamanta urmăreşte, în realitate, încasarea preţului, nu rezoluţiunea contractului.

Recursurile au fost comunicate intimatei-reclamante la 10.03.2022.

La 18.03.2022, în termen legal, intimata-reclamantă A., în faliment, prin lichidator judiciar E.. a formulat întâmpinare faţă de ambele recursuri, solicitând respingerea acestora ca nefondate şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor la 22.03.2022 .

La 11 aprilie 2022, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, prin care a precizat că lasă la aprecierea instanţei soluţia ce se va pronunţa asupra acestuia.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursurilor formulate de recurenţii-pârâţi, invocată de instanţă din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

I. Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă C. S.R.L. nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine că recurenta-pârâtă critică soluţia instanţei de apel privind evacuarea C. S.R.L. din imobilul înscris în CF x CI-U13, susţinând, în esenţă, faptul că, fiind locatar de bună-credinţă, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 1819 alin. (2) C. civ. şi să dispună ca locaţiunea să producă efecte pe o perioadă de un an de la data desfiinţării titlului locatorului.

Aceste susţineri ale recurentei au făcut, integral, obiectul cererii reconvenţionale formulate în faţa primei instanţe, cerere respinsă ca rămasă fără obiect, urmare a respingerii cererii principale de chemare în judecată.

Prin decizia recurată s-a reţinut că, deşi în faza judecăţii apelului, societăţii C. S.R.L. i-a fost comunicată cererea de apel, aceasta nu a înţeles să formuleze apel incident în condiţiile art. 472 C. proc. civ., astfel că, raportat la dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele caracterului devolutiv al apelului, instanţa de apel a reţinut că nu poate proceda la analiza pretenţiei ce face obiect al cererii reconvenţionale în lipsa unui apel incident din partea locatorului.

Instanţa supremă constată că această soluţie a instanţei de apel nu a fost criticată prin memoriul de recurs, motivele de recurs fiind dezvoltate pe fondul pretenţiilor din cererea reconvenţională.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Faţă de aceste împrejurări de fapt şi de drept, susţinerile pârâtei C. S.R.L. privind opozabilitatea contractului de închiriere şi constatarea calităţii de locator de bună credinţă nu vor putea fi analizate direct în prezenta cale de atac. Cu alte cuvinte, cum pretenţiile recurentei-pârâte din cererea reconvenţională nu au fost analizate nici în primă instanţă, nici în apel, soluţia de evacuare dispusă prin decizia recurată având la bază o altă cauză juridică decât cea criticată de recurentă, instanţa de recurs nu are posibilitatea analizării legalităţii hotărârii atacate din perspectiva criticilor dezvoltate de recurentă pentru prima dată în calea de atac a recursului, cu ignorarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

În considerarea celor ce preced, nefiind identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., văzând că recurenta-pârâtă C. S.R.L. nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1704/Ap din 20 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

II. Deşi recurentul-pârât B. a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă contată că, din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă critici de nelegalitate care ar putea fi subsumate acestui text normativ.

Criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 1549 alin. (2) C. civ. au fost invocate omisso medio direct în recurs, astfel că ele nu pot fi analizate în această etapă procesuală, aşa cum dispun prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, instanţa supremă constată că, pe parcursul procesului, apărările recurentului-pârât au vizat, pe de o parte, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 1549 alin. (1) C. civ. privind dreptul de opţiune al creditorului între a cere executarea silită a obligaţiei sau rezoluţiunea contractului, iar pe de altă parte, aspecte privind buna-credinţă în executarea obligaţiilor, neîndeplinirea obligaţiei de predare a celor două imobile de către reclamantă şi cuantumul efectiv achitat din preţul contractului. Solicitarea de constatare a caracterului divizibil al obligaţiei şi dispunerea unei rezoluţiuni parţiale, doar cu privire la unul dintre cele două imobile ce au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare, au fost invocate pentru prima dată prin memoriul de recurs.

Instanţa supremă reţine că şi critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 1554 alin. (1) C. civ. a fost invocată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., întrucât recurentul-pârât nu a formulat, pe parcursul procesului, o cerere proprie privind repunerea în situaţia anterioară prin restituirea preţului, urmare a rezoluţiunii contractului.

Trebuie precizat că instanţa nu poate dispune din oficiu, repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dar şi principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al părţii adverse, care ar fi în imposibilitatea de a-şi face apărări pe alte cereri decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată.

De altfel, instanţa de recurs constată că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut faptul că, chestiunea repunerii părţilor în situaţia anterioară prin restituirea sumelor achitate excedează analizei cadrului procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, iar recurentul-pârât nu a criticat acest considerent.

Restul criticilor recurentului pârât, privind stabilirea voinţei reale a părţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, valoarea probatorie a acceptării de către reclamantă a plăţilor efectuate pe parcursul procesului şi stabilirea cuantumului preţului efectiv achitat, vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, care nu pot face obiectul prezentei căi de atac, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Din examinarea dispoziţiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanţa de recurs are a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din Cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

În speţă, instanţa supremă reţine, pentru argumentele pe care le-a expus, că susţinerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate şi nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal.

Criticile nu pot fi încadrate nici din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod şi, în plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurentul-pârât nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) şi 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 1704/Ap din 20 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1704/Ap din 20 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă şi recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2022.