Contractual liability claim for faulty property valuations time-barred; appeal dismissed, costs awarded to respondent

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Gorj, secţia a II-a civilă la 21.08.2021, sub dosarul nr. x/2021, reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR (ANRP) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/21.09.2009, emis de ANRP în favoarea domnului B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., Legea nr. 247/2005, contractul de prestări servicii.

Prin sentinţa nr. 94/2021 din 7 septembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a Civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare.

A fost respinsă ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., prin reprezentant ing. C., expert evaluator membru ANEVAR, având ca obiect pretenţii.

A fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta AUTORITATEA NATIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂTILOR (ANRP), solicitând admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii, aşa cum a fost completată şi precizată.

Prin decizia nr. 5/2022 din 11 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat şi a fost obligată apelanta la plata către intimata-pârâtă a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta AUTORITATEA NATIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂTILOR (ANRP) a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta susţine, sub un prim aspect, că instanţa de apel, în mod greşit şi în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data depunerii rapoartelor de evaluare întocmite de prestator, dată de la care recurenta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

În acest sens, recurenta consideră că trebuie să reia aspectele prezentate în fazele anterioare ale procesului, respectiv faptul că, prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a dispus în sarcina recurentei o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare. Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, iniţial, 30.04.2013, pentru ca ulterior, din cauza dificultăţilor întâmpinate, să fie prelungit până la data de 28.06.2019.

Arată recurenta că, raportat la dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, recurenta este obligată să se conformeze dispoziţiile trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa.

Prin urmare, recurenta susţine că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când recurenta a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta A. S.R.L. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată, ceea ce face ca dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale să fie actual, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

Dintr-un alt punct de vedere, autoarea prezentei căi de atac susţine că a fost obligată în mod netemeinic şi nelegal la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 RON, reprezentând onorariu avocat, prin decizia recurată.

Arată recurenta că, deşi s-ar părea că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. intră în conflict cu dispoziţiile Legii nr. 51/1995, în realitate, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine. Drept urmare, clientul îi va plăti avocatului onorariul cuvenit. În schimb, cealaltă parte nu va fi obligată să plătească adversarului întregul onorariu convenit de acesta cu avocatul său, ci numai un onorariu în cuantumul fixat de instanţă.

Este incontestabil faptul că o asemenea prerogativă a instanţei ar fi cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli, urmează a fi suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de către instanţa judecătorească, prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

În subsidiar, se solicită micşorarea cheltuielilor de judecată.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 01.04.2022.

La 08.04.2022, în termen legal, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs în ceea ce priveşte motivul ce vizează cheltuielile de judecată, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 20.04.2022, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurile de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă arată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul când s-a luat cunoştinţă de rapoartele de evaluare întocmite iniţial de pârâtă, deşi termenul legal de prescripţie începea să curgă de la data de 28 iunie 2019, când reclamanta a luat cunoştinţă de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâta A. S.R.L. în dosarul de despăgubire nr. x, respectiv prin raportul de evaluare întocmit de D. S.R.L., care a constatat că pârâta a supraevaluat imobilul.

În argumentarea soluţiei de respingere a apelului reclamantei, instanţa de apel a apreciat că, în mod corect s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantă, în cauză nefiind dovedită existenţa vreunui caz de întrerupere a cursului prescripţiei, reţinând totodată şi considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, care a stabilit că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

Instanţa supremă constată că, în etapele anterioare ale cauzei s-a reţinut, aspect necontestat de recurentă, că, raportat la momentul naşterii raportului juridic dintre părţi, prin Contractul nr. x/2008, prescripţia este guvernată de dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958. Totodată, s-a reţinut că acţiunea introductivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală.

În aceste condiţii, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă se determină prin raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958, precum şi la dispoziţiile art. 13 şi art. 16 din acelaşi act normativ, privind întreruperea curgerii termenului prescripţiei extinctive.

În acest context, Înalta Curte reţine că momentul de la care s-a născut dreptul la acţiune a fost determinat de instanţa de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, astfel că data de la care a început să curgă termenul de prescripţie vizează o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce se impune a fi respectată şi în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Este de reţinut că art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 94/1992 arată că, prin control se înţelege activitatea prin care se verifică şi se urmăreşte modul de respectare a legii privind constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, " nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă".

Prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019, care a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic de creanţă, pot influenţa sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 860 din 24 octombrie 2019, s-a statuat că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reţinut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curţii de Conturi sau altui organ cu atribuţii de control (paragraful 57), că izvorul obligaţiei debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă, neexistând nicio dispoziţie legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 61) şi de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripţiei extinctive (paragraful 62).

Analiza menţionată a fost făcută în contextul în care s-a constatat existenţa, la acel moment, a unei jurisprudenţe neunitare în legătură cu efectele juridice produse de actul de control al Curţii de Conturi sau al altui organ cu atribuţii de control pe planul prescripţiei extinctive, respectiv al modalităţii în care marchează sau nu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă în acţiunile iniţiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi şi are aplicabilitate mutatis mutandis în legătură cu chestiunea dedusă judecăţii prin cererea de chemare în judecată.

În cauză, acţiunea pentru recuperarea titlului de plată nr. x/21.09.2009 a fost demarată ca urmare a unei măsuri de control a organelor Curţii de Conturi, prin care recurenta-reclamantă a fost obligată să acţioneze pentru recuperarea prejudiciului, conform clauzelor contractuale şi dispoziţiilor legale, de la partenerii contractuali.

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existenţa aceleiaşi soluţii sau dezlegări de drept atunci când există aceleaşi raţiuni ale legii, în mod judicios instanţa de apel a reţinut că, deşi ANRP este obligată să se conformeze deciziilor Curţii de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripţie, acest moment fiind, raportat la izvorul contractual al raporturilor juridice, cel la care dreptul recurentei-reclamante de a beneficia de o lucrare de evaluare corespunzătoare a fost încălcat de intimata-pârâtă.

În plus, instanţa supremă reţine că autoarea recursului nu a contestat aplicabilitatea în cauză a Decretului-lege nr. 167/1958, prin acest fapt acreditând implicit concluzia că termenul de prescripţie extinctivă a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2011, respectiv înainte de 1 octombrie 2011. Relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., care prevăd că prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul, va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin urmare, fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

Deşi recurenta-reclamantă nu a contestat dreptul părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, a înţeles să conteste cuantumul sumei la care a fost obligată prin decizia din apel, apreciind că, în cauză, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., se impunea reducerea părţii din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial.

Înalta Curte reţine că această critică vizează, în realitate, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, ceea ce reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate.

În acest context, instanţa supremă precizează că, prin decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În consecinţă, instanţa de recurs nu poate cenzura raţionamentul instanţei de apel din perspectiva criticilor privind proporţionalitatea acordării onorariului avocaţial, criticile recurentei privind inopozabilitatea contractului de asistenţă juridică, fiind înlăturate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.100,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NATIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂTILOR (ANRP) împotriva deciziei nr. 5/2022 din 11 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 1.100,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2022.