Counter-guarantee enforcement: failure to re-verify eligibility at extension constitutes operational risk precluding payment

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 20.07.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să îl oblige pe pârât la plata contragaranţiei în sumă de 600.000 RON aferentă garanţiei asumate în baza Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/12.10.2012 şi Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/12.10.2012, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data de 17.03.2020 (data împlinirii termenului de 90 de zile în care pârâta avea obligaţia să achite contragaranţia) până la achitarea efectiva a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvenţională depusă în acelaşi dosar, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat obligarea reclamantului Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 16.939,99 RON cu titlu de daune, în baza pct. 13 din Anexa C. l la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, şi actualizarea acestei sume cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 1589/2015 de stabilire a normelor de aplicare a art. 108 din TFUE, până la data plăţii inclusiv.

Prin sentinţa civilă nr. 2624/16.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., ca neîntemeiată, a fost admisă în parte cererea reconvenţională, a fost obligat reclamantul - pârât la plata către pârâtul - reclamant a sumei de 16.939,99 RON, a fost respinsă în rest cererea reconvenţională, ca neîntemeiată, şi a fost obligat reclamantul - pârât la plata către pârâtul - reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 952 RON.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, cât şi pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin decizia civilă nr. 2024/A din 10 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelantul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. IFN, ca nefondat.

S-a admis apelul formulat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în tot cererea reconvenţională.

A fost obligat reclamantul-pârât la plata către pârâtul-reclamant şi a actualizării sumei de 16.939,99 RON cu dobânda prevăzută de Regulamentul nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul CE şi Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, de la data de 12.10.2012 până la data plăţii debitului principal.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei şi a fost obligat apelantul-reclamant la plata către apelantul-pârât a sumei de 648,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. IFN, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate prin care s-a admis apelul FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei instanţe de acelaşi grad cu instanţa de apel care a pronunţat hotărârea, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul-reclamant învederează că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material ale art. 1270 şi art. 1272 C. civ., instanţa de apel dând o interpretare proprie prevederilor convenţiei încheiate între părţi, în cuprinsul căreia sunt specificate drepturile, obligaţiile părţilor şi condiţiile în care se procedează la aprobarea cererii de executare a contragaranţiei. Totodată, apreciază că raţionamentul instanţei ar fi viciat în modul în care a înţeles să facă aplicarea în cauză a pct. 52 şi art. 324 din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 575/2013, privind riscul operaţional.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurentul arată că dispoziţiile pct. 12 Anexa C1 la Convenţia nr. 1/2012 nu sunt incidente în cauză.

Astfel, arată că raporturile dintre părţi sunt guvernate de Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, Norma nr. 1/2012 şi, în completare, de prevederile Convenţiei cadru plafon de garantare nr. 141/2011, prin care s-a stabilit, la art. 3.1, ca singură condiţie de eligibilitate pentru prelungirea garanţiilor, faptul ca beneficiarul să se încadreze în categoria IMM, conform declaraţiei completată la data solicitării prelungirii.

Recurentul susţine că acordarea garanţiei contragarantate x/12.10.2012 reprezintă în fapt o prelungire a garanţiei acordată prin confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/16.09.2011, care a prelungit la rândul său garanţia acordată prin confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/06.09.2010.

Arată şi că, prin pct. 12 din Anexa C1 la Convenţia nr. 1/2012, părţile au stabilit ca pentru evaluarea eligibilităţii în situaţii nestandard, garantul să solicite în mod obligatoriu punctul de vedere la FRC, nefiind mandatat ca în aceste cazuri să aprecieze pe cont propriu şi să acorde contragaranţii.

Însă, învederează că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere că la data acordării iniţiale a garanţiei contragarantate, beneficiarul nu se afla în urmărire penală şi nici nu avea instituit sechestru pe acţiuni, astfel că nu era încadrat într-o situaţie nestandard, care să impună o evaluare a eligibilităţii de către FRC.

În plus, arată că, în conformitate cu art. 5.4 din Convenţia nr. 1/2012, intimatul FRC a confirmat garanţia, prin adresa nr. x/20.11.2012.

Concluzionează recurentul că, în mod contrar celor reţinute prin decizia recurată, intimatul FRC nu îşi poate invoca propria culpă, în condiţiile în care acesta a cunoscut încă din 2013 că beneficiarul se afla în urmărire penală şi cu sechestru pe părţi sociale/acţiuni, că declaraţiile de IMM au fost date prin reprezentant, în baza împuternicirii nr. 530/03.08.2012.

Prin urmare, apreciază că raţionamentul instanţei de apel încalcă principiul forţei obligatorii a contractului, reglementat prin art. 1270 C. civ.

O altă critică priveşte faptul că în cauză nu sunt incidente prevederile pct. 52 şi art. 324 din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 575/2013, privind riscul operaţional.

Evocă recurentul dispoziţiile art. 4 pct. 52 din Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului nr. 575/2013, prevederile art. 1.1 din Convenţia nr. 1/2012, art. 3 pct. 25 din Regulamentul ASF nr. 3/2014 privind definiţia riscului de credit.

Arată că, în cauză, prin contragaranţie a fost preluată o parte a riscului de credit al beneficiarului, acesta fiind scopul activităţii intimatei, iar executarea contragaranţiei a fost consecinţa directă a producerii riscului preluat.

Precizează că nu constituie risc operaţional al recurentului actele beneficiarului de credit, un terţ faţă de Convenţia nr. 1/2012, fără nicio legătură dovedită cu relaţia dintre părţi, care au devenit publice după data acordării contragaranţiei. În plus, susţine că recurentul şi-a onorat angajamentele faţă de finanţator, astfel că, în mod contrar reţinerilor instanţei de apel, evenimentele petrecute se încadrează în categoria riscului de credit şi nu a riscului operaţional.

Dintr-un alt punct de vedere, arată că, în mod contrar reţinerilor din decizia recurată, prin decizia nr. 3325A/11.10.2018, pronunţată în dosar nr. x/2017 (litigiu între A. şi FNGCIMM), Tribunalul Bucureşti a validat în mod definitiv netemeinicia refuzului de plată a garanţiei şi a statuat cu putere de lucru judecat că toate condiţiile de plată a garanţiei contragarantate sunt îndeplinite.

O altă critică subscrisă acestui motiv de casare priveşte faptul că instanţa de apel nu ar fi dat eficienţă prevederilor art. 1.1 pct. 3 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, prin care părţile au stabilit că contragaranţia este expresă, irevocabilă şi necondiţionată, precum şi art. 6.4 alin. (2) şi (3), care prevede condiţiile în care FRC plăteşte contragaranţia.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, raportat la caracterul irevocabil şi necondiţionat al contragaranţiei, precum şi la faptul că recurentul şi-a îndeplinit toate obligaţiile convenţionale stabilite de părţi conform Convenţiei nr. 1/2012 şi dispoziţiile Normei nr. 1/2012, executând cu bună credinţă mandatul primit, în acord cu natura contractului şi cu voinţa reală a părţilor, susţine că este îndreptăţit să primească plata contragaranţiei.

Recurentul învederează că soluţia dată cererii reconvenţionale este viciată din punctul de vedere al temeiniciei şi legalităţii, fiind întemeiată pe premise greşite şi lipsite de suport contractual. Susţine că pct. 13 din Anexa nr. 1 la Convenţia nr. 1/2012 privind obligarea apelantei la plata daunelor contractuale nu este incident, având în vedere că nu s-a acordat ajutorul de minimis unui beneficiar neeligibil.

Recursul a fost comunicat intimatului-pârât la 11.02.2022.

La 7 martie 2022, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 29 martie 2022 recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 şi art. 1272 C. civ. şi prevederile convenţiei încheiate între părţi, privitoare la drepturile şi obligaţiile părţilor, la condiţiile în care se procedează la acordarea garanţiei şi contragaranţiei, la aprobarea cererii de plată, precum şi cu privire plata contragaranţiei.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa supremă reţine că, între recurentul-reclamant şi intimatul-pârât s-a încheiat Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, având ca obiect contragarantarea de către Fondul Român de Contragarantare a garanţiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condiţiile schemelor de ajutor de minimis, respectiv Norma 1/2012 privind contragarantarea garanţiilor aferente finanţărilor contractate de întreprinderile mici şi mijlocii de la bănci şi instituţii financiare nebancare.

Litigiul de faţă se poartă în legătură cu cererea recurentului-reclamant adresată intimatului-pârât privind plata contragaranţiei în cuantum de 600.000 RON, acordată pentru garanţia asumată de reclamant în favoarea A., cu privire la beneficiarul de finanţare B. S.R.L., conform Convenţiei cadru plafon de garantare nr. 141/2011 şi Notificării de includere în plafonul de garantare confirmate prin Confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/12.10.2012.

În argumentarea motivului de recurs, recurentul-pârât susţine că instanţa de apel trebuia să constate aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 3.1 din Convenţia cadru plafon de garantare nr. 141/2011, încheiată între FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN şi A., potrivit cărora, singura condiţie de eligibilitate pentru prelungirea garanţiilor este aceea ca beneficiarul să se încadreze în categoria IMM, conform declaraţiei completată la data solicitării prelungirii.

Critica este nefondată, în mod corect reţinând instanţa de apel că, potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic, prevederile convenţiei cadru plafon de garantare nr. 141/2011, convenţie încheiată între recurent şi un terţ (A.), nu creează obligaţii în sarcina pârâtului.

Raporturile juridice dintre părţi sunt guvernate de dispoziţiile Convenţiei de contragarantare nr. 1/2012, în care, la pct. 10 din anexa C1 se prevede în mod expres că "prelungirea valabilităţii ori reînnoirea valabilităţii contragaranţiei acordate se vor face cu parcurgerea etapelor de la pct. 1-9", deci cu verificarea tuturor criteriilor de eligibilitate, iar la pct. 12, cu denumirea marginală "mandat acordat garantului", se prevede că pentru evaluarea eligibilităţii în situaţii nestandard, garantul va solicita în mod obligatoriu punctul de vedere al FRC, nefiind mandatat ca în aceste cazuri să aprecieze pe cont propriu şi să acorde contragaranţii.

Prin urmare, faptul că la data acordării iniţiale a garanţiei, beneficiarul nu se afla în urmărire penală şi nu avea instituit sechestru pe acţiuni, nu îl scutea pe recurentul-reclamant de a face, la data prelungirii contragaranţiei, 12.10.2012, o reverificare a criteriilor de eligibilitate, cum corect a reţinut instanţa de apel.

Verificând actele şi restul materialului probator aflat la dosarul cauzei, aspecte care scapă de sub posibilitatea de analiză a instanţei de recurs, instanţa de apel a stabilit că nu poate fi negată intenţia de fraudă a beneficiarului, având în vedere că, la data acordării garanţiei, beneficiarul se afla în urmărire penală şi cu sechestru instituit asupra părţilor sociale/acţiunilor deţinute de unul sau mai mulţi asociaţi/acţionari, precum şi la faptul că, în dosarul nr. x/2014, societatea beneficiară a fost condamnată la pedeapsa amenzii penale pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată şi la pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice, iar administratorul aceleiaşi societăţi a fost condamnat la închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală în formă continuată, aderarea la un grup infracţional organizat, stabilirea cu rea-credinţă de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuţiilor, şi spălare de bani.

Ori, recurentul, prin criticile aduse deciziei atacate, privind inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 12 din Anexa C1 la Convenţia nr. 1/2012, deşi nu contestă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, îşi expune argumentele raportându-se nefondat la data acordării iniţiale a garanţiei contragarantate, deşi, aşa cum s-a arătat mai sus, criteriile de eligibilitate se verifică şi la data prelungirii contragaranţiei.

Nici în ce priveşte riscul operaţional recurentul nu aduce o critică concretă de nelegalitate raţionamentului instanţei de apel, care a reţinut că pârâtul nu preia riscul operaţional al reclamantului, risc care, prin raportare la pct. 52 şi art. 324 din Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit şi societăţile de investiţii şi de modificare a Regulamentului UE nr. 648/2012, reprezintă risc de pierdere - pierderea fiind definită, în principal prin raportare la fraudă.

Or, prin argumentele sale, recurentul-reclamant urmăreşte reinterpretarea clauzei Convenţiei nr. 1/2012 privind definiţia riscului de credit, astfel încât să includă şi situaţia actelor frauduloase efectuate de debitor. În acelaşi timp, recurentul urmăreşte şi reinterpretarea probelor în vederea demonstrării unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele anterioare cu privire la culpa în executarea Convenţiei nr. 1/2012. Or, aceste elemente vizează chestiuni de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii şi ţin de aprecierea suverană a instanţelor de fond, atributul esenţial al instanţei de recurs constituindu-l interpretarea legii.

În ce priveşte susţinerile privind confirmarea contragaranţiei de către FRC, prin adresa nr. x/20.11.2012, instanţa supremă reţine că recurentul a reluat aceleaşi argumente din memoriul de apel, fără a critica raţionamentul instanţei de apel, care a reţinut că, aşa cum reiese din Convenţia nr. 1/2012, confirmarea garanţiei şi executarea acesteia reprezintă etape distincte în derularea convenţiei (confirmarea garanţiei nu implică analiza respectării mandatului acordat reclamantului, în timp ce executarea garanţiei presupune constatarea, în urma analizei efectuate ca urmare a cererii de executare depuse de reclamant, că aprobarea şi acordarea contragaranţiei s-au făcut cu respectarea normei aplicabile şi a convenţiei), astfel că o confirmare a garanţiei în prima etapă nu constituie un impediment pentru respingerea cererii de executare.

Recurentul-reclamant a reluat aceleaşi susţineri, expuse în memoriul de apel, şi cu privire la efectul pozitiv al deciziei nr. 3325A/11.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, fără a arăta în ce constă, în concret, nelegalitatea celor reţinute de instanţa de apel. Aceasta cu atât mai mult cu cât, instanţa de prim control judiciar a concluzionat că, din decizia tribunalului rezultă, contrar poziţiei recurentului, că FNGCIMM S.A. IFN nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de verificare a declaraţiei privind criteriile de eligibilitate.

În mod judicios a statuat instanţa de apel că nu poate fi reţinută obligaţia pârâtului de plată a contragaranţiei prevăzute la art. 6.4. alin. (2) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, în contextul în care, în urma analizării şi interpretării probatoriului administrat şi pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua, a stabilit culpa recurentului în îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

Prin urmare, criticile recurentului privind nerespectarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ. sunt nefondate, din acest punct de vedere.

Instanţa supremă reţine că recurentul nu a dezvoltat critici de nelegalitate cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale, în realitate urmărind o reinterpretare a situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, prin reinterpretarea atât a clauzelor contractuale din Convenţia nr. 1/2010, cât şi a probelor de la dosarul cauzei, din care a rezultat nerespectarea de către recurent a mandatului primit şi acordarea unui ajutor de minimis unui beneficiar IMM neeligibil.

Din această perspectivă, se reţine că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziţii normative concrete care să fie aplicate greşit de către instanţa de apel. Totodată, instanţa supremă reiterează faptul că, deşi se invocă dispoziţiile Convenţiei nr. 1/2010, acest act juridic reprezintă o convenţie civilă, iar nu un act normativ administrativ asimilat, astfel că dispoziţiile acestui contract nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 2024/A din 10 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 2024/A din 10 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2022.