Commercial debt interest: Appeal dismissed, preserving lower courts' award of contractual interest under O.G. 13/2011

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 21.11.2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 4.671.287 RON, reprezentând dobânda penalizatoare datorată conform O.G. nr. 13/2011, aferentă sumei de 10.327.442,69 RON, calculată pentru perioada 01.01.2012-23.05.2018, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, art. 7 şi art. 43 Codul comercial, art. 969 C. civ. de la 1864.

Prin întâmpinare, pârâta SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI B. S.A. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la sumele pretinse cu titlu de dobânzi pentru perioada 01.01.2012-21.11.2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1723/12.06.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind pretenţiile având ca obiect plata dobânzii legale calculate pentru perioada 01.01.2012-19.11.2015, precum şi plata dobânzii legale calculate asupra sumei de 1.418.703 RON. A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind restul pretenţiilor, ca neîntemeiată. A respins cererea având ca obiect plata dobânzii legale calculate pentru perioada 01.01.2012-19.11.2015, precum şi cererea având ca obiect plata dobânzii legale calculate asupra sumei de 1.418.703 RON, ca fiind prescrisă.

A admis în parte restul cererii formulate, astfel cum a fost precizată.

A obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011, calculată asupra sumei de 8.908.739,69 RON, pentru perioada 20.11.2015-14.05.2018, inclusiv, şi calculată asupra sumei de 5.000.000 RON pentru perioada 15.05.2018-22.05.2018, inclusiv. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.605 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 406A din 05 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul pârâtei, ca nefondat. Totodată, a respins şi cererea apelantei-pârâte privind cheltuielile de judecată.

La 28 aprilie 2021, pârâta SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile sus-menţionate, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Memoriul de recurs începe prin prezentarea situaţiei de fapt cu privire la relaţia contractuală dintre părţi şi parcursul procesual al dosarului.

Cu privire la motivele de nelegalitate, sub un prim aspect, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 7 şi art. 43 Codul comercial, în vigoare la data încheierii convenţiei.

Susţine că natura convenţiei din 04.08.2011 nu poate fi aceea a unui act comercial ci aceea a unui act de natură civilă, iar orice dobânzi ar fi fost datorate numai de la data solicitării lor, nu de la data scadenţei.

Arată recurenta că, prin convenţia de restituire a debitelor restante, s-a stipulat că suma de 8.908.739,69 RON reprezintă credite externe. În acest sens, anterior înfiinţării Electrica Serv, în conformitate cu H.G. nr. 74/2005, Electrica a contractat facilităţi de creditare, în vederea bunei desfăşurări a activităţii curente a societăţii reclamante ELECTRICA S.A.

Susţine recurenta că instanţa de apel, în mod nelegal, a ignorat faptul că încheierea convenţiei s-a făcut în considerarea recunoaşterii acestui debit de către Electrica Serv şi asumarea restituirii prin constituirea unei garanţii sub forma ipotecii de rang I asupra imobilului ce reprezintă şi sediul social al recurentei.

Prin urmare, instanţa de apel ar fi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 3, art. 4 şi art. 7 din Codul comercial, în vigoare la momentul încheierii Protocolului şi Convenţiei nr. 9100-7133/04.08.2011, întrucât natura civilă a convenţiei rezultă din însuşi actul încheiat între părţi.

Autoarea căii de atac susţine că aprecierea asupra caracterului civil sau comercial al convenţiei din 04.08.2011 trebuie făcută prin raportare la natura şi izvorul obligaţiilor pe care le constată, dar şi la scopul pe care l-au avut în vedere părţile la momentul încheierii convenţiei, respectiv întreruperea curgerii termenului de prescripţie extinctivă şi constituirea unei ipoteci pentru garantarea restului debitului, or, prin raportare la art. 4 Codul comercial, natura civilă a convenţiei rezultă din actul per se, scopul pentru care a fost încheiat, precum şi din toate înscrisurile care au stat la baza încheierii sale.

Sub un al doilea aspect, autoarea căii de atac susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează prescripţia extinctivă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, se arată că Electrica, în calitate de creditoare a obligaţiei de executat, ar fi avut dreptul să solicite eventuale dobânzi legale în termen de 3 ani de la data scadenţei debitului constatat prin convenţia din 04.08.2011, respectiv în perioada 01.01.2012-31.12.2014, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, eventualele dobânzi fiind prescrise de aproximativ 4 ani.

Recurenta susţine că se poate admite caracterul de prestaţii succesive al dobânzilor, însă în condiţiile inaplicabilităţii în speţă a prevederilor art. 43 din Codul Comercial şi în lipsa unei recunoaşteri exprese din partea recurentei, în calitate de debitor, a obligaţiei de plată a dobânzii legale aferente debitului, care să atragă aplicabilitatea art. 16 lit. a) din Decretul Lege nr. 168/1957. Recunoaşterea pe cale judecătorească a unui drept la dobânzi şi acordarea acestora, în consecinţă, putea fi solicitată de către Electrica în termenul legal de 3 ani de la data scadenţei, orice pretenţii ulterioare expirării acestui termen fiind sub incidenţa prescripţiei.

Mai arată recurenta că, instanţa de apel, în mod nelegal, a omis faptul că recunoaşterea debitului principal nu echivalează cu o întrerupere de prescripţie pentru eventualele dobânzi, atât timp cât un asemenea drept/o asemenea obligaţie corelativă nu a fost stipulată prin convenţie expresă de către părţi.

Sub un al treilea aspect, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, în locul O.G. nr. 9/2000.

În acest sens, apreciază că susţinerea instanţei de apel potrivit căreia "dispoziţiile O.G. nr. 13/2011 nu retroactivează, însă, în acelaşi timp, nici dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 nu ultractivează" este contrară principiului tempus regit actum.

Arată recurenta că, în primul rând, O.G. nr. 13/2011 nu era în vigoare la momentul încheierii convenţiei, iar în al doilea rând, raportat la prevederile art. 1 din O.G. nr. 9/2000, solicitarea reclamantei de plată a unor dobânzi penalizatoare aferente debitului constatat prin convenţia din 04.08.2011 nu era susţinută de o dispoziţie legală, în lipsa unei stipulaţii exprese şi scrise a părţilor, în acest sens.

Recurenta-pârâtă a menţionat că nu doreşte soluţionarea recursului potrivit art. 493 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 23 iunie 2021 .

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 09 iulie 2021, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 16 iulie 2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea pronunţată la 25 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru a transmite un punct de vedere la raport.

Intimata-reclamantă a formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 15 martie 2022, pronunţată în completul de filtru, Înalta Curte respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor de recurs invocate şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Referitor la critica recurentei-pârâte, privind caracterul civil al contractului, aspect care ar atrage curgerea dobânzilor numai de la data solicitării, Înalta Curte constată că este nefondată, în mod corect reţinând instanţa de apel natura comercială a convenţiei încheiată între părţi.

Contrar susţinerilor recurentei, convenţia încheiată între părţi are natură comercială, motivat de faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 4 Codul comercial, act normativ în vigoare la data încheierii convenţiei (04.02.2011), "se socotesc (...) ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul". De asemenea, potrivit art. 7 din acelaşi cod, "sunt comercianţi (...) societăţile comerciale".

Natura comercială a obligaţiei instituite în sarcina pârâtei, de plată a debitului consemnat în convenţia din 04.02.2011, compus din credite externe şi creanţe, şi, pe cale de consecinţă şi a dobânzii aferente plăţii cu întârziere a acestui debit, îşi are fundamentul în prezumţia de comercialitate instituită de art. 4 Codul comercial, care asimilează faptelor de comerţ toate contractele şi obligaţiile unui comerciant.

Or, recurenta-pârâtă nu a răsturnat această prezumţie, limitându-se a arăta că, natura civilă rezultă din actul "per se".

Totodată, Înalta Curte aminteşte, în acest punct al examinării dispoziţiilor legale incidente în cauză, că obligaţiile cunosc un regim juridic independent de izvoarele lor, fie că se nasc din contract (ca şi în speţă), cvasi-contract sau delict, plata lor fiind supusă aceloraşi reguli statuate în Cartea a III-a din C. civ. de la 1864 "Despre efectele obligaţiilor" (art. 1073-1090).

Aceste reguli generale care privesc efectele obligaţiilor, fără distincţie între izvorul lor, stabilesc dreptul creditorului de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar dreptul la desdăunare (art. 1073 C. civ.) pentru neexecutare sau executare cu întârziere, cu toate că nu este de rea-credinţă, cu menţiunea cuprinsă în art. 1088 C. civ., referitoare la obligaţiile care au ca obiect o sumă de bani.

Se reţine că dispoziţiile art. 1088 C. civ. fac trimitere la regulile speciale în materie de comerţ, respectiv la dispoziţiile art. 43 Codul comercial, şi la curgerea de drept a dobânzii prevăzute de lege.

În sfârşit, Înalta Curte aminteşte că soluţionarea prezentei cauze în ambele cicluri procesuale s-a derulat în faţa instanţelor comerciale fără să se pună în discuţie competenţa de atribuţiune a acestora, aşa încât aplicarea regulilor speciale în materie comercială era obligatorie după art. 1 Codul comercial, care stabileşte domeniul său de aplicare.

Instanţa de recurs nu poate primi criticile recurentei referitoare la prescripţia extinctivă. În dezvoltarea lor, recurenta porneşte de la premisa inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 43 Codul comercial, or, aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare, aceste dispoziţii care prevăd faptul că, "datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile" sunt aplicabile convenţiei comerciale încheiate între părţi.

Pe de altă parte, instanţa supremă constată că sunt străine de motivarea instanţei de apel criticile privind interpretarea greşită a art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, întrucât, prin decizia recurată s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor noului C. civ. în materia prescripţiei.

O altă critică a recurentei priveşte încălcarea principiului tempus regit actum prin aplicarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, în locul O.G. nr. 9/2011.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că, în speţă, s-a stabilit că debitul principal a devenit scadent la 31.12.2011.

Totodată, dispoziţiile art. 43 Codul comercial, aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, dispun în sensul că "datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile".

Cum O.G. nr. 13/2011 a intrat în vigoare la 01.09.2011, anterior termenului la care au început să curgă dobânzile, fiind de imediată aplicare, potrivit art. 18 alin. (1) şi art. 19 din acest text normativ, rezultă că, instanţa de apel a reţinut în mod judicios aplicabilitatea acestui act normativ, în raport de principiul tempus regit actum.

Pe cale de consecinţă, instanţa supremă reţine că dispoziţiile O.G. nr. 9/2000 nu sunt aplicabile în speţă, astfel că nu va primi criticile recurentei privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 din acest act normativ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 406A din 5 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA FILIALA DE ÎNTREŢINERE ŞI B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 406A din 5 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2022.