Abusive nature of grant and administration fees in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 03.09.2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu C. S.A., ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate caracterul abuziv şi, implicit, nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.3, art. 4.8 lit. a), b), d), art. 5.2, art. 5.4, art. 8.3, art. 8.5 linia 3, art. 9.1, art. 9.3, art. 10.1 din contractul de credit imobiliar nr. x din 26.02.2008;

- să fie obligată pârâta să elimine din contractul de credit imobiliar nr. x/26.02.2008 clauzele abuzive arătate la primul petit;

- să se constate nulitatea actului adiţional din 16.09.2010 la contractul de credit nr. x/28.10.2008;

- în subsidiar la acest petit, să se constate caracterul abuziv şi, implicit, nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. I din actul adiţional din 16.09.2010, pct. 1, 2, 3 alin. (6).4 din capitolul "Valoarea dobânzilor şi comisioanelor bancare", cuprins în Anexa I; pct. 1, 2, 3 din capitolul "Valoarea totală plătibilă şi costul total al contractului" cuprins în Anexa I la actul adiţional din 16.09.2010;

- să fie obligată pârâta să elimine din actul adiţional din 16.09.2010 clauzele abuzive arătate la petitul anterior;

- să se constate că dobânda anuală a creditului acordat prin contractul de credit imobiliar nr. x/26.02.2008 este fixă, pentru primele 6 luni ale contractului, în procent de 3,9%, iar pentru perioada ulterioară primelor 6 luni de contract dobânda este una variabilă, formată din Libor CHF la 3 luni+marja fixă de 1%;

- să fie obligată pârâta să încheie cu reclamanţii un act adiţional la contractul de credit, în care să fie cuprinsă dobânda anuală formată din Libor CHF la 3 luni+marja fixă de 1% pentru perioada ulterioară primelor 6 luni de contract;

- să se constate că reclamanţii nu datorează sumele percepute ilegal de către pârâtă, începând cu luna a şaptea de contract şi până la momentul rămânerii definitive a hotărârii, peste nivelul dobânzii formată din Libor CHF la 3 luni+marja fixă de 1% şi să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor astfel încasate, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata pentru aceste sume a dobânzii legale calculată de la data perceperii lor şi până la data restituirii efective;

- să se constate că reclamanţii nu datorează sumele percepute ilegal de către pârâtă în baza art. 4.8 lit. a) şi 4.8 lit. b) din contractul de credit imobiliar nr. x/26.02.2008, care reglementează comisionul de acordare şi gestiune şi comisionul de administrare lunară şi să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor astfel încasate, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata pentru aceste sume a dobânzii legale calculată de la data perceperii lor până la data restituirii efective;

- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7829/12.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 339 alin. (2) C. proc. civ., a fost majorat onorariul expertului D. cu suma de 2.500 de RON, în sarcina reclamanţilor A. şi B.; a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 4.3 în ceea ce priveşte sintagma "banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânda şi/sau comisioanele bancare"; art. 4.8 lit. a), referitoare la comisionul de acordare, art. 4.8 lit. b), referitoare la comisionul de administrare lunară, art. 8.3, art. 8.5 alin. (3); art. 9.1, art. 9.3 şi art. 10.1 din contractul de credit nr. x/26.02.2008; s-a dispus restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de către reclamanţi cu titlu de dobândă, comision de acordare şi de comision de administrare lunară, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor, actualizate cu indicele de inflaţie precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plăţii efective a acestui debit potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză; a fost respinsă în rest acţiunea, ca neîntemeiată, a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 5.895 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (din care 1.395 RON onorariu avocat şi 4.500 RON cu titlu de onorariu expert).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta E. S.A. (continuator al C. S.A.), în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea apelului şi, în consecinţă, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La 15.11.2017, expertul contabil judiciar D. a formulat cerere de intervenţie principală, prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenţie şi obligarea reclamanţilor A. şi B. la achitarea onorariului de expert contabil.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2018, cererea de intervenţie principală a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 117/A din 23.01.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de C. S.A. şi, în consecinţă, a fost schimbată, în parte, sentinţa atacată, în sensul că:

S-a respins cererea de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor contractuale cuprinse în art. 4.8 lit. a) şi b) din contractul de credit; s-a respins cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală aferentă acestora, ca neîntemeiată; a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor 3.395 RON, cheltuieli de judecată; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei; a fost respinsă cererea intimaţilor de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, prin care au solicitat casarea, în parte, a hotărârii recurate şi, rejudecând cauza, respingerea în întregime a apelului declarat de apelanta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7829/12.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 19.09.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de F. S.A. în interesul intimatei-pârâte E. S.A. (C. S.A.).

Prin decizia civilă nr. 1377 din 19 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 117/A din 23.01.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 663A din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul exercitat de pârâta E. S.A. (C. S.A.); a fost respinsă cererea de intervenţie accesorie a F. în favoarea apelantei E. (fosta C.); a fost obligată apelanta la plata către intimaţi a sumei de 3.629,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului şi a sumei de 2.677,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente recursului.

I. Împotriva acestei decizii, la 17 decembrie 2020, a declarat recurs pârâta E. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare. Cu ocazia rejudecării cauzei, solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă invocă faptul că decizia atacată este dată cu încălcarea, interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.

Arată recurenta că, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la preţul contractului, inclusiv comisioane, conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, acestea sunt exceptate de la verificarea controlului caracterului abuziv.

Cu privire la comisionul de administrare, susţine recurenta că această clauză nu este abuzivă, întrucât indică în mod expres raţiunea perceperii acestui comision iar întinderea acestuia este exprimată într-o sumă procentuală determinată raportat la valoarea creditului.

În continuare, recurenta evocă considerentele deciziei nr. 916 din 9 aprilie 2019, pronunţată de secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Susţine că perceperea lunară a comisionului de administrare nu îl transformă într-o dobândă mascată, neexistând nicio similitudine juridică între comision (perceput pentru operaţiuni legate de utilizarea/monitorizarea/rambursarea creditului) şi dobânda (percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei împrumutate).

Totodată, arată că legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea comisionului de administrare, aspect confirmat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 (art. 36), respectiv a O.U.G. nr. 52/2016 (art. 17), prin care s-a permis în mod expres perceperea unui atare comision, ceea ce validează încă o dată raţiunea perceperii acestuia.

Învederează recurenta-pârâtă că acest comision este recunoscut şi în cuprinsul art. 93 lit. d) teza I din O.U.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, devenind aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

În plus, arată că, întrucât acest tip de comision este reglementat în cuprinsul dispoziţiilor legale anterior menţionate, nici nu era necesară definirea acestuia în cuprinsul contractului de credit.

Autoarea căii de atac arată că valoarea comisionului de administrare a fost evidenţiată atât în cuprinsul contractului, cât şi a graficelor de rambursare, iar respectivele grafice fac parte integrantă din contractul de credit.

Prin urmare, întrucât clauza contractuală privind comisionul de administrare este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis şi îşi găseşte suport normativ în dispoziţiile legale anterior menţionate, recurenta apreciază că nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu în ultimul rând, învederează recurenta-pârâtă că, nu este necesar ca o clauză să cuprindă definiţia termenului câtă vreme acest termen are sensul comun din dicţionar, neexistând niciun dubiu cu privire la motivul pentru care este perceput acesta, fiind evident care sunt operaţiunile pentru care este perceput. Subliniază că, în hotârârea C-621/17 Kiss vs. G., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva nr. 93/13 trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune ca acele clauze contractuale să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. De asemenea, acest comision este prevăzut în contract într-un cuantum fix prin raportare la valoarea soldului, clientul putând să prevadă de la început, cu exactitate, care este cuantumul acestuia.

Cu privire la comisionul de acordare a creditului, arată recurenta că acest comision reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a bonităţii clientului ce sunt efectuate înainte de a fi acordat creditul şi a fost reţinut o singură dată, în momentul acordării creditului.

Susţine recurenta-pârâtă că intimaţii au putut observa cuantumul comisioanelor şi modul de calcul al acestora, astfel că nu sunt într-o poziţie dezavantajoasă faţă de instituţia de credit, iar denumirea comisionului relevă fără echivoc raţiunea perceperii sale, respectiv activitatea de acordare a creditului, lipsa unei definiţii exprese neechivalând cu lipsa de informare ori cu imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte scopul pentru care este peceput un anumit comision.

Mai arată recurenta că această clauză nu prezintă caracter abuziv, deoarece, la data încheierii contractului de credit, intimaţii au agreat şi plata unui astfel de comision, care, fiind perceput o singură dată, nu creează un dezechilibru în defavoarea acestora şi nu reprezintă o sarcină împovărătoare.

Totodată, arată că prevederile contractuale care vizează comisionul de acordare sunt excluse de la verificare, raportat la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, iar clauza menţionată întruneşte cerinţa limbajului clar şi inteligibil. Totodată, comisionul de acordare este evidenţiat şi în graficul de rambursare aferent contractului de credit.

Cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor pretins abuzive, recurenta apreciază că acest capăt de cerere încalcă principiul libertăţii contractuale şi principiul forţei obligatorii a contractului, pentru că se solicită instanţei să dispună obligarea recurentei la plata unor sume de bani ce au fost încasate în temeiul unui contract de credit valabil încheiat.

Or, contractul este guvernat de principiul forţei obligatorii, caracterizat prin obligaţia părţilor de a executa întocmai prestaţiile la care s-au obligat, executarea trebuind să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite prin contract şi prin executarea cu bună-credinţă a contractului conform art. 970 alin. (1) C. civ. de la 1864, aspect ce presupune o obligaţie de loialitate, de îndeplinire cu fidelitate a obligaţiilor pe care şi le-au asumat.

Totodată, arată autoarea căii de atac că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 76/25.01.2017 şi decizia nr. 558/2017, a hotărât că dreptul material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor (respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva nr. 93/13/CEE) prevede că sancţiunea care intervine în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor este încetarea producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii.

Recursul a fost comunicat intimaţilor-reclamanţi la 26.01.2021 şi intimatei-interveniente accesoriu la 26.01.2021 .

La 24.02.2021, în termen legal, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte şi recurentei-interveniente, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

II. La 21.12.2020, intimata-intervenientă F. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 663 din 30.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând admiterea cererii de recurs, desfiinţarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisionului de acordare şi gestiune precum şi al comisionului de administrare lunară, prevăzute la art. 4.8 lit. a) şi b) din contract.

Recurenta-intervenientă accesoriu susţine că decizia este dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la clauzele prevăzute la art. 4.8. lit. a) şi b) din contract, arată că toate clauzele contractuale trebuie interpretate unitar, pentru a evita interpretări eronate care nu au legătură cu voinţa părţilor.

Recurenta apreciază că nu sunt întrunite condiţiile constatării caracterului abuziv al comisionului de acordare şi al comisionului de administrare, chiar dacă în cuprinsul contractului nu se regăseşte o definiţie a contraprestaţiilor băncii care ar justifica perceperea acestor comisioane, întrucât la data încheierii contractului, legea nu impunea o asemenea obligaţie.

Susţine recurenta-intervenientă că banca a efectuat o analiză a documentaţiei de credit şi a înscrisurilor depuse de clientul consumator, servicii necontestate sub aspectul caracterului real, fiind dovedite chiar de încheierea contractului. Totodată, arată că banca nu a perceput şi un comision de analiză a dosarului de credit, astfel încât nu se poate reţine plata abuzivă a unor comisioane separate pentru acelaşi tip de servicii sau pentru activităţi situate în afara cadrului contractual.

Mai susţine recurenta că, din modul în care a fost stipulat, ca un procent din valoarea creditului şi prin perceperea o singură dată, la încheierea contractului, este îndeplinită exigenţa caracterului clar şi inteligibil al clauzei. Chiar dacă nu sunt indicate în contract serviciile acoperite de plata acestor comisioane, acest lucru rezultă din coroborarea instituirii comisionului cu momentul scadenţei acestuia, data primei trageri. Astfel, susţine recurenta că, orice consumator fără cunoştinţe de specialitate, înţelege că trebuie să suporte cheltuielile băncii generate cu resursele umane, materiale şi de timp pentru verificarea documentaţiei depuse.

Arată că nu se poate reţine instituirea acestei clauze în beneficiul exclusiv al profesionistului, în contextul prestaţiilor specifice ale băncii, care îşi găsesc îndreptăţirea unei remuneraţii şi în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, respectiv în art. 36 privind comisionul de analiză, nefiind, deci, înlăturată prezumţia de bună-credinţă a băncii în derularea raporturilor contractuale cu intimaţii.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta-intervenientă susţine că clauzele reclamante nu au un caracter abuziv întrucât nu se poate reţine caracterul nenegociat al acestora.

După evocarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta prezintă condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o clauză pentru a putea fi calificată drept abuzivă: să nu fi fost negociată (din culpa comerciantului/profesionistului); să creeze, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului.

În plus, se evocă şi dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi se precizează că, pentru a fi abuzivă, o clauză trebuie să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune şi să nu fie negociată din culpa comerciantului/consumatorului; să fie excesivă şi să nu se refere la obiectul sau preţul contractului.

Or, susţine recurenta că, în cauză, clauzele contractule reclamate nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi deci nu au caracter abuziv, fiind negociate de părţile semnatare, înainte de semnarea contractului.

Faptul că, deşi au fost informaţi despre forma contractului, intimaţii nu au înţeles să formuleze o contraofertă şi nu au solicitat lămurirea sau modificarea clauzelor înscrise în contract, nu înseamnaă că este vorba de un contract nenegociat.

Prin urmare, apreciază că susţinerea instanţei de apel este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât intimaţii nu au dovedit, în mod cert, faptul că au solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, că şi-au exprimat dorinţa de a modifica oferta băncii, că au iniţiat sau nu orice alte discuţii cu privire la oferta propusă de bancă.

Arată recurenta că banca a acţionat cu bună-credinţă, conform art. 970 C. civ. de la 1864.

Totodată, se arată că nu există un dezechilibru semnificativ cauzat de clauzele contractuale reclamate. Subliniază că doctrina a stabilit că dezechilibrul trebuie să fie in rem, iar legiuitorul a stabilit sancţionarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, şi nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În prezenta cauză nu poate fi vorba despre un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat şi dobânda bancară, precum şi celelalte comisioane, întrucât banca şi-a asumat şi ulterior şi-a îndeplinit obligaţia de acordare a împrumuturilor în moneda şi în cuantumul soliciat de împrumutat.

Nu în ultimul rând, recurenta-intervenientă arată că nu sunt incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, deoarece clauzele contestate constituie condiţii contractuale despre care intimaţii au luat cunoştinţă la data semnării contractului de împrumut.

Recursul a fost comunicat intimaţilor şi recurentei-pârâte.

La 25.02.2021, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Deşi nu au invocat excepţia nulităţii recursului, intimaţii-reclamanţi au susţinut faptul că recurenta-intervenientă nu a dezvoltat critici susceptibile a fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 25.01.2022, s-a dispus comunicarea raportului către părţi, în vederea depunerii unui punct de vedere.

Părţile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 15.03.2022, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a acordat termen în şedinţă publică.

Analizând recursurile declarate în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată şi reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, întrucât prin cele două memorii de recurs au fost dezvoltate, în esenţă, aceleaşi critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, instanţa supremă apreciază că se poate răspunde acestora printr-un considerent comun.

Recurenta-pârâtă şi recurenta intervenientă accesoriu F. S.A. critică soluţia instanţei de apel cu privire la clauzele care instituie comisionul de acordare şi comisionul de administrare, prevăzute la art. 4.8 lit. a) şi b) din Contractul de credit nr. x/26.02.2008, precum şi cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor declarate abuzive.

Criticile recurentelor pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 93 lit. d) din O.G. nr. 21/1992 şi art. 36 din O.G. nr. 50/2010 şi pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine că, prin decizia nr. 1377 din 19 septembrie 2019, pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2015, respectiv în primul ciclu procesual, s-a reţinut că, în realitate, clauzele prevăzute de art. 4.8 lit. a) şi b) din contract nu au fost negociate cu consumatorul iar în cuprinsul clauzelor nu sunt prevăzute prestaţiile efective în schimbul cărora s-au perceput aceste comisioane, lipsa contraprestaţiilor fiind de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea părţilor. Totodată, s-a reţinut faptul că aceste două clauze nu respectă exigenţele bunei-credinţe şi vatămă interesele patrimoniale ale recurenţilor consumator, precum şi faptul că, au caracter abuziv clauzele care se referă la comisioane, întrucât motivaţia perceperii lor nu rezultă şi nu se justifică în contract.

Instanţa supremă reţine, în consecinţă, că sunt nefondate criticile recurentelor, instanţa de apel pronunţând decizia cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

În acest sens, instanţa de apel, respectând îndrumările date prin decizia de casare şi care au intrat în puterea de lucru judecat, a reţinut că soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 4.8 lit. a) şi b) din contractul de credit şi de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de acordare şi de administrare, actualizate cu indicele de inflaţie şi a dobânzii legale aferente acestora se impune a fi menţinută.

În acest context, toate susţinerile recurentelor, prin care încearcă să demonstreze faptul cele două clauze au fost negociate şi sunt exprimate într-un mod clar şi inteligibil, neproducând un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, sunt nefondate, cât timp instanţa de recurs a stabilit cu putere de lucru judecat că cele două clauze sunt abuzive iar instanţa de apel era ţinută de această dezlegare, în soluţionarea apelului.

Recurentele au susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a constatat că dispoziţiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului şi nici nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. Au susţinut, în esenţă, că, faţă de caracterul complex al contractului de credit bancar, şi comisioanele pot fi considerate prestaţii esenţiale şi, prin urmare, sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Este adevărat că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În jurisprudenţa CJUE s-a statuat că acele clauze care nu definesc esenţa însăşi a raportului contractual şi care, în consecinţă, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conţinut a sintagmei "obiect principal al contractului". CJUE a avansat doar criteriile care trebuie avute în vedere de instanţa naţională în această apreciere, după cum urmează: natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual (Hotărârea Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, Andriciuc şi alţii, C-186/17, par. 35 şi 36).

Aşadar, noţiunea de drept inclusă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege pretins greşit aplicat de către instanţa de apel, a făcut obiectul interpretării realizate de CJUE, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 267 TFUE. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul naţional, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă şi concretă a conţinutului contractului, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept ce au însoţit încheierea unui anumit contract.

În consecinţă, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului şi, în consecinţă, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanţele de fond, în raport de particularităţile fiecărei speţe.

Cu alte cuvinte, pe calea recursului, limitată la aspecte de nelegalitate, nu s-ar putea critica evaluarea făcută de instanţa de apel cu privire la apartenenţa clauzei la obiectul principal al contractului, ci eventual, doar neaplicarea criteriilor avansate de jurisprudenţa CJUE, ipoteză ce nu este incidentă în cauză.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituţia de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidenţa tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privinţa acestora, caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate, respectiv proporţionalitatea dintre aceste servicii şi cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă. Astfel, a reţinut că reclamanţii au contestat atât cuantumul comisioanelor, cât şi lipsa de transparenţă în stabilirea acestora şi a serviciilor prestate, aspect care, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, permite analiza clauzelor contestate prin prisma condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că art. 93 lit. d) din O.U.G. nr. 21/1992 nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, respectiv 26.02.2008, întrucât a fost introdus abia prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008. Pentru aceleaşi considerente, nici dispoziţiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 şi ale art. 17 din O.U.G. nr. 52/2016 nu sunt aplicabile speţei, actele normative la care recurentele au făcut referire intrând în vigoare la o dată ulterioară semnării contractului de credit.

În ce priveşte criticile cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor abuzive, instanţa de recurs reţine că au fost formulate omisso medio, cu nesocotirea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., neputând face obiectul analizei în această etapă procesuală. În acest sens, se constată că, în apel, criticile recurentelor au privit doar caracterul pretins neabuziv al clauzelor contractului de credit ce instituie comisionul de acordare şi comisionul de administrare, deşi, prin sentinţa primei instanţe s-a dispus şi restituirea de către pârâta E. S.A. a sumelor achitate de către reclamanţi cu titlu de dobândă, comision de acordare şi comision de administrare lunară, de la data încasării acestora şi până la data perceperii lor, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plăţii efective a acestui debit potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză.

Ca părţi căzute în pretenţii, recurentele vor fi obligate la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1.190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă E. S.A. (fostă C. S.A.) şi de recurenta-intervenientă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 663A din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă E. S.A. (fostă C. S.A.) şi de recurenta-intervenientă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 663A din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Obligă recurentele la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 1.190 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2022.