Recurs void for failing to distinguish between merits-based factual disputes and cassation grounds for illegal reasoning in unfair competition and civil liability claims

Şedinţa publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 23 ianuarie 2015, astfel cum a fost formulată, modificată şi precizată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la încetarea oricărui act de concurenţă neloială, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în valoare de 10.500.799 Euro, fără TVA, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea investiţiei realizate de către societatea reclamantă în perioada 2003 - 2011 în vederea îndeplinirii criteriilor de selecţie şi a executării contractelor de dealer autorizat, respectiv distribuitor şi reparator autorizat încheiate cu B. S.R.L.; daune-interese în suma de 14.150.000 Euro, fără TVA, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii şi 109.581.908,43 RON, reprezentând beneficiul nerealizat generat de atitudinea neloială, abuzivă a B. S.R.L. şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, reclamanta a mai invocat cauzarea prejudiciului prin raportare la instituţia abuzului de drept privind denunţarea unilaterală a contractelor.

Prin sentinţa civilă nr. 477 din 26 februarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administratori judiciari - practician în insolvenţă C. şi practician în insolvenţă D. în contradictoriu pârâta B. S.R.L., precum şi cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administratori judiciari C. şi D. s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 477/26.02.2019, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată şi completată şi obligarea B. S.R.L. la: plata sumei de 10.500.799 Euro, fără TVA, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând contravaloarea investiţiei realizate de către societatea apelantă în perioada 2003-2011 în vederea îndeplinirii criteriilor de selecţie şi a executării contractelor de distribuţie selectivă, respectiv distribuitor şi reparator autorizat încheiate cu B. S.R.L.; plata daunelor-interese în suma de 14.150.000 Euro, fără TVA, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând beneficiul nerealizat generat de atitudinea neloială, abuzivă a B. S.R.L., precum şi suma de 109.581.908,43 RON calculată de expertul contabil în răspunsul la obiectivul nr. 9, reprezentând contravaloarea vânzărilor către clienţi identici ai A. în perioada 2003-2011; obligarea B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Apelanta-pârâtă B. S.R.L. a declarat apel strict împotriva unor considerente punctuale din cadrul sentinţei civile nr. 477/26.02.2019, solicitând înlocuirea temeiului juridic pe care prima instanţa a fundamentat soluţia de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere astfel cum a fost acesta precizat: din răspundere civilă delictuală, în răspundere civilă contractuală, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate; obligarea intimatei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecata ca urmare a exercitării acestei căi de atac.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1437A din 21 octombrie 2020 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin administratori judiciari - practician în insolvenţă C. şi practician în insolvenţă D. împotriva sentinţei civile nr. 477 din 26 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 477 din 26 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin administratori judiciari C. şi D..

Recursul reclamantei a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte soluţia asupra apelului formulat de A. S.R.L. şi menţinerea acesteia cu privire la apelul formulat de intimată şi, în consecinţă trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru ca în rejudecare să admită cererea de apel şi acţiunea introductivă de instanţă, astfel cum a fost formulată şi completată.

În preambulul cererii de recurs, recurenta-reclamantă prezintă situaţia de fapt relevantă în cauză, care a precedat formulării prezentei acţiuni în despăgubire, structurată pe trei subpuncte, respectiv relaţia de colaborare între A. şi B., informarea privind rezilierea contractelor şi insolvenţa A. şi comportamentul B. pe parcursul celor doi ani de preaviz.

Recurenta-reclamantă arată că prima instanţă a decis respingerea cererii de chemare în judecată, reţinând că aceasta a fost neîntemeiată, întrucât nu s-a probat caracterul ilicit al faptelor de concurenţă neloială, în ceea ce priveşte despăgubirile solicitate nu a fost dovedită îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar în ceea ce priveşte abuzul de drept, nu s-a dovedit că exercitarea dreptului la denunţare unilaterală nu s-a făcut în limitele prevăzute de lege.

În acest sens, se arată că instanţa de apel a procedat la menţinerea considerentelor instanţei de fond, realizând o analiză incompletă şi trunchiată a faptelor, fără a exercita rolul activ, în vederea clarificării tuturor aspectelor evocate, încălcându-se astfel prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit acestei norme, instanţa de apel avea îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Tocmai în vederea acestui scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept invocate de părţi, instanţa era în drept să ceară părţilor să prezinte explicaţii şi să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept, inclusiv o eventuală necesitate a suplimentării probatoriului.

Astfel, prin interpretarea greşită a situaţiei de fapt şi a normelor legale aplicabile, instanţa de apel a eliminat legăturile de cauzalitate şi conexiunile logice dintre comportamentele prezentate de reclamantă şi nu a analizat elementele şi comportamentele părţilor care exced cadrului contractual şi care se plasează în sfera comportamentului concurenţei neloiale în piaţă, cu respectarea uzanţelor cinstite şi a principiului general al bunei-credinţe în interesul celor implicaţi, aspecte care fac obiectul Legii nr. 11/1991.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă lipsa motivării deciziei instanţei de apel, prin simpla respingere a cererilor sau argumentelor recurentei, fără a motiva ignorarea probelor existente la dosar şi fără niciun argument care să permită părţii interesate să formuleze criticile de nelegalitate sau instanţei de control judiciar să verifice soluţia dată sub aspectul legalităţii.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă prezintă în primul rând argumentele legale şi jurisprudenţiale privind motivarea hotărârilor, pentru a demonstra faptul că instanţa de apel nu a motivat de ce a ignorat probele existente la dosar, fără a efectua un raţionament juridic prin care să justifice concluzia, încălcând astfel obligaţia de a stabili complet situaţia de fapt şi obligaţia de a arăta raţionamentul pentru care a înţeles să aibă în vedere doar anumite probe şi să ignore altele.

Procedând la o cercetare lacunară a fondului, însuşindu-şi în mod automat poziţia instanţei de fond şi eliminând nemotivat din analiza sa acele elemente probatorii care conduceau la stabilirea unei situaţii de fapt diferite, instanţa de apel nu a lămurit la standardul cerut de practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie situaţia de fapt, ceea ce a produs consecinţe negative asupra aplicării dispoziţiilor legale, respectiv interpretarea şi aplicarea greşită a art. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 11/1991.

Critica privind nemotivarea deciziei a fost structurată de către recurenta-reclamantă pe trei aspecte.

Sub un prim aspect se argumentează nemotivarea soluţiei adoptate privind caracterul complex al comportamentului neloial al B., care nu a fost unul punctual, natura lui neloială apare la momentul privirii în ansamblu a întregului angrenaj de fapte şi acte desfăşurate pe o durată mai îndelungată de timp şi nu la analiza disparată a faptelor şi exclusiv dintr-o perspectivă contractuală.

Acţiunile B. au avut scopul clar şi unic de a prelua activitatea de distribuţie a produselor B. de la A., fără o oferi o contraprestaţie pentru preluarea fondului de comerţ.

În cadrul cercetării judecătoreşti s-a ignorat în mod nemotivat sau a fost înlăturat probatoriul care ar fi permis atât înţelegerea completă a situaţiei de fapt şi implicaţiile ei legale, precum şi verificarea legală a soluţiei adoptate.

Astfel, instanţa de apel a ignorat complet elementele care denotă caracteristicile diferite ale relaţiei extracontractuale existente între părţi în perioada 2001-2009 şi apoi în perioada 2009-2014, această ultimă perioadă fiind caracterizată de comportamentele B., care la momentul la care au fost adoptate, nu aveau o justificare suficientă a necesităţii, dar care ulterior s-au plasat într-o logică de concurenţă neloială.

Instanţa de apel, menţionând calitatea de profesionist a societăţii şi invocând cadrul contractual existent şi necontestat de reclamantă, nu a analizat presiunile în baza cărora s-a semnat în anul 2009 Contractul privind programul CRM, program informatic care a devenit obligatoriu pentru a realiza activitatea de distribuţie şi în care s-a transformat integral toată baza de date privind clienţii A..

În acest sens este grăitor că instanţa de apel nu a lămurit în mod corect şi complet situaţia de fapt, deoarece a ignorat dispoziţiile contractuale exprese care prevedeau că, în contra celor stabilite de instanţa de apel, reclamanta nu a renunţat niciodată la conţinutul bazei de date, ci şi-a reţinut în mod expres proprietatea asupra acestuia, aspect consfinţit de art. 10 din Contractul CRM.

Sub al doilea aspect, recurenta-reclamantă susţine caracterul nemotivat al soluţiei reţinute privind deturnarea clientelei, prin simpla respingere a susţinerilor sale şi fără justificarea respingerii probatoriului amplu depus şi fără niciun argument care să permită părţii să formuleze criticile de nelegalitate sau instanţei de control judiciar să verifice soluţia dată sub aspectul legalităţii.

Recurenta susţine că a arătat în apel că derularea contractelor de distribuţie a fost condiţionată de predarea bazei de date, iar folosirea acesteia în interes comercial propriu de către producător pentru vânzări directe nu constituie un schimb de informaţii care să fie justificat în contextul unei relaţii contractuale de distribuţie. Cunoaşterea clientelei distribuitorului, cât şi a oricăror oferte şi tranzacţii derulate de acesta cu clientela sa, nu reprezintă o uzanţă comercială.

Instanţa de apel a ignorat prevederile exprese ale contractului CRM, al cărui scop era optimizarea distribuţiei, iar intimata nu avea dreptul de a folosi datele particulare, acestea fiind proprietatea Distribuitorului. Datele furnizate se califică drept secrete comerciale în accepţiunea art. 11 lit. d) din Legea nr. 11/1991, iar folosirea acestora de către concurent cade în mod evident în sfera de acoperire a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ.

Sub al treilea aspect, recurenta-reclamantă invocă caracterul nemotivat al soluţiei privind uzanţele aplicabile şi starea de insolvenţă a A., potrivit art. 1 alin. (5) C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 7 octombrie 2020, recurenta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, arătând că uzanţa comercială la intrarea producătorului în vederea distribuţiei directe pe piaţa din România este aceea de a cumpăra/prelua prin achiziţie activitatea comercială a distribuitorului local, preluând activele acestuia, în special locaţiile şi negocierea şi oferirea unei contraprestaţii distribuitorului. Deşi instanţa de apel a încuviinţat proba, a ignorat complet înscrisurile depuse de reclamant cu ocazia deliberării, fără a specifica ce condiţii legale stipulate de art. 5 din C. civ. privind uzanţele nu ar fi îndeplinite pentru reţinerea existenţei acestei uzanţe.

În plus, instanţa de apel nu a motivat de ce a ignorat complet probele depuse în vederea dovedirii actelor şi faptelor B. contrare uzanţelor cinstite referitoare la deschiderea vizavi sau în imediata vecinătate a locaţiilor reclamantei a unor locaţii de distribuţie şi service cu competenţe de vânzare camioane noi de către intimat.

Recurenta susţine că un alt indiciu, în sensul cercetării lacunare şi a nelămuririi complete a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, precum şi a ignorării probatoriului existent, îl reprezintă şi reţinerile cu privire la starea de insolvenţă a reclamantei, deşi s-a probat în faţa instanţei de apel că decizia de intrare în insolvenţă a survenit în urma deciziei B. din 10 octombrie 2012 de a reorganiza reţeaua de dealeri, decizie care este prezentată şi în raportul anual public al acestuia din anul 2012.

Recurenta arată că a demonstrat prin înscrisurile depuse la dosar că la data de 15 octombrie 2012 Preşedintele B. a notificat A. cu privire la integrarea reţelei de concesionari B. cu a cea a B., iar notificările transmise ulterior prin executor judecătoresc, în 18 decembrie 2012 erau doar o formalitate aferentă acestei decizii.

În contractele de credit semnate cu ING, prin care s-a finanţat activitatea contractuală a A. cu B., denunţarea contractelor de distribuitor şi reparator încheiate cu B. constituia o condiţie care declanşa accelerarea şi solicitarea imediată a creditului, recurenta fiind obligată să solicite intrarea în insolvenţă cât mai repede posibil. Decizia de intrare în insolvenţă a reprezentat o măsură de protecţie a societăţii împotriva acţiunilor bruşte ale creditorilor în vederea reorganizării şi redresării societăţii.

Starea de insolvenţă a A. a fost determinată de accelerarea iminentă a creditelor ca urmare a denunţării contractelor de către B., realizată pe motiv că reţeaua de dealeri B. din România va fi internalizată, adică va fi înlocuită cu reţeaua de distribuţie şi service a B. deja existentă.

În acest sens face trimitere la opinia firmei de audit din care a rezultat că intrarea în insolvenţă a fost cauzată de un element extern.

Faţă de aceste considerente, recurenta-reclamantă apreciază că este evident faptul că instanţa de apel nu a procedat la o analiză completă a situaţiei de fapt şi a ignorat probatoriul extensiv de la dosarul cauzei, atunci când a menţinut soluţia primei instanţe.

Al doilea motiv de nelegalitate se referă la interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, prevăzute în Legea nr. 11/1991 şi C. civ.

Recurenta subliniază standardul probatoriu aplicabil în cazul faptelor de concurenţă neloială, ce a fost ignorat de instanţa de apel şi a condus la emiterea unei decizii nemotivate şi nelegale.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în practica sa că susţinerea instanţei fondului în sensul necesităţii individualizării în concret a faptelor de concurenţă neloială reprezintă o interpretare şi aplicare a normelor legale, lipsită de suport juridic, în condiţiile în care modalitatea în care sunt prefigurate faptele de concurenţă neloială prevăzute de Legea nr. 11/1991, presupun în mod implicit, săvârşirea acestora în condiţii oculte, prin intermediul unor mecanisme apte să faciliteze ascunderea identităţii adevăratului făptuitor şi fără relevarea unor elemente concret-determinate.

Având în vedere caracterul ocult al faptelor de concurenţă neloială, probele în sensul existenţei unei astfel de fapte trebuiau apreciate holistic de către instanţa de apel, ca un întreg privit în ansamblu, pentru ca prin prezumţii judiciare, instanţa să evidenţieze conduita neloială.

Recurenta arată că a probat extensiv conduita intimatei relevantă în determinarea faptelor de concurenţă neloială prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, care au fost îndepărtate de instanţa de apel fără o argumentare temeinică. Instanţa de apel nu a apreciat probele în ansamblu şi nu a aplicat prezumţiile judiciare care ar fi condus cel puţin la intuirea unor indicii în sensul existenţei faptelor de concurenţă neloială, interpretând şi aplicând eronat dispoziţiile legale prin raportare la situaţia de fapt care nu a fost stabilită complet.

În ceea ce priveşte faptele de concurenţă neloială, recurenta invocă încălcarea obligaţiei de garanţie contra evicţiunii, consacrată de art. 1337 C. civ., prin deschiderea chiar vizavi de locaţia A. din Bucureşti a locaţiei intimatei de vânzare şi service camioane, în cadrul căreia se desfăşura şi se desfăşoară aceeaşi activitate comercială cu cea avută de societate.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu există pentru pârâtă niciun impediment contractual sau legal de a-şi deschide puncte de lucru, cu activitate similară celei desfăşurate de reclamantă în locaţiile deschise anterior. Instanţa avea obligaţia de a cunoaşte faptul că intimata garanta pentru evicţiune şi în virtutea acestei obligaţii legale, avea obligaţia de a nu deschide o locaţie proprie concurentă reclamantei vizavi de locaţiile reclamantei, iar sarcina probei nu îi putea incumba reclamantei în acest sens. În contra celor reţinute de instanţa de apel, dispoziţiile contractuale care limitează obligaţia de garanţie pentru evicţiune a B. trebuiau interpretate strict, fiind excepţii de la obligaţia generală a vânzătorului de garanţie pentru evicţiune.

De asemenea, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că prin contractul CRM s-ar fi agreat rezilierea automată a contractului CRM la data rezilierii contractelor de distribuitor/reparator agreat, cu consecinţa pierderii accesului distribuitorului la baza de date. De fapt, prin Contractul CRM s-a agreat pierderea accesului la programul CRM.

Baza de date era proprietatea reclamantei, iar intimata nu avea dreptul de a folosi datele şi a comis astfel o faptă ilicită prin folosirea acestora şi prin faptul că nu a permis accesul Societăţii la propria bază de date, acaparând astfel un element central al fondului de comerţ al reclamantei.

Pentru întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a B., recurenta a demonstrat existenţa mijloacelor reprobabile întreprinse de intimată în relaţia cu reclamanta, partener comercial vechi şi recunoscut drept unul dintre cei mai importanţi din Europa de Est, B. plasând reclamanta într-o situaţie de expunere comercială majoră, îngreunând funcţionarea şi deturnând clientela şi vadul comercial.

În ceea ce priveşte deturnarea clientelei, recurenta susţine că a demonstrat instanţei de apel că această practică a început în cursul anului 2013, chiar în decursul celor doi ani ai termenului de preaviz acordat în vedere încetării contractelor de distribuitor agreat şi de reparator agreat şi s-a realizat prin transmiterea de informări clienţilor A. cu privire la reorganizarea reţelei de distribuţie şi service B. şi integrarea ei în reţeaua B., prezentarea în presă în perioada de preaviz a informaţiilor cu privire la rezilierea contractelor de distribuţie selectivă a distribuitorilor existenţi B. şi menţinerea unui dubiu privind viitorul acestora, precum şi prin realizarea în paralel de acţiuni de vânzare directă de produse către clienţii A. în perioada de preaviz. În plus, prin deschiderea în imediata vecinătate a locaţiilor A. a unor locaţii de distribuţie şi service B., aceasta a acţionat în mod direct în sensul preluării clientelei A. aferentă locaţiilor din Bucureşti şi Braşov. Mai mult, intimata a majorat excesiv preţurile pentru piese de schimb începând cu anul 2013, în cei doi ani de preaviz anterior încetării contractelor, fapt ce a condus în mod previzibil la scăderea substanţială a vânzărilor realizate de A. şi la atragerea clientelei acestuia către locaţiile de vânzare ale furnizorului.

S-a evidenţiat instanţei, că toate aceste fapte, derulate începând cu perioada 2009-2010, au fost contrare uzanţelor comerciale şi au avut drept scop şi au condus la preluarea integrală a clientelei A. de către B., inclusiv a vadului comercial. În final, A. a fost exclusă de pe piaţă la momentul încetării contractelor cu B., ca urmare a pierderilor majore suferite datorate investiţiilor realizate la cererea B. şi nerecuperate, precum şi ca urmare a deturnării clientelei.

Prima instanţă a reţinut în mod greşit că nu ar fost îndeplinită condiţia premisă pentru existenţa unei fapte ilicite de concurenţă neloială constând în deturnarea clientelei, respectiv existenta relaţie de concurenţă între reclamantă şi B..

În acest fel, instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute în Legea nr. 11/1991, având în vedere că acest act normativ şi Legea nr. 21/1996 arată că un producător poate fi în aceleaşi timp şi furnizor şi concurent al unui distribuitor al său, în măsura în care nu se limitează a realiza doar activităţi de producţie, ci realizează şi vânzări ea gros şi retail; B. precizează expres în notificările de reziliere trimise, că va prelua activitatea de distribuţie şi service pentru a fi realizată de reţeaua B., adică o va realiza în mod direct, el însuşi; B. s-a comportat drept concurent, efectuând vânzări directe către clienţi finali atât anterior cât şi după trimiterea notificărilor de încetare; B. a recunoscut în mod direct în dosarul nr. x/2018 că cel puţin în perioada 2010-2012 B. a vândut produse în paralel la distribuitorii săi şi că începând cu 2013 a vândut produsele exclusiv în mod direct.

Instanţa de apel a ignorat fără să motiveze probele depuse de reclamantă în sensul încălcării de către intimată a uzanţelor comerciale. Uzanţa comercială la intrarea producătorului pe piaţă este preluarea activelor distribuitorului, în special a locaţiilor, aceste active fiind de cele mai multe ori dedicate activităţii şi neputând fi folosite pentru altă activitate comercială decât cu costuri extrem de mari.

Instanţa de apel nu a motivat de ce nu a luat în considerare susţinerile reclamantei, nu a examinat toate elementele care ar fi condus la stabilirea completă a situaţiei de fapt şi implicit la aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, încălcând prevederile art. 1, art. 2 din Legea nr. 11/1991.

În ceea ce priveşte exercitarea abuzivă a dreptului de denunţare unilaterală a contractelor, instanţa de apel trebuia să constate încălcarea art. 15 din C. civ., întrucât elementul obiectiv al abuzului de drept este întrunit, B. a deturnat dreptul de denunţare unilaterală a contractului de la finalitatea sa legală, urmărind exclusiv preluarea activităţii de distribuţie realizate de A., cu excluderea acestuia dar şi a oricărei contraprestaţii.

Elementul subiectiv al abuzului de drept este îndeplinit, exerciţiul dreptului de denunţare unilaterală s-a făcut cu rea-credinţă, având în vedere scopul anti-concurenţial pe care l-a urmărit intimata, constând în eliminarea A. de pe piaţă, în vederea creării de către B. a propriei reţele de distribuitori şi reparatori B., care să ofere aceleaşi servicii, fără a mai fi în vreun fel supusă presiunii anticoncurenţiale a A..

Rezultă astfel că denunţarea contractelor de către intimată s-a făcut printr-un abuz de drept, existând atât rea-credinţă din partea acesteia, sub aspect subiectiv, cât şi o evidentă deturnare a dreptului de la finalitatea recunoscută de lege.

In acest sens, se arată că intimata a depăşit limitele legale şi contractuale ale clauzelor 17.3 ale Contractelor de Distribuitor agreat din 15.12.2005 ce fac trimitere la Regulamentul CE 1400/2002 şi a trecut în sfera delictului prin faptele de concurenţă neloială contrare uzanţelor cinstite şi principiului bunei credinţe prezentate anterior, săvârşite în asociere cu denunţarea unilaterală a tuturor contractelor de distribuţie ale A. pentru scopul declarat în notificarea de preluare a activităţii acestuia prin eliminarea sa.

Instanţa de apel nu a luat în considerare doctrina şi jurisprudenţa extensivă a instanţelor europene puse la dispoziţie de către reclamantă, potrivit cărora, dreptul de denunţare al unui contrat poate fi exercitat în mod abuziv. Sancţiunea oricărui abuz de drept constă în angajarea răspunderii delictuale a făptuitorului în vederea obţinerii de daune interese, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze exerciţiul dreptului de denunţare unilaterală din perspectiva art. 15 C. civ. şi a principiului bunei-credinţe, cu luarea în considerare a întregului context comportamental al B..

Exercitarea dreptului de denunţare unilaterală a contractului, cu preavizul de doi ani chiar şi teoretic fiind e recunoscut ca insuficient, rezultă că este o exercitare abuzivă a acestui drept, soluţia instanţei de apel şi pe acest aspect fiind greşită, aceasta neprocedând la interpretarea corectă a prevederilor legale şi la o analiză completă a situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei în baza prevederilor C. civ. şi a Legii nr. 11/1991, recurenta arată că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel neîntrunirea cumulativă a condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale a B. pentru faptele de concurenţă neloială şi pentru abuzul de drept manifestat în denunţarea unilaterală a contractelor de distribuitor şi reparator agreat, menţinând soluţia instanţei de fond în sensul unei presupuse neprobări de către reclamantă a condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale.

În temeiul argumentelor evocate, recurenta se consideră îndreptăţită să solicitate admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 15 noiembrie 2021, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 2 decembrie 2021, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea susţinerilor formulate de intimata B. şi admiterea cererii de recurs.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 februarie 2022, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a invocat din oficiu excepţia nulităţii recursului, context în care a amânat cauza la 5 mai 2022, pentru a posibilitate părţilor să răspundă pe acest aspect.

La termenul din 5 mai 2022, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului şi, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac, în considerarea următoarelor:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

In conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi Cod.

Astfel, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţa nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Aşadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate - art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. - nu pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, întrucât criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie privind modul în care instanţa de apel a apreciat probatoriul administrat şi a stabilit situaţia de fapt, chestiuni care nu pot forma obiectul controlului de legalitate exercitat în calea extraordinară de atac a recursului.

În susţinerea memoriului de recurs, se arată că încălcarea prevederilor legale de către instanţa de apel este între altele şi consecinţa unei înţelegeri incomplete sau greşite a situaţiei de fapt şi a nelămuririi acesteia de către instanţă, inclusiv prin punerea în discuţie a necesităţii suplimentării probatoriului, dacă ar fi fost cazul, context în care instanţa de apel ar fi procedat la simpla respingere a cererilor sau argumentelor sale fără niciun argument care să permită părţii interesate să formuleze criticile de nelegalitate sau instanţei de control judiciar să verifice soluţia dată sub aspectul legalităţii, fapt care echivalează cu nemotivarea.

Tot în acelaşi context, se susţine încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel nu ar fi suplimentat probatoriul şi că procedând astfel, ar fi încălcat dispoziţiile evocate care reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Din analiza criticilor formulate, se constată că încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, iar nu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi Cod, aşa cum susţine recurenta.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Rolul activ al judecătorului nu exclude obligaţiile ce revin părţilor în materie de probaţiune. De aceea, nu este întâmplător faptul că textul se referă in terminis la îndatorirea judecătorului de a "preveni" orice greşeală privind aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, legea nu impune judecătorului sarcina de a produce probe. El poate dispune totuşi administrarea dovezilor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. O atare prerogativă trebuie exercitată în acelaşi scop al stabilirii adevărului.

Aşadar, prin hotărârea recurată nu s-a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, instanţa de apel răspunzând tuturor criticilor aduse prin motivele de apel hotărârii pronunţate de instanţa de fond, astfel că, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

În susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică decizia atacată, considerând că instanţa de apel şi-a însuşit în mod automat poziţia instanţei de fond, eliminând nemotivat din analiza efectuată acele elemente probatorii, care ar fi condus în opinia sa la stabilirea unei situaţii de fapt diferite, context în care apreciază că soluţia adoptată este nemotivată prin raportare la trei aspecte, respectiv din perspectiva caracterului complex al comportamentului imputat B., în ceea ce priveşte deturnarea clientelei alegată, raportat la uzanţele aplicabile şi starea de insolvenţă a recurentei.

Criticile privind nemotivarea soluţiei adoptate raportat la caracterul complex al comportamentului neloial al B. au fost analizate de instanţa de apel, care în urma acestui examen a constatat că sunt nefondate, reţinând cu privire la modificarea cadrului contractual în anul 2010, că acest aspect nu prezintă relevanţă, deoarece reclamanta nu a învestit instanţa cu o acţiune în anularea contractului pentru vicierea sau lipsa consimţământului, iar modificarea contractului reprezintă o manifestare a principiului libertăţii contractuale.

Cu referire la susţinerile recurentei privind contractul şi programul CRM, se constată că instanţa de apel nu a ignorat aceste critici, ci analizându-le, le-a înlăturat în mod argumentat prin raportare la lipsa lor de relevanţă din perspectiva cauzei acţiunii, calitatea sa de profesionist şi probatoriul administrat.

Referitor la criticile privind nemotivarea soluţiei reţinute privind deturnarea clientelei, instanţa de apel le-a considerat a fi nefondate, deşi recurenta consideră că s-a ajuns la această concluzie ignorându-se probatoriul existent la dosarul cauzei şi că s-ar fi procedat la o simplă respingere a susţinerilor sale, fără ca instanţa de apel să justifice înlăturarea probatoriului depus şi fără niciun argument care să-i permită să critice soluţia sau instanţei de control judiciar să o verifice sub aspectul legalităţii.

Pe acest aspect, instanţa de apel a înlăturat motivat criticile privind constrângerea recurentei la încheierea contractului CRM, în raport cu calitatea sa de profesionist, context în care aceasta nu poate pretinde că a semnat contractul CRM fără a avea reprezentarea operaţiunilor pe care acesta le presupune, iar în lipsa constatării existenţei unor cauze de nulitate, constatate pe cale judecătorească, acesta este prezumat a fi legal încheiat, inclusiv cu privire la toate clauzele sale, precum şi cele care privesc obligaţia sa de a pune la dispoziţia intimatei baza sa de date cu clienţi şi de a introduce în sistemul informatic CRM aparţinând intimatei toate acţiunile comerciale realizate de agenţii de vânzări ai distribuitorului.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat pe baza probatoriului administrat că nu s-a făcut nicio dovadă în sensul deturnării clientelei reclamantei prin folosirea în mod neloial a respectivei baze de date, accesul la date şi informaţii, fiind furnizate chiar de reclamantă, în condiţiile expres convenite de părţi.

Referitor la criticile aduse soluţiei privind uzanţele aplicabile, materializate în prevederile legale - Legea nr. 11/1991, precum şi în prevederile contractuale şi starea de insolvenţă a recurentei au fost apreciate ca nefondate, în contextul aprecierii probatoriului, raportat la teza probatorie invocată, instanţa de apel a apreciat că nu s-au individualizat, în concret, acele uzanţe cinstite, statornicite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, cărora să le contravină conduita adoptată de pârâtă în relaţia cu reclamanta.

În ceea ce priveşte deschiderea în imediata vecinătate a unor locaţii de distribuţie şi service, instanţa de apel a reţinut că, deşi prima instanţă nu a analizat acest aspect, această împrejurare nu schimbă concluzia la care a ajuns instanţa, în sensul nedovedirii unor acte sau fapte contrare uzanţelor cinstite în activitatea de comercializare a produselor şi de efectuare a prestărilor de servicii specifice pe piaţa autovehiculelor, în raport cu relaţia lor contractuală.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României; cauza Gheorghe împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Relevante sunt şi considerentele avute în vedere de Curtea Constituţională în pronunţarea deciziei nr. 216/2019, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 144 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial cu numărul x din data de 3 iulie 2019, care a statuat că "una dintre garanţiile implicite ale desfăşurării procedurii unui proces echitabil o reprezintă motivarea hotărârilor. Astfel, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţa de judecată, care, în mod necesar, are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă".

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., evocate de recurentă, nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantei şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond, astfel că obligaţia instanţei de motivare a hotărârii nu trebuie însă înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat de parte în sprijinul unui mijloc de apărare.

În argumentarea motivului de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât s-a omis analizarea corectă a probelor de către instanţa de apel, a situaţiei de fapt, conduita contractuală a părţilor, totodată fiind prezentate aspecte de fapt care ţin de derularea relaţiilor dintre părţi, care nu pot fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

În acest context, se reţine că recurenta nu a indicat nicio normă de drept material pe care instanţa de apel să o fi încălcat sau apreciat greşit în acest sens, considerând că soluţia ar fi infirmată de considerentele din cele două decizii de speţă ale Înaltei Curţi, evocate de recurentă şi, cum în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu este izvor de drept, se apreciază că acest motiv de recurs a fost invocat în mod formal.

Tot în cadrul criticilor privind interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta invocă pentru prima dată direct în recurs - în contextul unei acţiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile Legii 11/1991 - faptul că deschiderea unui punct de lucru în apropierea locaţiilor sale încălcă obligaţia de garanţie contra evicţiunii, totodată propunând o reinterpretare a obligaţiilor asumate prin contractul CRM, aspect care vizează chestiuni ce ţin de fondul cauzei şi de temeinicia hotărârii, nu chestiuni de legalitate, aceste critici raportându-se la modul de interpretare a contractului de către instanţa de apel, la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele, la modul de conduită a părţilor, la evaluarea comportamentului acestora.

În ceea ce priveşte critica referitoare la deturnarea clientelei, recurenta invocă doar în mod formal faptul că instanţa de apel ar fi încălcat art. 1 şi 2 din Legea nr. 11/1991, întrucât nu ar fi examinat toate elementele care ar fi condus la stabilirea completă a situaţiei de fapt, având în vedere că nu se arată în ce mod raţionamentul instanţei de apel ar reflecta încălcarea sau aplicarea greşită a legii, aspect relevant şi în susţinerea faptului că instanţa de apel ar fi încălcat aceleaşi norme de drept material, prin faptul că nu ar fi făcut nicio menţiune la susţinerile B. privind îndeplinirea condiţiei premisă de existenţă a relaţiei de concurenţă.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, motiv pentru care consideră că această premisă ar fi condus la aplicarea greşită a dispoziţiilor ce reglementează instituţia abuzului de drept reglementat de art. 15 C. civ., raportat la situaţia de fapt, însă nu dezvoltă critici privind interpretarea normei juridice şi modul eronat în care instanţa de apel a procedat în legătură cu acest text de lege, ci realizează o sinteză a consideraţiilor factuale pentru care apreciază că denunţarea contractelor ar fi avut un caracter abuziv, ceea ce constituie aspecte ce vizează temeinicia şi nu legalitatea hotărârii.

Aşadar, se constată că prin memoriul de recurs, recurenta nu a indicat şi nici nu a dezvoltat în memoriul de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., pentru a se putea efectua controlul de legalitate de către instanţa de recurs.

În acest sens, se apreciază că motivele indicate de recurentă în cuprinsul cererii de recurs nu se numără printre cele prevăzute în mod expres şi limitativ de legiuitor.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport cu dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurenţilor cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Astfel, deşi au exercitat calea de atac a recursului, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, recurenta îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de stabilire de către instanţă a situaţiei de fapt şi de administrare şi apreciere a probelor, aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt ori reaprecierea probelor sau a modului de administrare a acestora.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurentă constă, practic, în redarea istoricului cauzei, prin indicarea obiectului cererii de chemare în judecată şi a demersurilor întreprinse, a apărărilor formulate la fond şi în apel, a probelor administrate, fără însă a arăta, în concret, în ce constă greşeala instanţei de apel, a cărei hotărâre a atacat-o.

Succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Astfel, deşi recurenta-reclamantă a indicat, drept motiv de recurs, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care se referă la nemotivarea hotărârii pronunţate cu aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, din observarea criticilor formulate de către recurente se constată că, acestea nu reprezintă critici efective de nelegalitate aduse hotărârii, în sensul motivelor de recurs evocate, ci doar critici de netemeinicie.

Înalta Curte, reţine că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Aspectele învederate de recurentă se situează în afara competenţelor instanţei de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la situaţia de fapt ori la modul de interpretare şi evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reţine vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, dezvoltarea criticilor nu face posibilă încadrarea lor în nici unul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în realitate, recurenta-reclamantă reluând apărările de fond formulate în fazele procesuale anterioare, referitoare la situaţia de fapt şi probele efectuate în cauză şi a modului de interpretare a acestora - ceea ce constituie o chestiune de fapt şi de administrare şi apreciere a probelor, ce nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, iar simpla indicare a unui text de lege, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea, prin raportare la hotărârea pronunţată, nu este suficientă, din această perspectivă.

Pe de altă parte, recursul nefiind o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt şi reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a da eficienţă dispoziţiilor legale precitate şi pe cale de consecinţă, a constata nulitatea cererii de recurs de faţă.

Constatând, deopotrivă, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanţa de recurs, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficienţă textului de lege invocat, va constata nulitatea cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 34.638,12 RON cu titlu de onorariu avocaţial, dovedită prin înscrisurilor existente la paginile 236-237 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 34.638,12 RON constând în onorariu avocaţial.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea nulităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar potrivit art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administratori judiciari C. ŞI D. împotriva deciziei nr. 1437/A din 21 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi va obliga recurenta să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 34.638,12 RON constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administratori judiciari C. ŞI D. împotriva deciziei nr. 1437/A din 21 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L..

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 34.638,12 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2022.