RCA insurance: Automatic debt recognition and late payment penalties start only after definitive judicial determination of damages

Şedinţa publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia Civilă la 11 noiembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., asigurător de răspundere civilă şi pe intervenienţii C. şi D., solicitând obligarea pârâtei, în temeiul contractului RCA, la plata următoarelor sume, cu titlu de indemnizaţie (despăgubiri): 36.205,86 Euro şi 50.922,29 RON, reprezentând daune materiale; 2.500.000 Euro reprezentând daune morale; plata unei indemnizaţii lunare necesare pentru tratament şi însoţitor, până la încetarea stării de nevoie şi plata penalităţilor de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate de la 26 august 2015 şi până la achitare, conform art. 38 din Norma 23/2014, urmare a unui accident auto produs în 8 aprilie 2015, a cărui victimă a fost.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 37 şi urm. din Norma ASF nr. 23/2014.

Pârâta a formulat întâmpinare, invocând excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii, iar prin încheierea din 7 aprilie 2016, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, iar excepţia inadmisibilităţii a fost calificată ca o apărare de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 651 din 2 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi cu intervenienţii forţaţi C. şi D..

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 160.400,68 RON (din care, suma de la cursul din 134703,76 RON, echivalentul sumei de 30315,47 euro la cursul BNR din 11 noiembrie 2015) cu titlu de daune materiale.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 4.443.400 RON (echivalentul sumei de 1.000.000 euro la cursul BNR din 11 noiembrie 2015) cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1250 RON lunar cu titlu de cheltuieli cu asistentul personal, pe toată perioada încadrării în grad de handicap.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului penalităţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma de 4.603.800,68 RON, începând cu data de 15 august 2015 (data expirării termenului legal de soluţionare a cererii reclamantului) şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

A fost respinsă în rest acţiunea.

În baza art. 502 teza I din O.U.G. nr. 51/2008, a fost obligat reclamantul să restituie suma de 120.031 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care i-a fost acordat ajutorul public judiciar.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 132.031 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care, suma de 120.031 RON, reprezentând cuantumul taxei de timbru la care a fost obligat reclamantul şi suma de 12.000 RON reprezentând onorariul apărătorului.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamantul A. şi apelul formulat de pârâta S.C. B. S.A..

Prin decizia nr. 879 din 23 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă s-a admis apelul formulat de reclamantul A. şi apelul formulat de S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 651 din 2 iunie 2016, pronunţate de Tribunalul Iaşi, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.500 RON lunar, reprezentând contravaloarea cheltuielilor pentru tratamentul de recuperare, începând de la momentul introducerii acţiunii (11 noiembrie 2015) şi până la momentul încetării recuperării.

A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.250 RON, cu titlu de cheltuieli cu asistent personal.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu contravin prezentei decizii.

A fost obligată intimata S.C. B. S.A. să plătească reclamantului A. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A..

Prin decizia nr. 2338 din 4 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă s-au admis recursurile declarate în cauză şi s-a dispus casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei la instanţa de apel, pentru rejudecarea apelurilor, în limitele casării.

Prin decizia nr. 150/2021 din 17 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă au fost admise apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta S.C. B. S.A. prin lichidator judiciar E. împotriva sentinţei civile nr. 651 din 2 iunie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi, pe care a schimbat-o în parte şi, în consecinţă:

Majorează suma datorată de pârâtă reclamantului A. cu titlu de daune morale de la 1.000.000 Euro la 1.200.000 Euro, la cursul BNR din ziua plăţii.

Obligă pârâta să plătească reclamantului suma de 3000 RON lunar reprezentând contravaloarea cheltuielilor de recuperare, începând de la momentul introducerii acţiunii (11 noiembrie 2015) şi până la data recuperării.

Respinge cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 1250 RON cu titlu de cheltuieli cu asistent personal.

Constată că reclamantul A. a primit cu titlu de despăgubiri suma de 5.968.294,65 RON şi, în consecinţă, respinge cererea de obligare a pârâtei să plătească penalităţi de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.

Păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, care nu contravin prezentei decizii.

Ia act că apelantul A. solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A. au declarat recurs.

Recursul declarat de reclamantul A..

Prin recursul, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În acest context, recurentul consideră decizia atacată ca nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv, art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, faţă de textul imperativ al dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. a) şi b), rezultă că începând cu data de 14 mai 2015 - dată la care reclamantul a avizat în scris producerea evenimentului şi a solicitat plata daunelor - anexa 59 la prezenta - pârâta B. S.A. avea, fie obligaţia transmiterii către reclamant a unei oferte de despăgubire, fie să răspundă cererii formulate, printr-o notificare motivată, însă aceasta nu s-a conformat dispoziţiilor legale în termenul stabilit expres de legiuitor astfel, că potrivit art. 37 alin. (2) din norma evocată, datorează sumele solicitate de reclamant.

In acest sens, se solicită a se constata faptul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Norma ASF 23/2014, întrucât din modalitatea de formulare a acestui text de lege rezultă că în situaţia în care asigurătorul nu notifică în termen de 3 luni respingerea pretenţiilor, acesta este obligat la plata despăgubirilor astfel cum au fost acestea solicitate de partea prejudiciată, în situaţia dată nefiind nevoie de stabilirea prejudiciului prin mijlocirea instanţei de judecată.

Într-o altă critică, recurentul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material şi în ceea ce priveşte aplicarea art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 considerând că penalităţile prevăzute de respectivul text de lege nu ar curge decât începând cu cea de a unsprezecea zi de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de stabilire a prejudiciului.

Referitor la momentul de la care se datorează penalităţile de întârziere în practica judiciară s-a stabilit încă din aplicarea Normei ASF anterioară Normei 23/2014 (prevederile fiind identice cu excepţia cuantumului penalităţile pe fiecare zi de întârziere) că acesta este data avizării daunei.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale stabilite de instanţa de apel, recurentul consideră că sunt reduse atât faţă de urmările accidentului asupra reclamantului-recurent cât şi în raport cu sumele pe care le încasează lichidatorul judiciar al intimatei.

Lichidatorul judiciar F. încasează lunar suma de 29.750 Euro (sumă ce include TVA) cu titlu de onorar fix plus 4.5 % plus TVA din valoarea sumelor obţinute în valorificare, astfel că, de la data intrării în faliment - 16 februarie 2017 şi până în prezent a încasat 1.428.000 Euro onorariu fix, la care se adaugă onorariu de succes la fiecare distribuire de sume, în condiţiile în care bunurile pârâtei falite nu acoperă nici 1/4 din creanţele înregistrate.

Ori a considera că distrugerea vieţii unui tânăr de 23 de ani valorează mai puţin decât activitatea prestată de lichidatorul judiciar este nu numai imoral, ci şi nelegal, context în care se solicită admiterea recursului, iar instanţa în rejudecarea apelului să majoreze daunele morale ţinând cont de handicapul major şi definitiv al reclamantului-recurent.

Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A..

În argumentarea memoriului de recurs, pârâta solicită, în temeiul art. 483 din C. proc. civ., admiterea recursului, desfiinţarea în parte a deciziei atacate şi în rejudecare să se dispună diminuarea daunelor morale, înlăturarea daunelor materiale efectuate de către asigurata pârâtei, precum şi respingerea capătului de cerere privitor la indemnizaţia lunară pentru tratament şi însoţitor.

Referitor la cuantumul despăgubirilor materiale acordate de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de apel, se arată că potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din Norma nr. 23/2014, aplicabil în materie de asigurări, pentru situaţiile în care accidentele de autovehicule se soldează cu victime, societatea de asigurări acordă despăgubiri pentru cheltuielile făcute de către părţi.

Astfel, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în limitele prevăzute de dispoziţiile evocate, iar reclamantul a solicitat plata unor cheltuieli pe care însă trebuie să dovedească că le-a suferit. Aşa cum prevede însăşi legea specială în materie de asigurări, toate solicitările făcute pentru cheltuielile de ordin material trebuie dovedite cu acte/înscrisuri.

Mai mult, se arată că documentele justificative depuse nu sunt achitate de către reclamant, ci de către doamna D. asigurata pârâtei. In atare condiţii aceste cheltuieli, dacă sunt din cele ce se încadrează în dispoziţiile art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014, pot fi solicitate de către asigurata pârâtei şi nu de către reclamant, deoarece nu acesta a suportat cheltuielile.

In acest sens, se arată că instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, a casat sentinţa instanţei de apel în ceea ce priveşte daunele materiale, urmând ca în rejudecarea apelului să se pronunţe cu privire la solicitarea formulată de a exclude din daunele acordate către reclamant cheltuielile efectuate şi suportate de către asigurata pârâtei.

Cu privire la daunele morale solicitate de către reclamant, pârâta arată că, potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA nr. 14/2011, la stabilirea despăgubirilor în caz de vătămare corporală se acordă "daune morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

În ceea ce priveşte daunele morale acordate, pârâta consideră că sunt exagerat de mari raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale şi situaţia concretă, neavând caracter reparator, ci rolul unei îmbogăţiri fără justă cauză, prin acordarea lor nerealizându-se o despăgubire legală, ci un venit nejustificat.

Sumele de bani acordate cu titlu de daune morale au ca scop repararea prejudiciului suferit având efecte compensatorii, ele neputând constitui nici amenzi excesive pentru autorii daunelor şi garanţii lor şi nici venituri nejustificate pentru victimele acestora.

Aşadar, prejudiciile cauzate unei persoane, constând în suferinţe de ordin psihic şi material impun şi recomandă acordarea de daune morale şi materiale. Normele eticii şi echităţii interzic în principiu acordarea de despăgubiri materiale pentru daune morale, deoarece durerea sufletească este incompatibilă cu un echivalent bănesc. Este însă justificată acordară unor compensaţii materiale acelor persoane ale căror posibilităţi de viaţă familială şi socială au fost alterate ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de alte persoane, dar într-un cuantum rezonabil.

Cu privire la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata unei indemnizaţii lunare pentru însoţitor, recurenta arată instanţei de control că această plata nu se încadrează în dispoziţiile art. 50 din Norma 23/2014 a ASF.

In subsidiar, recurenta arată că dacă instanţa va considera că această solicitare se încadrează în dispoziţiile stricte şi limitative ale Normei nr. 23/2014 a ASF, solicită diminuarea sumei lunare acordate, conform prevederilor art. 50 alin. (1) penultimul punct, în speţă nu mai mult decât salariul de bază minim brut pe economie.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, desfiinţarea deciziei din apel, iar în rejudecare să se dispună reducerea daunelor morale, înlăturarea daunelor materiale efectuate de către asigurata pârâtei, precum şi respingerea capătului de cerere privitor la indemnizaţia lunară pentru tratament şi însoţitor.

Prin întâmpinarea depusă de recurentul A., la 16 iunie 2021, se solicită în principal, anularea recursului pârâtei în temeiul art. 489 alin. (2) cu trimitere la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât motivele de recurs nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin întâmpinarea depusă de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. prin lichidator judiciar E., la 16 iunie 2021, se solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentul-reclamant A..

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, depus la 20 iulie 2021, recurentul A. a solicitat înlăturarea susţinerilor acesteia ca neîntemeiate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi recursul declarat de recurenta-pârâtă B.. S.A. prin lichidator judiciar E. împotriva deciziei nr. 150/2021 din 17 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă şi a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B.. S.A. prin lichidator judiciar E. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamantul A..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 37 şi 38 din Norma 23/2014 ASF, context în care apreciază că pârâta B. S.A. nu s-a conformat dispoziţiilor legale în termenul stabilit expres de legiuitor astfel, că potrivit art. 37 alin. (2) din norma evocată, datorează sumele solicitate de reclamant.

Această critică nu este întemeiată, întrucât prevederea, potrivit căreia, asiguratorul RCA este obligat la plata despăgubirii, din cuprinsul art. 37 alin. (2), teza finală Norma ASF nr. 23/2014 a fost corect aplicată de către instanţa de apel în sensul că asiguratorul datorează despăgubire, al cărei cuantum se va stabili prin mijlocirea instanţei de judecată, la particularităţile fiecărui caz în parte, astfel că, teza susţinută de reclamant nu poate fi justificată pe ideea acceptării tacite dedusă din absenţa unui răspuns al asiguratorului RCA la notificarea de avizare a producerii evenimentului.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, cu privire la momentul de la care se datorează penalităţile de întârziere, se susţine că în practica judiciară s-a stabilit încă din aplicarea Normei ASF anterioară Normei 23/2014 că acesta este data avizării daunei.

Acest aspect a fost în mod corect analizat de către instanţa de apel, care a reţinut concluziile deciziei de îndrumare din primul ciclu procesual, care a reţinut că între părţile din litigiu nu s-a încheiat o convenţie şi nu s-a acceptat oferta de despăgubire propusă, context în care devine aplicabilă teza a doua a art. 37 alin. (4) al Normei 23/2014, în sensul că stabilirea despăgubirii s-a realizat de către instanţă, sens în care, despăgubirea se plăteşte în maximum 10 zile de la data la care s-a primit o hotărâre judecătorească definitivă.

De asemenea, s-a solicitat majorarea daunelor morale ţinând cont de handicapul major şi definitiv al reclamantului-recurent, cât şi în raport cu sumele pe care le încasează lichidatorul judiciar al intimatei, critică ce nu poate fi primită în raport cu faptul că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În acest context, se reţine că majorarea cuantumului daunelor morale de către instanţa de apel a fost stabilită în raport cu particularităţile concrete ale cazului, apreciindu-se că sumele de bani acordate cu acest titlu trebuie să aibă efecte compensatorii, ele constituind de fapt o reparare a prejudiciului nepatrimonial cauzat, care trebuie să existe pentru a atenua suferinţele psihice cauzate recurentului.

Aşadar, se reţine că aceste critici nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Astfel, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A..

Criticile recurentei evocate în cadrul memoriului de recurs vizează diminuarea daunelor morale, înlăturarea daunelor materiale efectuate de către asigurata pârâtei, precum şi respingerea capătului de cerere privitor la indemnizaţia lunară pentru tratament şi însoţitor.

În acest context, critica ce vizează diminuarea daunelor morale apare ca nefondată, întrucât cuantumul acestora a fost raportat la situaţia concretă a reclamantului, vârsta, gravitatea şi ireversibilitatea vătămărilor suferite de acesta, context în care nu se poate reţine susţinerea pârâtei, potrivit căreia, acestea sunt exagerate sau că ar constitui o sancţiune, precum şi faţă de împrejurarea că recursul este o cale nedevolutivă de atac.

În ceea ce priveşte înlăturarea daunelor materiale efectuate de către asigurata pârâtei, critică susţinută şi în primul ciclu procesual, recurenta arată că în rejudecarea apelului, instanţa trebuia să se pronunţe cu privire la solicitarea formulată, în sensul de a exclude din daunele acordate către recurentul-reclamant cheltuielile efectuate şi suportate de către D., asigurata pârâtei.

Aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere că în urma probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1472 C. civ., potrivit cu care, plata poate fi făcută nu numai de către debitor ci de orice persoană, chiar dacă este terţ în raportul obligaţional, în acest din urmă caz, plata fiind considerată valabilă.

Aceste aspecte au fost susţinute şi dovedite cu înscrisuri şi declaraţii, din care rezultă că sumele achitate de D. au fost efectuate determinat de lipsa posibilităţilor materiale ale reclamantului, ulterior acestea fiind restituite integral, iar împotriva înscrisului depus de asigurata pârâtei, recurenta-pârâtă nu s-a înscris în fals, valoarea probantă a acestuia fiind prevăzută de dispoziţiile art. 272-273 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prin care se susţinea obligarea recurentei-pârâte la plata unei indemnizaţii lunare pentru însoţitor se constată că acest capăt de cerere a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât prin decizia atacată a fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumelor cu titlul de cheltuieli cu asistent personal, iar recurentul-reclamant a înţeles să nu mai conteste această dispoziţie a instanţei de apel, considerând-o legală şi temeinică, având în vedere că în primul ciclu procesual a precizat că nu se mai solicită suma privind indemnizaţia de însoţitor, având în vedere că aceasta este plătită de Statul român.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B.. S.A. prin lichidator judiciar E. împotriva deciziei nr. 150/2021 din 17 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi recursul declarat de recurenta-pârâtă B.. S.A. prin lichidator judiciar E. împotriva deciziei nr. 150/2021 din 17 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimatele-interveniente D. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2022.