Annulment of arbitral award: timeliness of challenging arbitration clause validity and distinction between mandatory law and party autonomy

A. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale. Invocarea în recurs a excepției nulității absolute a clauzei compromisorii. Condiții și efecte. B. Acțiune în anularea hotărârii arbitrale întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură civilă. Condiții de admisibilitate în raport cu prevederile art. 1270 din Codul civil

C. proc. civ., art. 185 alin. (1) teza finală, art. 245, art. 489 alin. (3), art. 537,

art. 592 alin. (1), alin. (3), art. 608 alin. (1) lit. h), alin. (2)

C. civ., art. 1247, art. 1255, art. 1270

A. Dispoziţiile art. 1247 C.civ. recunosc, din perspectivă materială, dreptul la invocarea nulităţii absolute şi legitimare pentru acest demers oricărei persoane care justifică un interes, iar din punct de vedere procesual, instituie ca mijloc de valorificare acţiunea ori excepţia - evaluată ca apărare substanțială.

Instituind acest cadru, din perspectivă procesuală, norma de drept invocată nu are caracter exhaustiv, ci se corelează în mod adecvat cu celelalte reguli procedurale, reglementate preponderent în Codul de procedură civilă.

Dispoziţiile art. 537 C.proc.civ., aplicabile procedurii arbitrale de soluţionare a disputelor, reglementează obligaţia pârâtului ca, sub sancţiunea decăderii, să invoce toate excepţiile şi alte mijloace de apărare prin întâmpinare ori, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care partea a fost citată, iar cele ale art. 592 alin. (1) C.proc.civ. prevăd că orice excepție privind existenţa şi validitatea clauzei arbitrale trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, până la primul termen la care partea este legal citată, dacă nu s-a stabilit, în acest scop, un termen mai scurt.

Aceste dispoziții au caracter excepţional şi se aplică prin derogare de la regulile de drept comun de invocare a chestiunilor de ordine publică, excepţii ori apărări.

Prin urmare, neinvocarea nulității clauzei compromisorii în faţa instanţei arbitrale, chiar dacă aceasta se fundamentează pe un pretins viciu de nulitate absolută, conduce, în mod explicit, la decăderea părţii din dreptul de a o pune în discuţie în acel proces ulterior momentului stabilit de lege și semnifică pierderea acestuia pe parcursul întregului proces - în fond sau în căile de atac.

Astfel, exercitarea dreptului pârâtei de a invoca nulitatea absolută a clauzei compromisorii, ulterior momentului la care aceasta o putea ridica în faţa instanței arbitrale, respectiv ca motiv de recurs, este lipsită de eficienţă, în condițiile în care a operat decăderea expres prevăzută de lege şi înlătură posibilitatea examinării ei în beneficiul părţii.

B. Potrivit dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: (...) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii;(...)”.

Aceste prevederi legale se referă la accepțiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părţilor, care, deși trasează, la rândul ei, o conduită inderogabilă pentru părţi, are în vedere planul efectelor contractului, adică obligaţia părţilor acestuia de a se conforma întocmai la disciplina consfințită de şi între ele.

Prin urmare, modul defectuos de conformare a părților la conţinutul unei clauze contractuale nu poate fi evaluat ca o încălcare a unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire, în acest sens, la dispoziţiile art. 1270 C.civ., deoarece acest fapt se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, prima instanță operând corect cu aceste distincții pentru a înlătura acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 471 din 2 martie 2022

Prin sentința arbitrală nr. 49/12.08.2020, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a admis în parte acţiunea formulată de S.C. A. S.R.L., în insolvență, prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvență B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., a constatat reziliat contractul de lucrări nr. 19585/19.10.2015 încheiat de părți, conform notificării de reziliere a acestuia din 13.03.2018, începând cu 29.03.2018, din culpa pârâtei.

A admis în parte cererea de despăgubiri a reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 1.520.525,36 lei, reprezentând costuri directe generate de modificări ale legilor pentru perioada cuprinsă între 27.11.2015 şi 28.03.2018, aferente lucrărilor efectuate, conform sub-clauzei 13.7 din contractul părților; a sumei de 976.043,31 lei, reprezentând rețineri din sumele facturate de către reclamantă potrivit sub-clauzei 14.3 lit. c) din condițiile generale ale contractului; a sumei de 1.893.893,29 lei, reprezentând pierdere de profit; a penalităților pentru plata cu întârziere a facturilor, în sumă de 26.448,91 lei; a sumei de 145.945,72 lei, reprezentând valoarea costurilor de finanțare generate de dobânzile creditului bancar contractat de reclamantă în vederea executării contractului; a sumei de 326.353,26 lei, reprezentând amortizarea echipamentelor necesare executării contractului; a sumei de 1.544.611,95 lei, reprezentând costul echipamentelor și materialelor pentru îndepărtarea lucrărilor provizorii, a utilajelor antreprenorului de pe șantier și costurile pentru repatrierea personalului și a muncitorilor.

A respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de a obliga pârâta la plata către aceasta a sumei de 764.233,16 lei, reprezentând valoarea lucrărilor necertificate la plată de către pârâtă și a sumei de 1.428.918,65 lei, reprezentând valoarea minimă estimată a câștigului nerealizat.

Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 224.829,46 lei, cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 1.520.525,36 lei, pentru 514 zile; a sumei de 144.320,71 lei, cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 976.043,31 lei; a dobânzii legale aferentă sumei de 1.893.893,29 lei al cărei cuantum urmează a fi stabilit potrivit modului de calcul din raportul de expertiză, cu ocazia executării hotărârii; a sumei de 21.579,97 lei, aferentă debitului principal de 145.945,72 lei; a dobânzii aferente sumei de 326.353,26 lei, calculată pentru 514 zile și potrivit modului de calcul din raportul de expertiză; a sumei de 228.390,98 lei aferentă debitului de 1.544.611,95 lei.

A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata către S.C. C. S.A. a dobânzii aferente sumei de 764.233,16 lei, urmare a respingerii acestei pretenții şi a dobânzii aferente sumei de 1.428.918,65 lei, urmare a respingerii capetelor de cerere privind debitele principale, precum și a sumei de 3.910,82 lei, reprezentând dobândă legală aferentă dobânzii penalizatoare de 26.448,91 lei.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în taxă administrativă de înregistrare în sumă de 830,99 lei; taxe arbitrale acordate în limita pretențiilor admise, în sumă de 125.313,97 lei; onorariu de expert pentru expertiza tehnică în sumă de 38.889 lei; onorariu de expert pentru expertiza contabilă în sumă de 6.080 lei și onorariu de avocat în sumă de 6.840 lei.

Împotriva sentinţei arbitrale nr. 49/12.08.2020, S.C. C. S.A. a formulat acțiune în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) și h) C.proc.civ., care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secţia a VI-a civilă sub nr. x/2/2020.

Prin sentința civilă nr. 41F/05.02.2020, Curtea de Apel București, Secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea în anulare și a obligat S.C. C. S.A. la plata către S.C. A. S.R.L. a sumei de 11.900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, S.C. C. S.A. a declarat recurs, fiind invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ.

Dezvoltând primul motiv de recurs, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat că hotărârea atacată nu este motivată. În acest sens, a susținut că prima instanță nu a realizat o examinare a motivelor de nelegalitate invocate în susținerea acțiunii în anulare, reținând că acestea ar fi vizat fondul cauzei.

Astfel, au fost încălcate art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

A mai susținut că hotărârea recurată nu cuprinde considerentele pentru care criticile sale au fost înlăturate de instanța care a soluționat acțiunea în anulare și că pronunţarea hotărârii s-a realizat fără analiza considerentelor sentinței arbitrale din care rezultă, în mod neechivoc, că tribunalul arbitral nu a avut în vedere, la pronunțarea sentinței arbitrale, probele și argumentele invocate de aceasta.

Contrar opiniei primei instanțe, recurenta a susținut că apărările invocate în cauză în fața tribunalului arbitral și reiterate prin acțiunea în anulare nu tind la o reanalizare pe fond a cauzei sau la o reinterpretare a probelor administrate și a clauzelor contractuale, acestea fiind invocate doar în susținerea cazului de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C.proc.civ.

A menționat că fără o analiză punctuală a apărărilor sale, formulate în dosarul nr. x/2018, și a fondului cauzei nu se putea aprecia asupra legalității hotărârii arbitrale, motivarea hotărârii fiind un element esențial al sentinței arbitrale și o garanție a calității actului de justiție.

Totodată, a arătat că, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, tribunalul arbitral avea obligația de a proceda la examinarea efectivă a mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă pentru a putea aprecia asupra pertinenței acestora în cauză.

În privinţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a menționat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material reglementate de art. 21 alin. (3) din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a prevederilor O.U.G. nr. 114/2018, coroborate cu cele ale sub-clauzei 13.7 din contractul de lucrări nr. 19585/21641/19.10.2015, încheiat de recurentă cu S.C. A. S.R.L., art. 8, art. 13, art. 14 și art. 22 C.proc.civ.

Astfel, a susținut că, din perspectiva motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., art. 13.7 din contractul de lucrări nr. 19585/21641/19.10.2015 nu era aplicabil, întrucât actul normativ în temeiul căruia se putea da curs solicitărilor intimatei, respectiv O.U.G. nr. 114/2018, a intrat în vigoare în luna decembrie 2018, ulterior rezilierii acestui contract, intervenită în luna aprilie 2018.

În acest context, a menționat principiul neretroactivității legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, susținând că sub-clauza 13.7 din contractul sus-menționat avea natura unei norme imperative.

În continuare, a arătat că prin normele legale invocate în cadrul acțiunii în anulare în cadrul motivului de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., recurenta nu a urmărit soluționarea pe fond a acțiunii în anulare, ci doar analiza caracterului imperativ al acestora.

A susținut că prin soluționarea cauzei exclusiv pe baza susținerilor societății intimate și a rapoartelor de expertiză judiciară, fără o analiză efectivă a argumentelor, apărărilor și dovezilor recurentei, tribunalul arbitral a încălcat dispozițiile legale prevăzute de art. 8, art. 13, art. 14 și art. 22 C.proc.civ.

Conchizând, a evocat prevederile legale invocate în susținerea motivelor de recurs.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 C.proc.civ., în cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părţilor, iar prin încheierea completului de filtru din 15.12.2021 recursul a fost admis în principiu.

La dezbaterile ce au urmat în şedinţa publică, recurenta a învederat instanţei că invocă un motiv nou de casare, de ordine publică, întemeiat pe nulitatea absolută a clauzei compromisorii prevăzute în subclauza 20.6 din condiţiile speciale ale contractului.

Această nulitate, invocată în temeiul art. 1247 coroborat cu art. 1255 C.civ., a fost evocată în contextul prezentării evoluţiei legislative în domeniul achizițiilor publice, recurenta susținând, în esenţă, că pentru a se verifica eficacitatea clauzei compromisorii trebuie evaluată natura drepturilor disputate, respectiv caracterul lor tranzacționabil.

În scopul justificării acestui demers au fost amintite considerentele Deciziei nr. 858/2020 pronunţate de Curtea Constituţională a României, prin care s-a subliniat, în controlul de constituţionalitate al dispoziţiilor art. 288^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, precum şi ale articolului unic pct. 8 din Legea nr. 193/2013 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, că, în principiu, legea nu interzice expres persoanelor juridice de drept public să apeleze la instituţia arbitrajului în soluţionarea divergenţelor generate în derularea contractelor lor comerciale, însă revine instanței arbitrale obligaţia de a-şi verifica propria competenţă, în limitele normelor de procedură, şi de a stabili dacă legea procesuală instituie interdicţii specifice, respectiv dacă arbitrajul vizează drepturi asupra cărora părţile nu pot tranzacţiona.

Recurenta a subliniat că acordul contractual s-a încheiat între părţi sub auspiciile H.G. nr. 925/2006 care cuprinde Normele Metodologice emise în aplicarea O.U.G. nr. 34/2006 şi că, în afara drepturilor reglementate prin art. 97 din acest act normativ, niciun altul nu poate face obiectul unei cereri în pretenţii, implicit al unei tranzacţii, aşa încât, nefiind revendicabile, divergența ivită cu privire la aceste drepturi nu avea caracter arbitrabil.

Examinând motivele de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că recursul s-a fondat pe dipoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ., inclusiv în ceea ce priveşte motivul de casare invocat în dezbateri.

Întrucât acest motiv suplimentar de recurs tinde să supună deliberării, direct în recurs, natura nearbitrabilă a litigiului, ca efect al declarării nulităţii absolute a clauzei compromisorii şi, primordial, verificarea legalității sentinţei arbitrale pe considerente legate de necompetenţa generală a instanţei arbitrale, examinarea chestiunii de drept referitoare la formularea lui regulată se impune premergător examinării altor motive care supun analizei, în mod derivat, aspecte legate de nemotivarea sentinţei recurate ori de încălcarea normelor legale cu caracter imperativ.

Pe aceste premise, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, întrucât acest motiv de casare a fost invocat direct în recurs, ca motiv de ordine publică, este necesară, în primul rând, verificarea condiţiilor de fond şi procedurale în care el poate fi examinat în această fază a procesului.

Se cuvine subliniat, aşadar, că excepţia nulităţii clauzei compromisorii prevăzute în subclauza 20.6 din condiţiile speciale de contractare - care nu are valenţa unei excepţii procesuale în sensul art. 245 C.proc.civ. - a fost ridicată în recurs, fiind folosit justificativ art. 1247 coroborat cu art. 1255 C.civ., care permit invocarea nulităţii absolute a unei clauze convenţionale de orice persoană interesată, pe cale de acţiune ori excepţie şi impune instanţei de judecată obligaţia invocării nulităţii absolute din oficiu.

Dispoziţiile art. 1247 C.civ. recunosc, din perspectivă materială, dreptul la invocarea nulităţii absolute şi legitimare pentru acest demers oricărei persoane care justifică un interes, iar, din punct de vedere procesual, instituie ca mijloc de valorificare acţiunea ori excepţia - evaluată ca apărare substanțială.

Instituind acest cadru, din perspectivă procesuală, norma de drept invocată nu are caracter exhaustiv, ci se corelează în mod adecvat cu celelalte reguli procedurale, reglementate preponderent în Codul de procedură civilă.

Situat fiind în materia arbitrajului, litigiului i se impun, aşadar, normele procesuale cu caracter particular, derivate din natura acestuia, un sistem alternativ de soluționare a disputelor la care părţile aderă în mod convenţional. Aceste reguli, reglementate în ansamblu în Cartea a IV- a, „Despre arbitraj” se aplică în mod special şi derogator de la regulile de drept comun, iar părţile sunt ţinute de efectele lor, atât în faţa instanţei arbitrale, cât şi a instanţelor statale care, exercitând un control delimitat la chestiuni de drept cu caracter particular, verifică legalitatea hotărârii arbitrale.

Considerând acest preambul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reamintește părţilor dispoziţiile art. 537 C.proc.civ., aplicabile procedurii arbitrale de soluţionare a disputelor, care reglementează obligaţia pârâtului ca, sub sancţiunea decăderii, să invoce toate excepţiile şi alte mijloace de apărare prin întâmpinare ori, cel mai târziu, la primul termen de judecată la care partea a fost citată. De asemenea, conform art. 592 alin. (1) C.proc.civ., orice excepție privind existenţa şi validitatea clauzei arbitrale trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, până la primul termen la care partea este legal citată, dacă nu s-a stabilit, în acest scop, un termen mai scurt.

Aceste dispoziții au caracter excepţional şi se aplică prin derogare de la regulile de drept comun de invocare a chestiunilor de ordine publică, excepţii ori apărări; neinvocarea nulităţii clauzei compromisorii în faţa instanţei arbitrale, chiar dacă aceasta se fundamentează pe un pretins viciu de nulitate absolută, conduce, în mod explicit, la decăderea părţii din dreptul de a o pune în discuţie în acel proces ulterior momentului stabilit de lege.

Decăderea unei părţi din exerciţiul unui drept procesual, cum este cel al invocării apărărilor, chiar de ordine publică, semnifică pierderea acestuia pe parcursul întregului proces - în fond sau în căile de atac -, iar exercitarea lui în afara limitelor impuse de lege conduce, potrivit art. 185 alin. (1) teza finală C.proc.civ., la nulitatea implicită a demersului procesual.

Pe cale de consecinţă, exercitarea dreptului recurentei S.C. C. S.A. de a invoca nulitatea absolută a clauzei compromisorii, ulterior momentului la care aceasta o putea ridica în faţa instanţei arbitrale, este lipsită de eficienţă, în condițiile în care a operat decăderea expres prevăzută de lege şi înlătură posibilitatea examinării ei în beneficiul părţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază, dând prioritate celor statuate, că nu se mai impune analiza apărării intimatei, prin care deduce instanţei de recurs solicitarea de înlăturare a noului motiv de recurs, deoarece acesta a fost invocat cu depăşirea termenului legal pentru motivarea recursului; decăderea din drept relevată în considerentele deja expuse a operat anterior şi are, cum s-a arătat, un alt izvor.

În ceea ce privește însă incidența art. 489 alin. (3) C.proc.civ. prin care se prevede că instanța de recurs poate invoca din oficiu motivele de ordine publică, chiar după împlinirea termenului de motivare şi corelarea lui cu art. 1247 alin. (3) C.civ. care statuează obligația instanței de a invoca din oficiu nulitatea absolută a contractului supus examinării ori, după caz, a unei clauze determinate a acestuia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în dezbateri că nu îl însușește, spre a fi ridicat din oficiu.

Această decizie se fundamentează pe două considerente, unul de ordin general, iar altul, particular, determinat de regulile procesuale aplicabile.

Primul are în vedere că art. 1247 alin. (3) C.civ. impune instanţei care examinează actul juridic invocarea nulităţii absolute atunci când aceasta deduce, ca rezultat al unei analize proprii, incidenţa unor cauze de nulitate absolută ale acestuia; o evocare a nulităţii ca demers al părţii care, cum este cazul în speţă, a pierdut un termen procesual pentru exercitarea acestui drept, nu transferă în mod automat instanţei obligaţia de a menţine excepţia dacă instanţa însăşi nu evaluează, în cadrul cercetărilor proprii, incidenţa motivelor de nulitate.

În acest context este util de subliniat, chiar dacă nu este un argument exclusiv, că recurenta, pârâtă în acţiunea cu caracter sesizator, a întemeiat excepţia nu pe argumente de natură să justifice incidenţa unor motive de nulitate absolută, ci pe unele care conduc spre examinarea eficacităţii clauzei atacate, determinate de caracterul netranzacționabil al drepturilor litigioase, deci de natura nearbitrabilă a litigiului. Or, în sens restrâns, eficacitatea unei clauze contractuale, contrapusă nulităţii, se referă la consecinţele ei, mai precis la imposibilitatea juridică de a produce efecte recognoscibile juridic. Prin urmare, excepţia invocată nu deduce examinării nulitatea absolută a clauzei contestate, aşa încât dispoziţiile art. 1247 alin. (3) C.civ. nu sunt, oricum, incidente.

Un al doilea considerent, de natură procedurală, este impus de art. 608 alin. (2) C.proc.civ. Potrivit reglementării, nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularităţile care nu au fost invocate potrivit art. 592 alin. (1) şi (3) C.proc.civ., interdicţia opunându-se cu caracter imperativ părţilor şi instanţelor învestite cu acţiunea în anularea senţinţei arbitrale şi, succesiv, instanţei de recurs. Cum excepţia nulităţii clauzei compromisorii a intrat, astfel cum s-a detaliat, în sfera art. 592 alin. (1) C.proc.civ., interdicţia invocării sale operează prioritar şi se opune normei generale statuate prin art. 489 alin. (3) C.proc.civ., aşa încât instanţei de recurs nu îi este permis să o invoce din oficiu.

Examinând, în continuare, motivele de casare regulat invocate de către recurenta S.C. C. S.A., Înalta Curte reţine că ele s-au fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

Primul deduce verificării nemotivarea sentinţei recurate, constând în lipsa analizei motivelor de nulitate invocate de parte împotriva hotărârii tribunalului arbitral. A susţinut recurenta că s-a apreciat în cuprinsul considerentelor că motivele examinate privesc aspecte devolutive ale cauzei şi că nu au fost prezentate argumente care să justifice înlăturarea lor, că nu s-a realizat o examinare a fondului problemei litigioase, fără de care constatarea nelegalităţii sentinţei arbitrale nu era posibilă.

Critica nu este fondată.

Curtea de apel, examinând cauza, a realizat sinteza motivelor de nulitate invocate împotriva sentinţei arbitrale în raport cu încadrarea lor în dispoziţiile art. 608 C.proc.civ. şi a subliniat repetat că părţile au înţeles să supună diferendul contractual arbitrajului, iar aceasta semnifică o aderare implicită la regulile de procedură incidente, inclusiv la cele care reglementează acţiunea în anularea hotărârii arbitrale. S-a relevat că enumerarea motivelor de nulitate este exhaustivă, că ele permit instanţei competente realizarea unui control de legalitate, iar nu unul de netemeinicie şi a argumentat că, prin modalitatea de formulare a acţiunii în anulare, S.C. C. S.A. tinde să obţină un control de fond, o reapreciere a probelor administrate şi o reinterpretare a contractului.

Această justificare este suficientă pentru înlăturarea motivelor de nulitate corespondente, iar curtea de apel a oferit reclamantei o motivare corespunzătoare prin care a explicat cu corectitudine de ce instanţa nu are obligaţia de a le cerceta pe fond, considerând că pentru acestea nu îşi poate reţine sesizarea.

Susţinerea recurentei referitoare la lipsa de motivare nu este justificată în acest cadru, în măsura în care raţionamentul primei instanţe este explicat adecvat, suficient şi reflectă cu claritate punctul de vedere al completului de judecată asupra chestiunii examinate.

Înalta Curte subliniază că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor, chestiune care, după caz, poate face obiectul unui alt motiv de casare.

Pentru aceste motive, instanţa de recurs arată că motivul de casare analizat nu este fondat şi va fi înlăturat.

Următorul motiv de recurs deduce instanţei supreme încălcarea legii de către curtea de apel.

Recurenta a arătat că, deşi în justificarea acţiunii părţile s-au prevalat de dispoziţiile art. 13.7 din contractul de achiziţie publică referitor la regulile de ajustare a preţului, nu existau norme legale corespondente care să permită reclamantei formularea acestei pretenţii. S-a detaliat că examinarea clauzei contractuale 13.7 trebuia raportată la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 114/2018, din această perspectivă clauza având caracter imperativ, deoarece părţile nu aveau posibilitatea aplicării normei contractuale în lipsa unui act normativ corespunzător. Cu toate acestea, curtea de apel a înlăturat aceste susţineri considerând că partea este nemulţumită de aprecierea probelor şi de interpretarea convenţiei, dar şi că o convenţie nu poate fi apreciată lege în sensul restrâns al termenului, ca act normativ cu putere general obligatorie, pentru ca evaluarea interpretării şi executării sale să corespundă încălcării unei norme imperative a legii. S-a mai susținut în recurs că prin acţiunea în anulare reclamanta nu a urmărit reevaluarea probelor, ci doar examinarea normelor incidente, după natura lor imperativă. S-a mai arătat că sentința atacată cu recurs fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 21 din Constituţia României, art. 4, art. 13, art. 14 şi art. 22 C.proc.civ., textele de lege fiind redate în memoriul de recurs.

Nici aceste critici nu sunt întemeiate.

În măsura în care titularul acţiunii în anularea hotărârii arbitrale a susţinut că dispoziţiile cuprinse în clauza 13.7 din contract au caracter imperativ, curtea a apel a arătat argumentat că prevederile convenţiei reprezintă legea părţilor, însă această semantică nu se suprapune domeniului legilor imperative, care nu pot fi înțelese decât în accepţiunea restrânsă a termenului, ca înglobând ordinea juridică de drept reglementată prin acte normative cu valoare generală, care prescriu subiectelor de drept o conduită inderogabilă. În ceea ce priveşte încălcarea principiilor de drept enunţate de reclamantă în acţiunea în anularea hotărârii arbitrale, prima instanţă a arătat că, în realitate, prin modul în care au fost dezvoltate aceste motive, partea reiterează nemulțumiri legate de evaluarea probelor administrate în faţa tribunalului arbitral şi că toate garanţiile procesuale prevăzute de lege au fost respectate în procedura examinată. De asemenea, curtea de apel a exclus motivat din analiza cauzei toate motivele circumscrise reevaluării cauzei pe fond, subliniind că nu sunt corespunzătoare controlului integrat motivelor prevăzute de art. 608 alin. (1) C.proc.civ.

Aceste statuări sunt corecte. În măsura în care prin acţiunea în anulare s-a susţinut că o clauză contractuală instituie o normă legală imperativă, prin trimiterea făcută la art. 1270 C.civ., care prevede regula că o convenţie legal încheiată are putere de lege între părţile contractante, s-a reţinut just că principiul enunţat de lege se referă la efectele contractului, la obligaţia contractanților de conformare la o conduită bilateral stabilită, iar nu la încălcarea unei legi cu valoare imperativă.

Înalta Curte subliniază, la rândul său, că dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit h) se referă la accepțiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părţilor, care, deși trasează, la rândul său, o conduită inderogabilă pentru părţi, are în vedere planul efectelor contractului, adică obligaţia părţilor acestuia de a se conforma întocmai la disciplina consfințită de şi între ele.

Prin urmare, modul defectuos de conformare a părților la conţinutul unei clauze contractuale nu poate fi evaluat ca o încălcare a unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire, în acest sens, la dispoziţiile art. 1270 C.civ., deoarece acest fapt se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, iar prima instanţă a operat corect cu aceste distincții pentru a înlătura acest motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Modul de interpretare şi executare a clauzei, astfel cum a fost evaluat de instanţa arbitrală, la care se referă recurenta şi în cadrul motivelor de recurs, a dedus instanţei de control judiciar o chestiune de temeinicie care a excedat controlul de legalitate permis în acţiunea în anulare, impus prin art. 608 C.proc.civ.

De asemenea, deşi a criticat încălcarea, de către prima instanţă, a principiului liberului acces la justiţie, a garanţiilor unui proces echitabil, a principiilor referitoare la dreptul la apărare, contradictorialitatea procedurii şi rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în afara citării dispoziţiilor care conţin şi reglementează aceste reguli cu valoare generală, recurenta nu a oferit niciun argument care să justifice formularea acestui motiv de recurs.

Întocmai, aceste chestiuni s-au integrat acţiunii în anulare soluţionate de curtea de apel, iar această instanţă a răspuns motivelor de nulitate, argumentând că, prin modul lor de prezentare, ele se referă global la aspecte integrate unui control de fond, de netemeinicie a hotărârii arbitrale şi le-a exclus din sfera art. 608 alin. (1) lit. h) C.proc.civ., aşa încât este nefondată critica recurentei prin care a susţinut că ele nu au fost avute în vedere.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înlăturat motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C.proc.civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, l-a respins.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 453 C.proc.civ., a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condiţiile art. 452 C.proc.civ.

Deşi recurenta a cerut reducerea cuantumului lor, considerat excesiv, această solicitare nu are caracter fondat, în baza criteriilor stabilite de art. 451 alin. (2) C.proc.civ.; pe lângă caracterul complex al litigiului, al valorii obiectului său şi nivelul instanţei, Înalta Curte subliniază că circumstanţele cauzei, determinate de natura şi conţinutul dezbaterilor, caracterizează nivelul moderat al onorariului de avocat solicitat în cauză.