Revision for res judicata violation: mandatory referral to the specialized section matching the origin of the conflicting judgment

Hotărâri potrivnice pronunțate de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Competența de soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă

C. proc. civ., art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 509 alin. (1) pct. 8, art. 510 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 510 alin. (2) C. proc. civ., „În cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre instanţele de recurs la care se referă aceste dispoziţii este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă.”

Pretinsa nerespectare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, invocată în cadrul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a fi examinată de o secţie a instanţei mai mare în grad având aceeaşi specializare cu secţia instanţei care a pronunţat prima hotărâre deoarece pretinsa încălcare a primei hotărâri pronunţate de o secţie specializată nu ar putea fi tranşată de o altă secţie a instanţei mai mare în grad decât cu încălcarea principiului specializării judecătorilor şi, în mod implicit, a competenţei materiale procesuale.

Astfel, în cazul în care hotărârile pretins încălcate sunt pronunţate de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, verificarea respectării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat acestor hotărâri se impune a fi efectuată de aceeaşi secţie, pretinsa lor încălcare neputând fi stabilită de o secţie a aceleiaşi instanţe care judecă în altă materie.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 945 din 3 mai 2022

Prin sentinţa civilă nr. 2071/2021 din 22 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/3/2020, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei; a admis acţiunea formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul X, Curtea de Apel X şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării; a obligat pârâţii Tribunalul X şi Curtea de Apel X la plata către reclamanţi a sporului de 45% aplicat la salariul de bază lunar, compus din sporul de 15% pentru condiţii deosebit de grele si periculoase, sporul de 5% pentru păstrarea confidenţialităţii şi sporul de 25% pentru risc şi suprasolicitare psihică, precum şi a diferenţelor de drepturi salariale începând cu 1 ianuarie 2018, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la data plăţii.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâţii Tribunalul X şi Curtea de Apel X au declarat apeluri.

Prin decizia nr. 656/2022 din 4 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/3/2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări a admis apelurile declarate de apelanţii-pârâţi Tribunalul X şi Curtea de Apel X împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a respins acţiunea introdusă împotriva pârâtei Curtea de Apel X pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 2028 din 23 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. y/120/2020, Tribunalul Dâmboviţa, Secţia I civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Tribunalul X şi Curtea de Apel X şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii C. şi A., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul X, Curtea de Apel X şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii C. şi A. au declarat apel care fost constatat nul ca urmare a admiterii excepţiei tardivităţii prin decizia nr. 639 din 3 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă în dosarul nr. y/120/2020.

C., A. şi B. au formulat cereri de revizuire împotriva sentinţei civile nr. 2071/2021 din 22 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/3/2020 şi a sentinţei civile nr. 2028 din 23 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, Secţia I civilă în dosarul nr. y/120/2020, prin care au invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, au susţinut, în esenţă, că sentinţele atacate cu revizuire încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziilor nr. 4974 din 23 octombrie 2019 şi nr. 2982 din 30 iunie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarele nr. x/88/2015 şi x/2/2016.

Intimaţii Tribunalul X şi Curtea de Apel X au depus la dosar întâmpinări prin care au solicitat respingerea cererilor de revizuire.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. 1 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale procesuale invocată din oficiu, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Potrivit art. 510 alin. 2 C. proc. civ., „În cazul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a dat prima hotărâre. Dacă una dintre instanţele de recurs la care se referă aceste dispoziţii este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă.”

Dispoziţiile citate anterior atribuie competenţa de soluţionare a cererii de revizuire privind contrarietatea de hotărâri în favoarea instanţei mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat prima hotărâre a cărei autoritate de lucru judecat se pretinde a fi încălcată.

Competenţa instanţei mai mare în grad vizează atât competenţa materială funcţională care presupune o delimitare pe verticală între instanţe de grad diferit după felul atribuţiilor jurisdicţionale, cât şi competenţa materială procesuală care presupune o delimitare pe orizontală între secţiile specializate ale aceleiaşi instanţe.

Pretinsa nerespectare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, invocată în cadrul motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impune a fi examinată de o secţie a instanţei mai mare în grad având aceeaşi specializare cu secţia instanţei care a pronunţat prima hotărâre.

Aceasta deoarece pretinsa încălcare a primei hotărâri pronunţate de o secţie specializată nu ar putea fi tranşată de o altă secţie a instanţei mai mare în grad decât cu încălcarea principiului specializării judecătorilor şi, în mod implicit, a competenţei materiale procesuale.

Pentru aceleaşi raţiuni, concluzia expusă anterior este valabilă şi în cazul în care prima hotărâre a fost pronunţată de o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că revizuenţii invocă în cadrul motivului prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziilor nr. 4974 din 23 octombrie 2019 şi nr. 2982 din 30 iunie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarele nr. x/88/2015 şi x/2/2016.

Cum hotărârile pretins încălcate sunt pronunţate de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, verificarea respectării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat acestor hotărâri se impune a fi efectuată de aceeaşi secţie.

De altfel, spre deosebire de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat invocat ca motiv de revizuire, în cadrul căruia se verifică numai identitatea de părţi, obiect şi cauză, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune verificarea respectării considerentelor din hotărârile în raport de care se invocă contrarietatea. Or, considerentele acestor hotărâri cuprind dezlegări date în materia contenciosului administrativ.

Prin urmare, dat fiind că hotărârile respective au fost pronunţate în materia contenciosului administrativ, pretinsa lor încălcare nu ar putea fi stabilită de o secţie a aceleiaşi instanţe care judecă în altă materie.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 129 alin. 2 pct. 2 raportat la art. 510 alin. 2 C. proc. civ., Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a acestei secţii şi a declinat competenţa de soluţionare a cererilor de revizuire formulate de revizuenţii C., A. şi B. în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe.