Regression action of foreign accident insurer against Romanian RCA insurer upheld; Swiss law applied under Rome II Art. 19

Acţiune în regres a asigurătorului străin al persoanei vătămate împotriva asigurătorului român al persoanei responsabile de producerea accidentului. Legea aplicabilă. Incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Regulamentul Roma II

Regulamentul Roma I, art. 7

Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II), art. 19

C. civ., art. 2210, art. 2227

Legea nr. 346/2002, art. 1 alin. (1)

Legea nr. 95/2006, art. 320

Regulamentul CE nr. 883/2004, art. 85 alin. (1) lit. a)

C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b)

Potrivit art. 19 din Regulamentul Roma II, intitulat „Subrogarea”, „În cazul în care o persoană («creditorul») are o creanță față de altă persoană («debitorul»), iar un terț are obligația de a‑l despăgubi pe creditor sau l‑a despăgubit în fapt pe creditor, ducând la stingerea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de a‑l despăgubi pe creditor determină dacă și în ce măsură terțul are dreptul de a‑și exercita, față de debitor, drepturile pe care creditorul le avea față de debitor, în temeiul legii aplicabile raportului dintre debitor și creditor.”

Astfel, în situația în care un terț (asigurător elveţian) a despăgubit victima unui accident, creditor al unei obligații delictuale de despăgubire împotriva conducătorului unui vehicul auto, chestiunea subrogării în drepturile victimei este reglementată de legea aplicabilă obligației terțului de a despăgubi această victimă, şi anume legea străină, neputându-se reţine că legea aplicabilă regresului față de debitor sau față de asigurătorul care răspunde în locul debitorului este legea română, aplicabilă raportului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto.

Legea aplicabilă obligației asigurătorului de a acoperi răspunderea civilă a persoanei asigurate (responsabilă de producerea accidentului) față de victimă sau față de persoana care s-a subrogat în drepturile victimei rezultă din contractul de asigurare încheiat cu persoana asigurată și intră sub incidența dreptului național care reglementează acest contract de asigurare, însă, această lege nu reglementează condiţiile şi limitele în care terţul, care a despăgubit victima unui accident de circulație, se subrogă în locul acesteia pentru a acționa împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto.

Prin urmare, legea aplicabilă în acest caz este legea care guvernează obligația terțului solvens de a despăgubi această victimă, în locul căreia s-a subrogat, respectiv legea elvețiană.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 436 din 1 martie 2022

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 18.07.2017, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. GMA S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul C., obligarea pârâtei la plata sumei de 131.161,41 CHF, reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile cu tratamentul și recuperarea medicală a asiguratului D. și contravaloarea indemnizaţiei de accident plătită acestuia pe perioada incapacităţii de muncă, ca urmare a accidentului de circulaţie produs la 20.07.2014, la plata penalităţilor de întârziere de 0,1% pe zi, de la 15.08.2015 până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. j), art. 95 pct. 1, art. 107, art. 192, art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385, art. 1386, art. 1387, art. 2199, art. 2210 și art. 2223 C. civ., art. 1 ind. 1 pct. 3, art. 49, art. 50 și art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 64 din Normele la Ordinul CSA nr. 14/2011; art. 93 din Regulamentul CEE nr. 1408/1971/14.06.1971; art. 85 din Regulamentul CEE nr. 883/2004/29.04.2004; Legea elveţiană privind asigurarea împotriva accidentelor nr. 832.20; Legea elveţiană cu privire la partea generală a drepturilor asigurărilor sociale nr. 830.1.

Prin încheierea din 20.09.2018, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 3167 din 18 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, a fost obligată pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 66.471,7 CHF cu titlu de despăgubiri, la plata penalităţilor de 0,1%/zi de întârziere aferente sumei arătate, cu începere de la 15.08.2015 până la data plăţii efective și la plata sumei de 16.395,52 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. GMA S.A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea sentinţei atacate, în sensul obligării intimatei-pârâte și la plata sumei de 61.363.36 CHF, reprezentând contravaloarea prejudiciului material constând în cheltuielile cu tratamentul şi spitalizarea asiguratului, D., precum și în contravaloarea indemnizaţiei de accident plătită acestuia pe perioada incapacităţii de muncă, ca urmare a accidentului de circulaţie din 20.07.2014 în care a fost vătămat; a penalităţilor aferente acestei sume în valoare de 0,1%/zi de întârziere, începând cu 15.08.2015 și până la data plății efective a debitului principal; a cheltuielilor de judecată efectuate la fond și constând în costurile de traducere, precum și taxa de timbru și onorariul de avocat aferente sumei solicitate prin apel, la care se adaugă cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 20.09.2018 a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând desfiinţarea încheierii, sub aspectul soluţiei pronunţate pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.; rejudecarea cauzei, modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii în tot a pretenţiilor formulate prin acţiune.

Prin decizia civilă nr. 488A din 11 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins apelul declarat de apelanta pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 20.09.2018 și împotriva sentinței civile nr. 3167/18.10.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

A admis apelul formulat de apelanta reclamantă A. GMA S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3167/18.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 48.545,65 CHF cheltuieli de spitalizare; a respins cererea de acordare a penalităţilor de întârziere la aceste sume ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata către reclamantă și a sumei de 5.007 lei cheltuieli de judecată în fond; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate; a obligat apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 8.559 lei cheltuieli de judecată în apel.

La 29 ianuarie 2021, pârâta B. SA. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 488A din 11 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin care a solicitat, în principal, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; în subsidiar, casarea hotărârii recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare și admiterea apelului formulat de B. S.A., cu consecinţa respingerii apelului și a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă; obligarea intimatei-reclamante A. la plata tuturor cheltuielilor de judecată (onorariu avocat şi taxă de timbru) pentru faza procesuală a apelului și a recursului; pentru eventualitatea admiterii recursului, repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea intimatei A. la restituirea tuturor sumelor plătite de recurenta-pârâtă în temeiul deciziei nr. 488A/11.06.2020.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi 6 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia este parţial nemotivată, fiind pronunţată cu încălcarea art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ.

Arată recurenta că decizia din apel este nemotivată sub aspectul considerentului prin care s-a reţinut că asigurarea încheiată între A. şi D. nu este o asigurare de persoane.

După ce a evocat dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie și a Curţii Europene a Drepturilor Omului, arată că, în speţă, a prezentat, în cadrul apelului, o analiză a diferitelor criterii în funcţie de care pot fi clasificate contractele de asigurare și a dezvoltat o serie de argumente doctrinare în raport de care a susţinut faptul că asigurarea încheiată între intimata-reclamantă și asiguratul D. este o asigurare de persoane.

Arată recurenta că, analizând acest aspect, prin considerentul expus în paragraful final de la pagina 13 din decizie, instanța a reținut că „în speță nu suntem în prezența unui contract de asigurare de persoane, fără a arăta raționamentul care stă la baza acestei concluzii. Recurenta a redat un extras din decizia atacată și a conchis că, deși instanța de apel menționează că „a reținut mai sus”, în realitate nu există niciun paragraf în cadrul căruia să se facă o analiză care să concluzioneze în sensul că asigurarea încheiată între A. şi D. nu ar fi o asigurare de persoane.

Precizează autoarea căii de atac că lipsa de motivare priveşte un aspect relevant din perspectiva aplicării excepției pe care o conţine art. 2210 C. civ., în sensul că, în dreptul român, asigurătorul este subrogat în drepturile persoanei despăgubite împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.

Apreciază recurenta că, procedând în această manieră, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre parţial nemotivată, prin care s-a provocat o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 19 din Regulamentul CEE nr. 864/2007 (Roma II).

Pentru început, recurenta apreciază că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. este admisibil și în situația încălcării unei norme obligatorii ce face parte din dreptul Uniunii Europene, raportat la art. 148 alin. 2 din Constituția României, art. 4 și art. 5 C. proc. civ. și art. 288 din TFUE.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată că hotărârea din apel este nelegală întrucât instanţa de apel nu a observat faptul că art. 19 din Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II) se referă strict la legea aplicabilă regresului exercitat de terţ împotriva debitorului (persoană responsabilă), iar nu și la regresul exercitat împotriva asigurătorului debitorului.

Instanţa nu a făcut distincţia dintre regresul împotriva debitorului (persoană responsabilă), acţiune întemeiată pe răspunderea delictuală și regresul împotriva asigurătorului debitorului, acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală.

Instanţa a luat un text din materia răspunderii delictuale (art. 19 din Regulamentul Roma II privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale) și 1-a aplicat prin extrapolare unei acțiuni în răspundere contractuală, răspundere care este reglementată prin Regulamentul Roma I.

Concluzionează recurenta că, procedând în această manieră, instanţa de apel a reținut în mod greșit faptul că posibilitatea și limitele regresului exercitat de reclamantă împotriva recurentei se determină potrivit legii elveţiene.

În continuare, recurenta redă o serie de extrase din decizia atacată, cu privire la considerentele instanței de apel în soluționarea căii de atac împotriva încheierii din 20.09.2018 și concluzionează că, pe baza acelor considerente, instanța de apel a reținut că legea aplicabilă dreptului terțului A. de a se regresa împotriva asigurătorului de răspundere civilă B. este legea elvețiană, lege care permite regresul în mod necondiţionat (spre deosebire de legea română).

Recurenta, deşi apreciază corecte considerentele instanţei de apel, la care a făcut referire, consideră eronată concluzia trasă pe baza acestor considerente, concluzie care are la bază o greșită aplicare a art. 19 din Regulamentul CEE nr. 864/2007 (Roma II).

Susține aceasta că greșeala comisă de instanță constă în aceea că, deși art. 19 din Regulamentul Roma II se referă strict la determinarea legii aplicabile regresului față de debitor (persoană responsabilă), instanţa a extrapolat nepermis norma, aplicând-o şi pentru regresul împotriva asigurătorului debitorului (persoană responsabilă).

Faptul că art. 19 din Regulamentul Roma II determină exclusiv regresul terţului A. împotriva debitorului (C.), iar nu și regresul împotriva B. (care este asigurătorul debitorului), rezultă, în opinia recurentei, din următoarele argumente:

- așa cum s-a reţinut şi prin decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauzele „C-359/14 şi C-475/14, persoana responsabilă de producerea unui prejudiciu răspunde pe plan delictual, în timp ce asigurătorul persoanei responsabile răspunde întotdeauna pe plan contractual (el neavând o culpă în producerea prejudiciului).

Arată autoarea căii de atac că diferenţa dintre cele două planuri ale răspunderii prezintă relevanţă inclusiv sub aspectul identificării legii aplicabile regresului, respectiv legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (adică răspunderii delictuale) se determină potrivit Regulamentului Roma II privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale, în timp ce legea aplicabilă răspunderii contractuale se determină potrivit Regulamentului Roma I privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

În acest sens, recurenta evocă considerentul nr. 54 din Decizia CJUE pronunţată în cauzele C-359/14 și C-475/14: „în al doilea rând, trebuie amintit că obligaţia unui asigurător de a acoperi prejudiciul cauzat unei victime nu rezultă din prejudiciul cauzat acesteia din urmă, ci din contractul dintre aceasta şi asiguratul responsabil. O astfel de obligaţie îşi are deci originea într-o obligaţie contractuală, legea aplicabilă unei astfel de obligaţii trebuind să fie determinată în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului Roma I”.

Prin urmare, apreciază greşită concluzia instanţei de apel potrivit căreia legea aplicabilă regresului împotriva debitorului (persoana responsabilă) ar fi aceeaşi sau determinată după aceleaşi reguli, ca şi regresul împotriva asigurătorului persoanei responsabile. Totodată, arată că instanţa a procedat greşit când a luat un text din materia obligațiilor necontractuale, pe care 1-a aplicat unui caz de răspundere contractuală, răspunderea asigurătorului de răspundere civilă care intră sub incidența Regulamentului Roma I.

Mai arată recurenta că art. 19 nu se referă și la asigurătorul persoanei responsabile, deci nu se poate reține că acest text poate fi aplicat în vederea determinării legii aplicabile regresului împotriva asigurătorului persoanei responsabile.

Se mai arată că, așa cum a reţinut și CJUE în decizia pronunțată în cauzele conexate C-359/14 și C-475/14, legea care stabilește posibilitatea și limitele regresului exercitat de terțul care 1-a despăgubit pe creditor, este diferită după cum regresul este exercitat împotriva persoanei responsabile (care răspunde pe plan delictual) sau împotriva asigurătorului persoanei responsabile (care răspunde pe plan contractual).

În cazul regresului exercitat împotriva debitorului (persoană responsabilă), răspunderea este delictuală, iar posibilitatea și limitele regresului se determină potrivit art. 19 din Regulamentul Roma II privind obligațiile necontractuale.

În cazul regresului exercitat împotriva asigurătorului debitorului, răspunderea este contractuală, iar posibilitatea și limitele regresului se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I - adică prin raportare la legea aplicabilă contractului de asigurare de răspundere civilă.

Prin urmare, apreciază că, întrucât, în speţă, regresul a fost exercitat direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, iar nu împotriva debitorului (persoană responsabilă), rezultă că legea care determină posibilitatea și limitele regresului se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I și este legea română.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2227 și 2210 C. civ., art. 1 alin. 1 din Legea nr. 346/2002, dar și a clasificării din Anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015.

Din acest punct de vedere, recurenta arată că instanța de apel a reținut, în mod greșit, faptul că asigurarea încheiată între A. și D. nu este o asigurare de persoane, înlăturând de la aplicare excepția instituită de art. 2210 C. civ.

Astfel, se arată că instanța de apel a reținut, în principal, că regresul exercitat de A. împotriva B. este supus condiţiilor prevăzute de legea elvețiană, dar, în subsidiar, a reţinut şi că regresul este permis inclusiv prin raportare la legea română. Susține recurenta că, pentru a ajunge la această concluzie, instanța a făcut trimitere la dispozițiile art. 2210 C. civ. și a afirmat că asigurarea încheiată între A. şi D. nu este o asigurare de persoane.

Recurenta consideră că reţinerea este nelegală, întrucât contravine atât prevederilor art. 2227 C. civ. și art. 1 alin. 1 din Legea nr. 346/2002, cât și clasificării făcute prin Anexa nr. 1 la Legea nr. 237/2015, ale căror dispoziții le evocă pentru a concluziona că o asigurare ce are ca obiect un atribut al persoanei fizice (viaţa, sănătatea sau integritatea corporală), indiferent dacă este obligatorie sau facultativă și indiferent dacă este cu sau fără capitalizare (componentă de economisire), respectiva asigurare este o asigurare de persoane.

În continuare, recurenta evocă aprecieri doctrinare, care îi susţin punctul de vedere exprimat în memoriul de recurs.

Susţine că argumentul prin care reclamanta afirmă că asigurările de persoane sunt doar acele asigurări care au o componentă de economisire este nefondat. La fel ca și obligativitatea, capitalizarea reprezintă doar un criteriu de clasificare al asigurărilor.

Concluzionând, solicită să se reţină că asigurarea încheiată între A. şi D. este o asigurare de persoane şi că instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 2227, art. 2210 C. civ. şi art. 1 alin. 1 din Legea nr. 346/2002.

În ce priveşte solicitarea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, arată că reclamanta a adresat o cerere către recurentă privind plata imediată a tuturor sumelor acordate prin sentinţa civilă nr. 3167/2018 și prin Decizia nr. 488A/2020, B. dând curs acestei cereri și achitând suma de 1.087.406,39 lei către reclamantă.

Prin urmare, în eventualitatea casării deciziei atacate, solicită, în aplicarea dispozițiilor art. 724 C. proc. civ., să se dispună repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea intimatei-reclamante A. la restituirea sumei de 1.087.406,39 lei.

Recurenta nu a menționat dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 4 martie 2021, iar intimatului-intervenient la 5 martie 2021.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 5 aprilie 2021, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-reclamantă nu a menţionat în cuprinsul întâmpinării dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. 6 C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 22 aprilie 2021 şi intimatului-intervenient la 28 aprilie 2021.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea 14.12.2021, conform art. 493 alin. 7 C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Pentru a facilita înțelegerea prezentei decizii, situația de fapt, așa cum a fost stabilită în etapele anterioare, este dată de producerea unui accident de circulaţie în care au fost implicate autoturismul marca X cu nr. de înmatriculare (...), condus de numitul C. şi autoturismul marca Y cu nr. de înmatriculare (...), condus de numita E.

Din cercetările efectuate de organele judiciare a rezultat că accidentul s-a produs din vina şoferului C., asigurat RCA al recurentei B.

Relevant pentru cauza dedusă spre soluţionare este faptul că, în urma accidentului, s-a produs vătămarea corporală a numitului D., persoană care era asigurată în Elveţia pentru accidente de muncă și accidente în afara muncii, asigurător fiind intimata-reclamantă A. GMA SA. În temeiul contractului de asigurare încheiat conform Legii asigurărilor de sănătate din Elveţia, între oraşul F., în calitate de angajator, instituţie la care era angajat persoana vătămată şi asigurătorul A. GMA SA, acesta din urmă l-a despăgubit pe D. în legătură cu contravaloarea tratamentelor medicale şi de recuperare efectuate în Elveţia ca urmare a vătămărilor suferite şi a achitat acestuia o serie de indemnizaţii pentru incapacitatea de muncă apărută pe durata recuperării.

Ca urmare a plăţii acestor despăgubiri, asigurătorul A., prevalându-se de subrogarea în drepturile asiguratului său, a chemat în judecată asigurătorul de răspundere civilă auto al persoanei vinovate de producerea accidentului, B., și a solicitat plata despăgubirilor pe care a pretins că le-a achitat persoanei vătămate D.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. a motivat că instanţa de apel a identificat greșit legea aplicabilă regresului exercitat de reclamantă împotriva asigurătorului de răspundere civilă a debitorului (persoană responsabilă de producerea prejudiciului), întrucât nu s-a făcut distincţia dintre regresul împotriva debitorului (persoana responsabilă), „acţiune întemeiată pe răspunderea delictuală”, şi regresul împotriva asigurătorului debitorului, „acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală”. Recurenta-pârâtă susține că legea aplicabilă pentru exercitarea acțiunii în regres formulate de asigurătorul care a despăgubit victima unui accident, împotriva asigurătorului persoanei responsabile de producerea accidentului, este legea aplicabilă contractului de asigurare încheiat între asigurătorul RCA și persoana responsabilă de producerea accidentului, lege care se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I, în cauză fiind legea română.

În analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. cu referire la greşita aplicare a art. 19 din Regulamentul CE nr. 864/2007 (Roma II), instanţa de recurs porneşte de la premisa corectă, reţinută de instanţele devolutive şi acceptată de recurenta-pârâtă, aceea că legea aplicabilă raportului de asigurare dintre A. GMA şi asiguratul D. (persoana vătămată) este legea elveţiană, iar legea aplicabilă raportului de asigurare dintre B. şi C. (persoana responsabilă de producerea accidentului) este legea română.

Așadar, în cauză există două raporturi contractuale de asigurare încheiate:

- primul, între intimata-reclamanta, A. GMA SA, în calitate de asigurător, și asiguratul D., victima accidentului, contract guvernat de legea elvețiană a asigurărilor de sănătate;

- al doilea, între recurenta-pârâtă, B. și D., persoana vinovată de producerea accidentului, guvernat de legea română privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto.

După cum se poate observa, nu există raporturi contractuale între cei doi asigurători, respectiv între intimata-reclamantă, asigurătorul persoanei vătămate în urma accidentului rutier, și asigurătorul persoanei responsabile de producerea accidentului și nici raporturi delictuale.

În cauză raportul juridic este unul complex, grefat pe efectele contractului de asigurare RCA, generate de producerea riscului asigurat, la care se adaugă efectele unui contract de asigurare pentru accidente de muncă şi pentru alte accidente decât cele de muncă, în temeiul căruia victima accidentului a fost indemnizată de asigurătorul elvețian, care s-a subrogat în locul acesteia pentru a acționa împotriva asigurătorului RCA, prin transmiterea dreptului de creanță născut în patrimoniul victimei. Este lipsită de suport legal disocierea pe care recurenta-pârâtă o face, pentru a susţine că regresul împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului este guvernat de Regulamentul Roma II, iar regresul împotriva asigurătorului persoanei responsabile de producerea accidentului este guvernat de legea aplicabilă contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, care se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I, în cauză fiind legea română.

Răspunderea asigurătorului RCA nu este una de sine stătătoare, acesta putând deveni obligat față de victimă în baza legii doar în măsura în care o atare obligație, izvorâtă din răspunderea civilă delictuală, există și în sarcina conducătorului auto vinovat. Practic, prin această formă de asigurare, asiguratul, debitor în raport cu victima, transferă către societatea de asigurări obligația de reparare a prejudiciului cauzat în urma unui accident rutier produs din culpa sa, obligație care, în lipsa contractului de asigurare, i-ar reveni celui vinovat de producerea accidentului. În această situaţie, asigurătorul răspunde pentru asiguratul său în limitele stabilite prin contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, spre deosebire de asiguratul responsabil de producerea accidentului, care este ţinut să repare integral prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

Trebuie subliniat că art. 19 din Regulamentul Roma II face o distincție în privința aspectelor care intră sub incidența regimului delictual și a celor care intră sub incidența regimului contractual. Articolul 19 din cuprinsul acestui regulament, intitulat „Subrogarea”, are următorul cuprins:

„În cazul în care o persoană («creditorul») are o creanță față de altă persoană («debitorul»), iar un terț are obligația de a‑l despăgubi pe creditor sau l‑a despăgubit în fapt pe creditor, ducând la stingerea obligației respective, legea care reglementează obligația terțului de a‑l despăgubi pe creditor determină dacă și în ce măsură terțul are dreptul de a‑și exercita, față de debitor, drepturile pe care creditorul le avea față de debitor, în temeiul legii aplicabile raportului dintre debitor și creditor.”

Aplicând aceste prevederi legale în cauză rezultă că, în situația în care un terț, și anume asigurătorul A. GMA, a despăgubit victima unui accident (D.), creditor al unei obligații delictuale de despăgubire împotriva conducătorului unui vehicul auto, chestiunea subrogării în drepturile victimei este reglementată de legea aplicabilă obligației terțului de a despăgubi această victimă. Mai exact, articolul 19 din Regulamentul Roma II prevede că, în această ipoteză, subrogarea în drepturile victimei este reglementată de legea aplicabilă obligației terțului de a-l despăgubi pe D., creditorul obligației de despăgubire, respectiv legea elvețiană aplicabilă raportului de asigurare, în temeiul căreia A. GMA SA l-a despăgubit pe D., victima accidentului și s-a subrogat în drepturile acestuia.

Așa fiind, în mod greșit susține recurenta-pârâtă că legea aplicabilă regresului față de debitor sau față de asigurătorul care răspunde în locul debitorului este legea română, aplicabilă raportului de asigurare obligatorie de răspundere civilă auto. Este real că legea aplicabilă obligației asigurătorului B. de a acoperi răspunderea civilă a persoanei asigurate (responsabilă de producerea accidentului) față de victimă sau față de persoana care s-a subrogat în drepturile victimei rezultă din contractul de asigurare încheiat cu persoana asigurată și intră sub incidența dreptului național care reglementează acest contract de asigurare. Însă, contrar susținerilor recurentei-pârâte, această lege nu reglementează condiţiile şi limitele în care terţul, care a despăgubit victima unui accident de circulație, se subrogă în locul acesteia pentru a acționa împotriva asigurătorului de răspundere civilă auto. Legea aplicabilă în acest caz este legea care guvernează obligația terțului solvens de a despăgubi această victimă, în locul căreia s-a subrogat, în cauză legea Elvețiană.

În acest cadru, se constată că celelalte critici formulate de reclamantă pornesc de la premisa greșită că legea română se aplică regresului exercitat de intimata-reclamantă, pentru a susține că decizia recurată este pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2227 și art. 2210 C. civ., art. 1 alin. 1 din Legea nr. 346/2002 și a clasificării făcute prin anexa nr.1 la Legea nr. 237/2015. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel, în principal, a reţinut că regresul exercitat de A. GMA împotriva B. este supus condiţiilor prevăzute de legea elveţiană, iar, în subsidiar, a reţinut că regresul este permis inclusiv prin raportare la legea română, făcând trimitere la dispoziţiile art. 2210 C. civ., însă, a apreciat greşit că asigurarea încheiată între A. GMA şi D. nu este o asigurare de persoane.

Verificând considerentele care fundamentează decizia atacată, se constată că are caracter supraabundent mențiunea din considerente potrivit căreia „și legea română permite regresul, reglementând subrogarea asigurătorului în drepturile persoanei prejudiciate, căreia i-a achitat despăgubirile”, cu trimitere la prevederile art. 2210 C. civ. și art. 320 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Instanța de apel a reținut fără echivoc aspectul „că raportul dintre persoana prejudiciată D. şi apelanta reclamantă A. GMA SA, respectiv dreptul acesteia din urmă de a se subroga în drepturile asiguratului său pentru sumele plătite cu titlul de despăgubire sunt guvernate de legea acestui contract de asigurare, care este legea elveţiană”. În acest context, instanța de recurs notează că recurenta-pârâtă nu a criticat considerentele din cuprinsul deciziei recurate referitoare la legea aplicabilă raportului de asigurare dintre A. GMA şi asiguratul D. (persoana vătămată), prin memoriul de recurs apreciind corectă această statuare. Așadar, subrogarea asigurătorului elvețian în drepturile creditorului, asiguratul său, se supune legii elvețiene aplicabile relației lor, iar nu prevederilor art. 2210 C. civ. referitoare la subrogarea asigurătorului din dreptul naţional. Prin urmare, dreptul de regres se exercită potrivit legii elvețiene, situație în care nici excepția pe care o instituie art. 2210 C. civ. nu este operabilă în prezenta cauză. Așadar, este lipsită de relevanță susținerea recurentei-pârâte referitoare la clasificarea contractului de asigurare dintre A. GMA şi D. ca fiind o asigurare de persoane, prin raportare la art. 2227 C. civ., art. 1 alin. 1 din Legea nr. 346/2002 și la clasificarea făcută prin Anexa nr.1 la Legea nr. 237/2015. Acest contract de asigurare nu poate fi clasificat ca fiind o asigurare de persoane, exceptată de la exercitarea dreptului de regres prin raportare la criteriile prevăzute de legea română, întrucât nu se poate admite că legea elvețiană guvernează contractul de asigurare, iar clasificarea acestuia se determină potrivit distincțiilor regăsite în legea română, neputându-se extrapola prin aplicarea criteriilor de clasificare din legea română unui contract de asigurare guvernat de o lege străină.

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că legea elveţiană permite expres regresul, potrivit art. 72 alin. 1 din Legea federală elveţiană cu privire la Partea generală a dreptului asigurărilor sociale (ATSG), depusă în extras la filele 239 şi urm. dosar fond, vol. 1. Potrivit acestei prevederi „în faţa unui terţ care răspunde pentru cazul asigurat, în momentul în care are loc incidentul, instituţia care acordă prestaţiile sociale intervine în dreptul persoanei asigurate şi a urmaşilor acestora până la nivelul prestaţiilor legale”.

Același drept de regres este recunoscut şi de prevederile art. 85 alin. 1 lit. a din Regulamentul CE nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, potrivit cu care, „(1)în cazul în care, în temeiul legislaţiei unui stat membru, o persoană beneficiază de prestaţii ca urmare a unui prejudiciu rezultat din fapte desfăşurate într-un alt stat membru, toate drepturile instituţiei debitoare faţă de o parte terţă care are obligaţia să furnizeze compensaţii pentru repararea prejudiciului sunt reglementate de următoarele reguli:a) în cazul în care instituţia responsabilă de furnizarea prestaţiilor este, în temeiul legislaţiei pe care o aplică, subrogată în drepturile pe care beneficiarul le are împotriva părţii terţe, această subrogare se recunoaşte de fiecare stat membru”.

Or, în privința dispozițiilor legale din dreptul elvețian aplicabile regresului exercitat de intimata-reclamantă, recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică de nelegalitate din perspectiva condiţiilor şi a limitelor în care acest drept se poate exercita, iar considerentele care fundamentează decizia, din această perspectivă, au intrat în puterea de lucru judecat.

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este parţial nemotivată, fiind pronunţată cu încălcarea art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ. sub aspectul considerentului prin care s-a reţinut că asigurarea încheiată între A. GMA şi D. nu este o asigurare de persoane. A motivat că acest aspect este relevant din perspectiva excepţiei prevăzute de art. 2210 C. civ., aceea că, în cazul asigurărilor de persoane, nu este permisă subrogarea asigurătorului în drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

Instanța de recurs reține, în concordanță cu considerentele precedente, că legea aplicabilă dreptului de regres este legea străină, fiind exclus argumentul recurentei referitor la aplicarea prevederilor art. 2210 C. civ. român. Așadar, nu prezintă relevanță aspectul dacă asigurarea încheiată între A. GMA şi D. este o asigurare de persoane clasificată astfel după criteriile prevăzute de legea română, întrucât acest raport juridic nu este guvernat de legea română. Considerentele care fundamentează decizia atacată reţin incidența legii elvețiene în privința dreptului intimatei-reclamante de a se subroga în drepturile asiguratului său pentru sumele plătite cu titlu de despăgubire, astfel că stabilirea naturii contractului de asigurare guvernat de legea elvețiană prin prisma criteriilor de clasificare prevăzute de legea română nu este posibilă şi este lipsită de relevanţă. Prin urmare, vor fi înlăturate și aceste motive de recurs.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenţii, recurenta-pârâtă a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, constând în onorariu de avocat.