Appeal dismissed: insolvency law bars shareholder from claiming company assets via universal transfer under Company Law Article 231.

Societate dizolvată și radiată în condițiile Legii nr. 64/1995. Acțiune a asociatului unic de obligare a Oficiului Registrului Comerțului la emiterea unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra bunurilor societății. Neincidenţa prevederilor art. 231 din Legea nr. 31/1990

Legea nr. 64/1995, art. 34, art. 118, art. 128

Legea nr. 31/1990, art. 231, art. 232, art. 237, art. 254 alin. (4)

Prevederile art. 231 din Legea nr. 31/1990, potrivit căruia dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare, nu se aplică în cazul în care lichidarea acestei persoane juridice a avut loc în condițiile Legii nr. 64/1995.

Astfel, ținând seama de principiul specialia generalibus derogant, în cazul în care dizolvarea și radierea societății debitoare au fost dispuse în condițiile Legii nr. 64/1995, iar nu în temeiul Legii nr. 31/1990, toate aspectele relative la bunurile (activele) care au aparținut acestei persoane juridice pot fi lămurite numai în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, iar nu în condițiile stabilite de Legea societăților.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 410 din 24 februarie 2022

Notă: * În prezenta decizie au fost avute în vedere în vedere dispozițiile Legii nr. 31/1990 în forma aplicabilă la data de 4 iulie 2002.

Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului a fost abrogată şi înlocuită, la data de 19 iulie 2006, prin Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, abrogată la rândul ei de Legea nr. 85/2014.

Prin sentința civilă nr. 936 din 6 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/3/2018, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti și a admis acțiunea formulată și precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, obligând pârâtul să emită în favoarea reclamantului certificatul constatator al dreptului de proprietate, ca urmare a radierii Societății B. S.R.L. conform încheierii pronunțate în data de 4 iulie 2002 în dosarul nr. x/2001 al Tribunalului București, Secția a VIII-a.

Prin decizia civilă nr. 483 din 17 martie 2021, Curtea de Apel București, Secţia a VI-a civilă, a admis apelul formulat de pârâtul Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 936 din 6 iulie 2020 pronunţate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, menținând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii civile, la data de 13 septembrie 2021, a declarat recurs reclamantul A.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, la data de 16 septembrie 2021.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În cuprinsul cererii de recurs a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată atât cu încălcarea, cât şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

După ce recurentul a expus circumstanțele cauzei, precum și considerentele pentru care instanța de apel a pronunțat soluția recurată, a arătat că în mod greșit aceasta a reținut că incidenţa în cauză a prevederilor Legii nr. 64/1995 exclude de plano aplicarea Legii nr. 31/1990, pentru că cele două acte normative reglementează domenii interdependente, având efecte asemănătoare, dar cu diferenţe specifice în ceea ce priveşte procedurile, beneficiarii acestora, precum şi persoanele care administrează şi supraveghează lichidarea societăţii.

Prin încheierea pronunţată în data de 4 iulie 2002 în dosarul nr. x/2001, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a comercială, în baza art. 118 din Legea nr. 64/1995, a dispus închiderea procedurii de reorganizare şi lichidare judiciară a Societăţii B. S.R.L., precum și dizolvarea şi radierea persoanei juridice. Acesta fiind momentul de referinţă recunoscut de ambele instanţe de fond, trebuie avute în vedere textele legale aplicabile atât din Legea nr. 64/1995, cât şi din Legea nr. 31/1990, legi ce se cer a fi interpretate şi aplicate împreună, prin coroborare, într-o interpretare sistematică.

Interpretarea sistematică este impusă în cazul de faţă, pe de o parte, de coexistenţa acestor norme juridice cu valoare egală, iar pe de altă parte, de faptul că Legea nr. 64/1995 era lacunară la momentul de referinţă, dispoziţiile sale completându-se cu cele ale Legii nr. 31/1990.

Astfel, art. 118 din Legea nr. 64/1995, în temeiul căruia a fost închisă procedura reorganizării, dispunându-se dizolvarea şi radierea societăţii, prevedea că în orice stadiu al procedurii judecătorul-sindic poate da o încheiere de închidere a procedurii, dacă constată că bunurile existente nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

În acelaşi timp, însă, Legea nr. 31/1990 (care constituie normă specială în ceea ce priveşte constituirea, funcţionarea, dizolvarea şi lichidarea unei persoane juridice, în speţă a societăţilor comerciale, indiferent de forma acestora), prevede în mod expres, în art. 222, că societatea se dizolvă prin: a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia; c) declararea nulităţii societăţii; d) hotărârea adunării generale; e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii; f) falimentul societăţii; g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii. În cazul prevăzut la alin. 1 lit. a), asociaţii trebuie să fie consultaţi, cu cel puţin un an înainte de expirarea duratei societăţii, cu privire la eventuala prelungire a acesteia. În lipsă, la cererea oricăruia dintre asociaţi, tribunalul va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării.

După ce recurentul redă şi conținutul art. 224, 227, 228 și 231 din Legea nr. 31/1990, acesta arată că nu se poate concluziona că legiuitorul a înţeles ca prin dispoziţiile Legii nr. 64/1995 să deroge de la prevederile generale ale Legii societăţilor comerciale, iar simpla omitere în cuprinsul actului normativ special - în materia falimentului - a unei reglementări exprese conduce tocmai la aplicarea regulii generale. De aceea, consideră că în cauză sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 231 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, bunul imobil aflat în patrimoniul societăţii a cărei dizolvare şi radiere s-a dispus trecând în patrimoniul său.

În mod greşit a reţinut instanța de apel că pârâtul-intimat nu poate fi obligat la emiterea certificatului constatator cu privire la transmiterea bunului imobil către asociatul unic întrucât art. 231 alin. 1 (versiunea aplicabilă) nu prevedea în mod expres acest lucru.

Într-adevăr, în forma avută la data de 4 iulie 2002 (data pronunţării încheierii de dizolvare şi radiere) această normă nu prevede şi modalitatea în care registrul comerţului ar trebui să ia act şi/sau să dispună referitor la transmiterea patrimoniului societăţii către asociatul unic. De altfel, textul art. 231 din Legea nr. 31/1990 (în forma aplicabilă la data de 4 iulie 2002) este similar textului art. 236 (versiune aplicabilă de la 30 octombrie 2005 până la 20 mai 2006, având în vedere momentul radierii efective din registrul comerţului, respectiv 30 martie 2006).

În ceea ce priveşte transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, deşi aceasta operează ope legis, în vederea îndeplinirii formalităţilor de publicitate imobilară este necesară emiterea unui act - de natură administrativă, în acest caz - care să facă dovada transmiterii.

Cum societatea a fost radiată la data de 30 martie 2006, în baza încheierii din 4 iulie 2002, este evident că asociatul unic nu mai poate solicita intimatului, pe cale administrativă, emiterea unui astfel de act constatator. Ulterior radierii, asociatul unic nu se va putea adresa nici direct serviciului de carte funciară pentru a i se recunoaşte transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului şi, de asemenea, nu va avea nici posibilitatea formulării unei acţiuni în realizarea aceluiaşi drept de proprietate împotriva societăţii radiate. Nimic nu-l împiedică, însă, pe asociatul unic să solicite pe calea unei acţiuni reglementarea situaţiei juridice a bunului aflat în patrimoniul societăţii radiate.

Instanţa de apel trebuia să verifice dacă la momentul la care s-a dispus radierea societăţii, respectiv la momentul la care s-a realizat radierea efectivă, exista sau nu un text legal care să prevadă transmiterea patrimoniului societăţii către asociatul unic şi, constatând existenţa acestuia, să reglementeze situaţia bunului, pentru că în speță nu se pune în discuţie aplicarea retroactivă a unor dispoziţii legale, ci aplicarea celor în fiinţă la momentul soluţionării cauzei.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. 3 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În esență, recurentul critică hotărârea instanței de apel susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (caz de casare reglementat de pct. 8 al alin. 1 al art. 488 C. proc. civ.), întrucât prima instanță de control judiciar trebuia să interpreteze sistematic și să aplice integrat prevederile din cuprinsul Legilor nr. 64/1995 și nr. 31/1990, interpretarea sistematică fiind impusă, pe de o parte, de coexistenţa acestor norme juridice cu valoare egală, iar pe de altă parte, de modul lacunar de redactare a primului act normativ, ale cărui dispoziţii se completează cu cele ale Legii nr. 31/1990.

Criticile recurentului nu sunt fondate, neconstatându-se încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de apel a niciunei norme de drept material.

Astfel, este de necontestat că prin încheierea din data de 4 iulie 2002, pronunțată în dosarul nr. x/2001, Tribunalul București, Secția a VII-a comercială, a dispus, în temeiul art. 118 din Legea nr. 64/1995, modificată, închiderea procedurii de executare colectivă (mai exact, a procedurii de faliment şi nu a celei de reorganizare judiciară, cum eronat susţine recurentul), declanșată față de debitoarea Societatea B. S.R.L., motivat de lipsa oricăror bunuri care să poată fi lichidate, prin aceeași hotărâre dispunându-se dizolvarea și radierea acestei persoane juridice.

Potrivit art. 118 din Legea nr. 64/1995, în forma în vigoare la data deschiderii procedurii concursuale, în orice stadiu al procedurii judecătorul-sindic poate da o încheiere de închidere a procedurii, dacă constată că bunurile existente nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.

Contrar susținerilor recurentului, în mod legal a reținut instanța de apel că, de vreme ce dizolvarea și radierea societății debitoare au fost dispuse în condițiile Legii nr. 64/1995, modificată, iar nu în temeiul Legii nr. 31/1990, ținându-se seama de principiul specialia generalibus derogant, toate aspectele relativ la bunurile (activele) care au aparținut acestei persoane juridice puteau fi lămurite numai în cadrul procedurii judiciare reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, iar nu în condițiile stabilite de Legea societăților comerciale (în prezent, Legea societăților).

Criticile referitoare la neinterpretarea sistematică și neaplicarea integrată a prevederilor din cuprinsul Legilor nr. 64/1995 și nr. 31/1990 (chiar dacă coexistența celor două acte normative nu poate fi negată) sunt nefondate, fiind lipsită de fundament legal concluzia părții recurente potrivit căreia legiuitorul nu a înţeles ca prin dispoziţiile Legii privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului să deroge de la prevederile generale ale Legii societăţiilor comerciale.

Că este așa rezultă nu doar din împrejurarea că, prin art. 128 din Legea nr. 64/1995, s-a statuat expres că dispoziţiile acestei legi se completează, în măsura compatibilităţii lor, doar cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului comercial român [evident, cu excepția art. 695-888 (Cartea a III-a - Despre faliment) şi art. 936-944 (Dispoziţiuni speciale de procedură în materie de faliment) din Codul comercial român, care au fost abrogate prin alin. 2 al art. 131], ci și din faptul că lichidarea voluntară (adică cea reglementată de Legea nr. 31/1990) se face în interesul asociaţilor, spre deosebire de lichidarea judiciară, în care interesul creditorilor sociali este primordial. Tocmai de aceea, în procedura de lichidare reglementată de Legea nr. 31/1990 se permite asociaţilor să prevadă în cuprinsul contractului de societate şi/sau al statutului societăţii în ce condiţii urmează să aibă loc lichidarea patrimoniului social, cu cerinţa ca prin actul constitutiv să nu se încalce normele imperative din Legea nr. 31/1990.

Lichidarea voluntară a societăţilor reprezintă a doua fază a procesului de dispariţie a personalităţii juridice a acestor entităţi, ea constituind ansamblul de operaţiuni necesare încheierii afacerilor aflate în curs în momentul în care survine dizolvarea, operaţiuni indispensabile pentru stabilirea, identificarea şi cuantificarea activelor, iar ulterior transformarea lor în numerar, stabilirea pasivului, plata creditorilor sociali şi împărţirea rezultatelor lichidării între asociaţi.

Intrarea societăţii în faza de lichidare presupune obligatoriu numirea sau desemnarea unor lichidatori, lichidarea voluntară deosebindu-se de procedura falimentului (care este o lichidare judiciară) prin următoarele caracteristici: a) în timp ce falimentul este dispus de judecătorul-sindic, lichidarea reglementată de Legea nr. 31/1990 este decisă de asociaţi, ea intervenind ca urmare a dizolvării, voluntare sau forţate (în condițiile art. 232 din lege, în prezent art. 237); b) falimentul survine în situaţia în care societatea este în insolvenţă, pe când lichidarea voluntară poate interveni şi în cazul activităţii normale a societăţii; c) lichidarea voluntară se desfăşoară în interesul asociaţilor, în timp ce falimentul se desfăşoară în interesul comun al creditorilor; d) dacă lichidarea reprezintă procedura obişnuită de încetare a existenţei persoanei juridice, procedura concursuală, în cadrul căreia falimentul este una dintre modalităţile procedurii de executare colectivă, are în vedere o modalitate specifică de dispariţie a persoanei juridice, adică lichidarea bunurilor debitorului pentru cauză de încetare de plăți; e) Legea nr. 31/1990 este, din acest punct de vedere, lege generală faţă de Legea nr. 64/1995, fiind înlăturată de la aplicare în cazul în care societatea, chiar aflată în curs de lichidare, este în incapacitate de plată.

De altfel, Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data deschiderii față de societatea debitoare a procedurii de executare colectivă, dispunea expres, în art. 254 alin. (4), că lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a societăţii.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a reținut că prevederile art. 231 din Legea nr. 31/1990, invocat de recurent, potrivit căruia dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic atrage transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare, nu se aplică în cazul Societății B. S.R.L., întrucât lichidarea acestei persoane juridice a avut loc în condițiile Legii nr. 64/1995.

De altfel, nici nu ar fi fost just ca, atât timp cât procedura reglementată de acest din urmă act normativ a fost închisă tocmai pentru debitorul nu figura cu bunuri în baza de date deținută de Administrația Financiară a Sectorului 1 București, ceea ce înseamnă că creditorii înscriși la masa credală (sau cel puțin o parte dintre aceștia) nu și-au putut recupera creanțele deținute față de debitorul falit, procedura concursuală fiind închisă în condițiile art. 118 din Legea nr. 64/1995, modificată, fostul asociat unic al societății debitoare să dobândească în proprietate un bun care a aparținut falitei și despre care nu a informat lichidatorul judiciar.

În acest sens, este de menționat faptul că, potrivit art. 34 din acest act normativ, debitorul este obligat să depună la dosarul de sindic actele cerute prin art. 26 alin. 1, în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, potrivit art. 31 alin. 5 sau 7, la lit. b) a alin. 1 al art. 26 din lege fiind menționată tocmai lista tuturor bunurilor debitorului.

În considerarea argumentelor expuse, în temeiul art. 496 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 483 din 17 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.