Tardivité du recours en annulation d'un ordre de mise en réserve militaire : expiration de la prescription de la communication du 15 juin 1999

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 09.05.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Serviciul Român de Informaţii prin Oficiul Juridic - Unitatea Militară Bucureşti, solicitând instanţei să dispună: în principal, constatarea nulităţii absolute a ordinului de trecere în rezervă, pretins emis de Directorul Serviciului Român de Informaţii la data de 15 septembrie 1999 sau la data de 15 iunie 1999; repunerea în situaţia anterioară emiterii pretinsului act de concediere, prin reintegrarea în funcţia avută anterior aşa zisei treceri în rezervă, împreună cu acordarea tuturor drepturilor ce ţin de cariera militară, de care ar fi beneficiat dacă nu s-ar fi încrezut în cuvântul superiorilor şi ar fi rămas în Oradea; obligarea pârâtului Serviciul Român de Informaţii la plata unei despăgubiri egale cu: salariile cuvenite pentru întreaga perioadă de după 15.09.1998 până la reintegrare, indexate cu indicele de inflaţie, majorate şi reactualizate, precum şi cu dobânzi legale; celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat pentru întreaga perioadă de după 15.09.1998 până la reintegrare, indexate cu indicele de inflaţie, majorate şi reactualizate, precum şi cu dobânzi legale; daune morale, în cuantum de 1.000.000 (un milion de euro).

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 172 din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii acţiunii, invocată de pârâtul Serviciul Român de Informaţii - Unitatea Militară Bucureşti, a respins ca tardivă acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii - Unitatea Militară Bucureşti.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva aceste hotărâri, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul A. invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, au fost învederate, în esenţă, următoarele:

Instanţa de fond nu a avut în vedere dispoziţiile alin. (1) lit. a) ale art. 8 din Ordonanţa nr. 7/1998 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului militar şi civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unităţi, unităţilor şi formaţiunilor din compunerea Ministerului Afacerilor Interne. Dispoziţiile legale invocate stabilesc fără echivoc că, în cazul în care trecerea în rezervă a militarului are loc în temeiul art. 85 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 80/1995 privind cadrele militare, acesta beneficiază de măsuri de protecţie socială conform Ordonanţei nr. 7/1999, inclusiv sub formă bănească, dar într-un cuantum mult mai mare decât cele aproximativ două, trei salarii obişnuite.

În opinia recurentului, faptul că intimatul-pârât nu a putut face dovada că şi-ar fi îndeplinit obligaţiile legale ce i-ar fi revenit în cazul în care ar fi trecut cu adevărat în rezervă ca urmare a reorganizării, atestă caracterul simulat al acestei treceri în rezervă, singurul scop al acestei simulaţii fiind acela de a crea aparenţa ruperii raportului recurentului de muncă cu un serviciu de informaţii, ca etapă a procedurii de trecere în activitatea de ofiţer de informaţii sub acoperire.

Pe de altă parte, susţine recurentul, că adeverinţa nr. x din 21.06.1999, la care face referire instanţa de fond, din care rezultă că în perioada 25.10.1994 - 15.06.1999 a desfăşurat activităţi pentru care beneficiază de un spor de vechime egal cu jumătate din timpul servit corespunzător grupei I de muncă, iar stagiul efectuat în funcţii militare se echivalează potrivit H.C.M. 779/6/punctul III, cu funcţii administrative de nivel superior şi că nu are debite faţă de unitate - este singurul document înmânat de către intimatul-pârât recurentului şi nu poate fi pus semnul egalităţii între aceasta şi comunicarea actului administrativ de trecere în rezervă, întrucât are cel mult rolul de a dovedi vechimea sa în muncă în cadrul S.R.I, fiind transferabilă către unitatea S.I.E. pentru cumulul de vechime în muncă.

În ceea ce-l priveşte, ordinul de trecere în rezervă P.P. din 15.06.1999, se precizează că nu i-a fost comunicat niciodată, nici în scris şi nici verbal, deoarece nu a existat fizic în Oradea la data respectivă, fapt dovedit şi de către cei doi martori audiaţi la data de 29.10.2018.

Instanţa de fond a fost în imposibilitate de a efectua o verificare a modalităţii de comunicare a Ordiinului de trecere în rezervă, iar întreaga procedură judiciară a avut caracter pur formal, de simulare a unui act de justiţie, care în realitate nu a fost înfăptuit.

Instanţa de fond a reţinut că recurentul a luat cunoştinţă la data de 15.06.1999 de trecerea în rezervă, menţiunea trecerii în rezervă fiind dactilografiată în cuprinsul acestui înscris.

Raţionamentul instanţei de fond este greşit întrucât se porneşte de la premisa că menţiunile olografe de pe ordinul de trecere în rezervă aparţin recurentului, atât timp cât a contestat în mod constant acest aspect, iar materialul probator administrat în cauză nu conduce la o concluzie contrară celei susţinute de recurent.

În continuare susţine recurentul că instanţa de fond nu a analizat toate normele incidente în prezenta cauză privind aducerea la cunoştinţă a ordinului de trecere în rezervă.

În opinia recurentului, Regulamentul Disciplinei Militare în temeiul căruia s-a efectuat aşa zisa comunicare a ordinului de trecere în rezervă, se aplică doar în situaţiile în care aceasta are loc din motive imputabile militarului, nefiind cazul în speţa de faţă.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Prin acţiunea de faţă, recurentul-reclamantu A. a chemat în judecată pe pârâtul Serviciul Român de Informaţii, prin Oficiul Juridic - Unitatea Militară Bucureşti, solicitând instanţei să dispună constatarea nulităţii absolute a ordinului de trecere în rezervă, emis de Directorul Serviciului Român de Informaţii la data de 15 septembrie 1999 sau la data de 15 iunie 1999.

La data de 09.11.2016, recurentul din prezenta cauză, s-a adresat Serviciului Român de Informaţii cu plângerea prealabilă, iar prin adresa nr. x din 16.12.2016, Serviciul Român de Informaţii i-a comunicat că a respins plângerea prealabilă ca fiind tardiv formulată, pretinzând că Ordinul Directorului Serviciului Român de Informaţii, prin care a fost trecut în rezervă, i-a fost adus la cunoştinţă la data de 15.06.1999, conform regulamentelor şi ordinelor militare.

Prin recursul formulat, recurentul invocă în mod eronat faptul că aspectele reţinute de instanţa de fond referitoare la adeverinţa nr. x/21.06.1999 au vreo legătură cu măsurile de protecţie socială oferite altor tipuri de funcţionari publici, precum celor din Ministerul Afacerilor Interne prin O.G. nr. 7/1998, când, de fapt, cele reţinute arată fără putinţă de tăgadă că recurentul a cunoscut trecerea în rezervă la data de 15.06.1999, dată de la care a început să curgă termenul de decădere.

În continuare, recurentul face o comparaţie din punct de vedere juridic faţă de obiectul şi condiţiile specifice analizate între abaterile disciplinare care duc la trecerea în rezervă şi situaţia în care se află, respectiv trecut în rezervă în baza art. 43 alin. (1) lit. b) şi art. 85 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

Or, trebuie subliniat faptul că recurentul este cadru militar în rezervă, iar pentru întreaga perioadă cât au fost cadru militar în Serviciul Român de Informaţii i-au fost acordate drepturile prevăzute de Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare.

Ca atare, în considerarea calităţii sale de militar, recurentului i se aplică doar prevederile Legii speciale nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte criticile recurentului pe aspectul tardivităţii acţiunii, acestea sunt neîntemeiate, în considerarea următoarelor argumente.

Se reţine faptul că prin Ordinul Directorului Serviciului Român de Informaţii nr. D.P. 667/15.06.1999, în temeiul art. 43 alin. (1), lit. b) şi art. 85 alin. (1), lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 80/1995, recurentul-reclamant a fost trecut în rezervă începând cu data de15.06.1999 .

Prin angajamentul semnat de recurentul-reclamant la data de 15.06.1999, se arată că acesta a fost angajat al SRI, în funcţia de ofiţer, până la data de 15.06.1999, când a fost trecut în rezervă.

Chiar dacă recurentul-reclamant susţine că menţiunile olografe din angajament privind "UM.0561" şi numărul ordinului de trecere în rezervă nu le recunoaşte, a arătat că semnătura şi celelalte menţiuni olografe îi aparţin, situaţie în care acesta a luat cunoştinţă la data respectivă de trecerea sa în rezervă, menţiunea trecerii în rezervă fiind dactilografiată în cuprinsul acestui înscris.

Mai mult, recurentul-reclamant a arătat în acţiune că, la data de 21 iunie 1999, din iniţiativa SRI i s-a înmânat o adeverinţă semnată de către şeful unităţii Oradea, din care rezulta că în perioada 25.10.1994 - 15.06.1999 a desfăşurat activităţi pentru care beneficia de un spor de vechime egal cu jumătate din timpul servit, corespunzător grupei I de muncă, iar stagiul efectuat în funcţii militare se echivalează potrivit H.C.M. 779/6/punctul III, cu funcţii administrative de nivel superior, că nu are debite faţă de unitate, iar cu ocazia respectivă, a primit şi un plic care conţinea echivalentul aproximativ a două-trei salarii obişnuite, dar fără să i se precizeze natura acestei sume de bani.

Aşa cum corect s-a reţinut, recurentul a avut cunoştinţă atât de existenţa cât şi de conţinutul ordinului de trecere în rezervă, iar data la care a luat cunoştinţă de trecerea sa în rezervă este data de 15.06.1999, dată de la care a început să curgă termenul de decădere.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la modalitatea de comunicare a ordinului şi acestea sunt neîntemeiate, momentul luării la cunoştinţă este cel al publicării sau altei formule de cunoaştere a existenţei şi conţinutului unui act.

Modalitatea de aducere la cunoştinţă a ordinului de trecere în rezervă, prevăzută de Regulamentele de ordine interioară în unitate, cât şi de Regulamentul disciplinei militare, permite aducerea la cunoştinţă a ordinelor de către comandanţi/şefi, atât scris, cât şi verbal. Similar, în legislaţia muncii, la care se raportează recurentul, regula în raporturile de muncă o constituie dispoziţia verbală şi nu cea scrisă. În toate instituţiile militare ordinele de personal pentru chemarea în activitate şi acordarea gradelor militare corespunzătoare, de înaintare în grad, mutare, detaşare, punere la dispoziţie, trecere în rezervă/retragere, etc. se comunică celor în cauză verbal, cu adunarea personalului sau individual, după caz.

Prin urmare, în speţă, aducerea la cunoştinţă a ordinului de trecere în rezervă, precum şi sarcina de păstrare a confidenţialităţii activităţilor desfăşurate în cadrul Serviciului Român de Informaţii au fost consemnate într-un act, care a fost asumat de către recurent la data de 15.06.1999, fapt ce dovedeşte că măsurile dispuse în legătură cu acesta au fost cunoscute de la această dată.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar constată că acţiunea de anulare a Ordinului nr. 667/15.06.1999, formulată de reclamantul-recurent la data de 09.05.2017, este tardivă, motiv pentru care corect a fost admisă excepţia tardivităţii şi respinsă ca tardivă acţiunea.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată şi ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei nr. 172 din 12 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.