Judge loses management allowance claim after invalid service order delegation

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la data de 06.06.2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a veche contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat pronunţarea unei hotărâri, prin care pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Sălaj să fie obligaţi să emită un nou ordin de salarizare în vederea acordării indemnizaţiei aferente funcţiei de preşedinte de judecătorie începând cu data de 01.01.2015, precum şi plata, în consecinţă, a drepturilor salariale, în acord cu noua încadrare - respectiv, acordarea diferenţei salariale rezultate din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare conform algoritmului de calcul pentru funcţia de conducere, actualizat cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală până la plata efectivă, precum şi în continuare, până la retragerea atribuţiilor funcţiei de conducere.

Prin încheierea din data de 17.03.2017, pronunţată în prim ciclu procesual, Curtea de Apel a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 din O.U.G. nr. 27/2006 prin raportare la disp. art. 41, art. 42 şi art. 44 din Constituţia României.

Prin sentinţa civilă nr. 941/17.03.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Tribunalul Sălaj şi Curtea de Apel Cluj pe capătul de cerere având ca obiect emitere ordin de salarizare şi a respins capătul de cerere în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasive; a respins capătul de cerere având ca obiect emitere ordin de salarizare, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiat; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj pe capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale, ca neîntemeiată; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei pe capătul de cerere având ca obiect plata drepturi salariale şi respins capătul de cerere în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins capătul de cerere având ca obiect plata drepturi salariale în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Sălaj şi Curtea de Apel Cluj, ca neîntemeiat.

Prin decizia civilă nr. 851/13.02.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost admis recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile, a fost casată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016*, iar la data de 31.07.2020, ca urmare a admiterii declaraţiei de abţinere formulată de doamna judecător B., cauza a fost înregisstrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 909 din data de 01.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Sălaj, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 909 din data de 01.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că starea de fapt dedusă judecăţii nu se pliază ad literam pe prevederile art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, însă acestea cu uşurinţă pot fi aplicate prin asemănare aşa cum permite art. 1 alin. (2) C. civ.

În fapt, la Judecătoria Şimleu Silvaniei nu a fost numit în funcţia de preşedinte nici un judecător, astfel că atribuţiile acestuia au fost date în sarcina recurentei-reclamante, prin ordin de serviciu. Dacă în instanţele unde este numit deja un preşedinte, legea prevede că cel care îl înlocuieşte arc dreptul la indemnizaţie, atunci cu atât mai mult s-ar cuveni această indemnizaţie acolo unde nu există preşedinte numit prin concurs sau delegare, dar există un act administrativ prin care se pune în sarcina unui judecător obligaţia aferentă funcţiei de conducere.

Recurenta-reclamantă apreciază că i se cuvine indemnizaţia de preşedinte pentru cei doi ani în care a exercitat-o în fapt şi în drept în baza unui act legal, aflat în circuitul civil: ordinul de serviciu, care nu poate fi calificat decât ca "numire temporară" în funcţie de conducere.

Dispoziţiile legale cu privire la situaţiile asemănătoare pot constitui izvor de drept în cazurile neprevăzute de lege. Când nu există dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare pot fi aplicate principiile generale ale dreptului.

Cu alte cuvinte, apreciază că situaţia personală poate fi asimilată cu cea reglementată de art. 15 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2000 fiind dispoziţia legală cea mai asemănătoare ce poate fi aplicată cauzei de faţă. Doar în situaţia în care s-ar considera că nu se aplică dispoziţiile privitoare la situaţiile asemănătoare se impune luarea în considerare a principiilor generale ale dreptului, în special al principiilor egalităţii şi echităţii.

S-a considerat de către judecătorul de primă instanţă că atribuţiile specifice funcţiei au fost exercitate fără a fi respectate condiţiile legale pentru ocuparea acesteia, însă această reţinere nu este reală, atâta timp cât s-a dispus printr-un act administrativ care nu a fost nici revocat nici anulat exercitarea atribuţiilor aferente funcţiei de conducere. Exercitarea acestora trebuie apreciată ca legală.

În analiza temeiniciei solicitării ar trebui luate în considerare şi motivele emiterii O.U.G. nr. 27/2006, aşa cum sunt ele menţionate în expunerea de motive a ordonanţei: asigurarea salarizării adecvate şi nediscriminatorii a judecătorilor şi procurorilor.

Fiind desemnată a exercita funcţia de preşedinte prin ordin de serviciu, adică a fost numită temporar în funcţia de conducere vacantă, recurenta-reclamantă consideră că acolo unde legiuitorul nu distinge nici practica judiciară nu ar trebui să distingă.

În ordonanţa menţionată nu se specifică faptul că doar judecătorii ce au urmat procedura instituită de legea nr. 303/2004 pot beneficia de drepturile băneşti aferente, aşa cum a reţinut prima instanţă, ci se statuează, în esenţă, că oricine ocupă funcţia de conducere pentru o perioadă mai mare de 30 de zile trebuie să fie plătit. O.U.G. nr. 27/2006 reglementează prin art. 15 plata pentru muncă şi nu plata condiţionată de participarea la concurs sau la procedura de delegare/detaşare.

Dispoziţiile art. 14 CEDO prevăd că exercitarea drepturilor recunoscute de convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire dată de vreo anumită situaţie.

Interpretarea diferenţiată a normelor incidente cu privire la exercitarea atribuţiilor aferente funcţiei de conducere prin raportare la munca efectiv prestată nu se justifică pe criterii legitime obiective si rezonabile, fiind de natură a reprezenta o discriminare în sensul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, republicate, ale Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional Ia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În final, recurenta-reclamantă arată că drepturile de natură salarială intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii: De Santa c. Italia, C. c. Italia, D. c. Italia, E. c. Italia.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 ianuarie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare în vederea acordării indemnizaţiei aferente funcţiei de preşedinte de judecătorie începând cu data de 01.01.2015, precum şi plata, în consecinţă, a drepturilor salariale, în acord cu noua încadrare - respectiv, acordarea diferenţei salariale rezultate din aplicarea de procente şi aplicarea claselor de salarizare conform algoritmului de calcul pentru funcţia de conducere, actualizat cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală până la plata efectivă, precum şi în continuare, până la retragerea atribuţiilor funcţiei de conducere.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că pretenţiile părţii reclamante sunt neîntemeiate deoarece aceasta nu ocupă o funcţie în condiţiile prevăzute de lege, ci în fapt, în urma emiterii unui ordin de serviciu al preşedintelui tribunalului, context în care nu poate fi primită nici pretenţia de obligare la emiterea ordinului prin care să se acorde indemnizaţia aferentă funcţiei de preşedinte de judecătorie.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Hotărârea CSM nr. 193/2006, "Delegarea în funcţii de conducere a judecătorilor de la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi de apel se dispune, cu acordul scris al acestora, de către secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, până la ocuparea funcţiei prin numire în condiţiile Legii nr. 303/2004, republicată, cu modificările ulterioare".

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 57 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora:

"(4) Delegarea în funcţii de conducere a judecătorilor de la curţile de apel, tribunale, tribunale specializate şi judecătorii se dispune, cu acordul scris al acestora, de Consiliul Superior al Magistraturii, până la ocuparea funcţiei prin numire în condiţiile prezentei legi. (6) Delegarea judecătorilor se poate face pe o perioadă de cel mult 6 luni şi poate fi prelungită, cu acordul scris al acestora, cel mult încă 6 luni."

În raport de aceste dispoziţii, Înalta Curte constată că delegarea recurentei-reclamante nu s-a realizat prin hotărâre a secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, ci prin Ordinul de serviciu nr. 17/23.12.2014 emis de Preşedintele Tribunalului Sălaj, context în care ordinul de numire nu poate impune aceleaşi efecte ca un act administrativ ce trebuia emis de organul abilitat să dispună delegarea în funcţii de conducere.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat faptul că a exercitat funcţia de preşedinte în baza ordinului de serviciu şi, consideră că acolo unde legiuitorul nu distinge în privinţa "numirii temporare", nici practica judiciară nu ar trebui să distingă.

Înalta Curte constată că nu este incident principiul de drept "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus" atât timp cât procedura delegării este clară şi nu lasă loc de interpretări, iar existenţa unei situaţii identice la Judecătoria Dragomireşti nu poate impune instanţei de judecată să considere ca fiind legală procedura de delegare în altă modalitate decât cea instituită de Legea nr. 303/2004, cu atât mai mult cu cât chiar recurenta-reclamantă recunoaşte că modalitatea de delegare prin ordin al Preşedintelui Tribunalului Sălaj nu era reglementată legislativ.

Cu privire la plata indemnizaţiei de conducere, în mod corect prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 57 alin. (4) şi (6) din Legea nr. 303/2004 referitoare la procedura de delegare în funcţii de conducere a judecătorilor, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, potrivit cărora:

"Pe perioada delegării şi a detaşării, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţia în care sunt delegaţi sau detaşaţi. Dacă indemnizaţia şi celelalte drepturi salariale prevăzute pentru funcţia în care sunt delegaţi sau detaşaţi sunt mai mici, aceştia îşi păstrează indemnizaţia de încadrare brută lunară şi celelalte drepturi băneşti", coroborate cu dispoziţiile art. 57 alin. (9) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora:

"(9) Pe perioada delegării judecătorii şi procurorii beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţia în care sunt delegaţi. Când salariul şi celelalte drepturi băneşti prevăzute pentru funcţia în care este delegat judecătorul sau procurorul sunt inferioare, acesta îşi păstrează indemnizaţia de încadrare lunară şi celelalte drepturi băneşti".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că atât timp cât procedura de delegare nu s-a realizat conform Legii nr. 303/2004, recurenta-reclamantă nu poate beneficia de indemnizaţia de conducere ce face obiectul prezentei cauze, chiar dacă a exercitat o funcţie de conducere în baza unui ordin prin care s-a dispus "numirea temporară" în această funcţie.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că potrivit acestui articol "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional."

Recurenta-reclamantă invocă din jurisprudenţa CEDO cauza Broniowski contra Poloniei în care s-a analizat "Noţiunea de bun" din perspectiva compensaţiilor financiare acordate bunurilor naţionalizate şi cauza Jahn s.a. c. Germaniei în care s-a analizat încălcarea dreptului de proprietate asupra terenurilor expropriate după al doilea război mondial de către statul comunist, în cadrul programului de colectivizare a zonei ocupate de sovietici.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică doar bunurilor existente ale unei persoane. Astfel, venitul viitor nu poate fi considerat "bun" decât în cazul în care a fost deja câştigat sau plata va fi efectuată cu certitudine [a se vedea, de exemplu, F. şi alţii împotriva Finlandei (dec.), nr. 20690/06, 23 februarie 2010].

Or, în prezenta cauză nu se poate argumenta că recurenta-reclamantă are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 atât timp cât drepturile salariale solicitate prin cererea pendinte nu au fost câştigate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 909 din 1 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2021.