Territorial jurisdiction in administrative labor litigation: domicile of the individual claimant over the union's headquarters

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, cauză disjunsă din dosarul nr. x/2020, reclamanta A., prin Sindicatul National al Poliţiştilor de Penitenciare în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Giurgiu, Penitenciarul Constanţa-Poarta Albă, Penitenciarul Găieşti, Penitenciarul Spital Bucureşti-Rahova şi Centrul de Detenţie Brăila Tichileşti, a solicitat:

1. despăgubiri rezultând din stabilirea salarizării şi recalcularea pentru perioada 16.03.2017-31.12.2018 a salariului funcţiei de bază la nivel maxim, respectiv a salariului de funcţie şi a sumei compensatorii la nivelul maxim stabilit în cadrul penitenciarului şi în sistemul administraţiei penitenciare, pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă/gradaţie, pentru activitatea desfăşurată în aceleaşi condiţii, inclusiv prin: acordarea coeficienţilor la nivel maxim, acordarea sumelor compensatorii la nivel maxim şi acordarea drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, solicitând, totodată, obligarea pârâţilor la emiterea unei decizii în acest sens;

2. despăgubiri rezultând din calcularea celorlalte drepturi salariale care au ca bază de calcul salariul recalculat conform pct. 1, aferente perioadei 16.03.2017-31.12.2018;

3. despăgubiri egale cu valoarea dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor solicitate.

II. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă

2.1. Prin sentinţa nr. 1848 din data de 19 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a unei astfel de instanţe şi a declinat cauza spre soluţionare în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, formându-se astfel dosarul nr. x/2021.

Pentru a dispune în acest sens, Tribunalul Bucureşti a avut în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 212/2018 şi domiciliul reclamantei A., situat în municipiul Găeşti, jud. Dâmboviţa reţinând, în esenţă, că dispoziţiile alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 554/2004 sunt clare sub aspectul stabilirii competenţei teritoriale, în sensul că acţiunea care se introduce în numele reclamantei (membru de sindicat) de orice persoană de drept public sau privat (sindicat), indiferent de calitatea acesteia din proces, este de competenţa instanţei de la domiciliul reclamantei.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 615 din 15 iunie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

Motivând hotărârea astfel pronunţată, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut, în esenţă că, în cauză, acţiunea în contencios administrativ a fost formulată de sindicat, în numele membrilor acestuia, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile Legii dialogului social nr. 62/2011, iar cât timp organizaţiei sindicale i se recunoaşte legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în stabilirea competenţei teritoriale, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, se va ţine seama de sediul organizaţiei sindicale.

A invocat instanţa şi Decizia RIL 1/2013, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând calitatea de reclamant a organizaţiei sindicale în cadrul acţiunilor promovate în baza art. 28 din Legea nr. 62/2011, a stabilit că în determinarea competenţei teritoriale prevăzută de art. 269 din Codul muncii (text de lege care instituie o competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţelor unde reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa sau sediul) se va ţine seama de sediul organizaţiei sindicale.

Cum reclamantul Sindicatul National al Poliţiştilor de Penitenciare îşi are sediul în Bucureşti, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi, pe cale de consecinţă, declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

III. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Prin cererea dedusă judecăţii, Sindicatul National al Poliţiştilor de Penitenciare, în numele membrului său, A., a solicitat obligarea pârâţilor la despăgubiri rezultând din stabilirea salarizării şi recalcularea drepturilor salariale cuvenite reclamantei, în raport de nivelul maxim stabilit în cadrul penitenciarului şi în sistemul administraţiei penitenciare pentru funcţii similare din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.

Înalta Curte constată că, în cauză, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă îl constituie problema instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie, instanţele aflate în conflict considerându-se necompetente să soluţioneze litigiul, în raport cu domiciliul reclamantei, apreciind diferit asupra problemei legitimităţii procesuale a organizaţiei sindicale, respectiv dacă Sindicatul National al Poliţiştilor de Penitenciare acţionează în calitate de reclamant sau doar ca reprezentant al membrilor lor.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că ambele instanţe aflate în conflict au reţinut calitatea reclamantei A. de funcţionar public, apreciind incidente prevederile Legii nr. 188/1999.

În conformitate cu dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, dispoziţii ce se regăsesc, de altfel şi în cuprinsul art. 536 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cauzele care au drept obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

Dispoziţiile legale anterior menţionate nu stabilesc care este instanţa competentă teritorial, astfel că devin aplicabile dispoziţiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cele ale art. 10 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, potrivit cărora:

"(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.

(4) Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces."

Competenţa stabilită de textul de lege precitat este una teritorială exclusivă, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie să se adreseze instanţei de la domiciliul sau sediul său, neavând un drept de opţiune între mai multe instanţe.

În ceea ce priveşte calitatea de reclamant, Înalta Curte reţine că, în speţă, cererea de chemare în judecată vizează stabilirea şi plata unor drepturi salariale în favoarea persoanei fizice, A., aceasta având, de fapt, din postura de titulară a dreptului pretins, calitatea de reclamantă în sensul alin. (3), coroborat cu alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 554/2004, Sindicatul, acţionând conform atributelor legale ce-i revin, ca persoană juridică de drept privat, în numele şi în interesul membrului de sindicat reprezentat de reclamanta A..

Este de necontestat că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 1/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că organizaţiile sindicale care acţionează în interesul membrilor afiliaţi au calitatea de reclamante, legitimitatea lor procesuală depăşind limitele simplei reprezentări.

Cu toate acestea, Înalta Curte are în vedere că problema de drept dezlegată prin această decizie priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, republicat, norme cu caracter special, aplicabile jurisdicţiei muncii şi a asigurărilor sociale, iar prin modificarea legislativă a art. 10 din Legea nr. 554/2004, conform Legii nr. 212/2018, legiuitorul a tranşat problema competenţei teritoriale a instanţei de contencios administrativ, în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului, chiar şi în cazul în care acţiunea este exercitată, în numele său, de o persoană de drept public sau privat.

În condiţiile în care o reglementare a fost adoptată de legiuitor cu un scop clar şi precis, efectele acesteia nu pot fi extinse la alte situaţii, mai ales când pentru aceste "alte situaţii" există dispoziţii legale exprese.

Se observă că dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se referă în mod expres la situaţia în care acţiunea este introdusă în numele reclamantului de o persoană de drept public sau privat, în condiţiile în care, anterior modificării aduse prin Legea nr. 212/2018, articolul 10 din Legea nr. 554/2004 nu făcea distincţie după cum acţiunea era introdusă în numele reclamantului de o persoană de drept public sau privat.

Actualul text legal, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 02.06.2020 - instituie o competenţă teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, referindu-se expres şi la situaţia în care acţiunea este introdusă în numele reclamantului de o persoană de drept public sau privat.

Nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 100, alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: (1) Dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte, câtă vreme conflictul ce face obiectul prezentului regulator de competenţă s-a ivit ulterior soluţionării de către Tribunalul Bucureşti a incidentului procedural al disjungerii cererii ce o priveşte pe reclamanta A. din cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Bucureşti, fiind astfel format dosarul nr. x/2021, ce ulterior a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. x/2021. Or, Înalta Curte nu este chemată, în prezentul regulator de competenţă, să se pronunţe asupra legalităţii măsurii disjungerii sau a raţiunilor avute în vedere de Tribunalul Bucureşti atunci când acesta a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile coparticipării procesuale active (litisconsorţiu).

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în stabilirea instanţei competente teritorial să soluţioneze prezenta cauză, criteriul avut în vedere este domiciliul reclamantei A., iar nu sediul organizaţiei sindicale, ori din înscrisurile depuse rezultă că sus indicata reclamantă are domiciliul în judeţul Dâmboviţa.

În consecinţă, în condiţiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâţii Penitenciarul Giurgiu, Penitenciarul Constanţa-Poarta Albă, Penitenciarul Găieşti, Penitenciarul Spital Bucureşi-Rahova şi Centrul de Detenţie Brăila Tichileşti, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2021.