Insurance Guaranty Fund liability: professional error versus gross violation in insurance claims against insolvent insurers under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.06.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Cabinet de Expertiză Contabilă A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat instanţei:

1. Anularea deciziei FGA nr. 19909/06.05.2019;

2. Obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să stabilească despăgubirea în cuantum de 1500 RON către contestatoare;

3. Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 765 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea privind pe reclamantul Cabinet de Expertiză Contabilă A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor. A anulat Decizia 19909/06.05.2019 şi a obligat pârâtul FGA la emiterea unei noi decizii de despăgubire pe numele reclamantei. A anulat cererea având ca obiect determinarea cuantumului despăgubirilor la suma de 1500 RON, ca netimbrată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, solicitând admiterea, casarea sentinţei civile şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A învederat că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală, raportat la atribuţiile stabilite prin Legea nr. 213/2015 în sarcina Fondului de garantare a asiguraţilor care nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment şi nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A.

Persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocaţia de a solicita realizarea dreptului de creanţă pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi Norma ASF nr. 16/2015. În baza dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabileşte: dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare, dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanţă de asigurare şi care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilităţile FGA, întrucât FGA nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procedura de faliment şi nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

FGA nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă si exigibilă. Această concluzie decurge din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, lege specială care a instituit o procedură administrativă de plată a despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit, pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări.

FGA nu plăteşte în baza unei răspunderi contractuale, neavând niciun raport contractual cu creditorul de asigurare. Fondul de garantare a asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale subscrisei, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi de aceea plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului în faliment, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015 cu denumire omonimă legii.

În continuare a susţinut că sentinţa atacată este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii de către instanţa de fond. F.G.A. a respins cererea de plată şi în considerarea dispoziţiilor art. 1350 noul C. civ. coroborate cu art. 1270 alin. (1) din noul C. civ. privind forţa obligatorie a contractului: "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.", pe lângă dispoziţiile Legii nr. 213/2015 invocate mai sus.

Potrivit dispoziţiilor art. 4.1. A din Condiţiile de Asigurare aferente poliţei nr. x: "B. S.A. nu acordă despăgubiri pentru prejudicii produse de asigurat ca urmare a încălcării grave a reglementarilor privind exercitarea profesiei, a obligaţiilor asumate în contractele cu clienţii săi."

Petenta a înţeles să completeze eronat Declaraţia 112 în sensul că atât la rubrica Suma de recuperat din contribuţia datorată cât şi la rubrica Suma de restitutit de la C. petenta a menţionat suma "0" - înţelegând astfel că nu mai există sume de încasat de la Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Munca a Judeţului Bihor.

Instanţa de fond, în mod eronat a considerat faptul că nu îşi găsesc aplicabilitatea prevederile art. 4.1. A din condiţiile de asigurare speciale (avute în vedere de FGA la emiterea deciziei), contrar principiului pacta sunt servanda, raportat la art. 1270 C. civ., chiar dacă fapta asiguratei reprezintă în mod evident o încălcare gravă a exercitării profesiei.

În subsidiar, a menţionat că poliţa de asigurare a fost prevăzută cu o franşiză de 5% din Suma Asigurată (4.000 Euro) şi a făcut referire la art. 1.8 din aceleaşi condiţii care defineşte franşiza ca fiind "partea de dauna stabilită, procentual sau în sumă determinată, convenită prin contractul de asigurare şi care se suportă de către Asigurat. " şi la dispoziţiile art. 10.8. din aceleaşi condiţii: "Din despăgubirea datorată se deduce franşiza de 5%.", pe care le-a apreciat relevante.

A arătat că s-a raportat la dispoziţiile art. 2217 alin. (2) din C. civ., care legiferează faptul că franşiza prevăzută în contractul de asigurare cade în sarcina asiguratului urmând a fi scăzută din despăgubire, precum şi la dispoziţiile art. 1270 alin. (1) din C. civ. "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante." Astfel că, franşiza aplicabilă în speţă este în cuantum de 200 euro (4.7789 X 200)=955,78 RON, care se scade din suma solicitată cu titlu de prejudiciu în cuantum de 1.500 de RON. Instanţa de fond, în mod greşit a considerat lipsit de relevanţă acest aspect al existenţei unei franşize şi a dispus obligarea FGA la emiterea unei noi decizii de despăgubire fără a se pronunţa pe aspectul cuantumului despăgubirii cuvenite. Desigur că evaluarea despăgubirii se face de FGA, conform Legii nr. 213/2015, însă instanţa de fond trebuia sa aibă în vedere situaţia de principiu a aplicabilităţii unei franşize de 200 de euro.

1.4. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 octombrie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În ceea ce priveşte starea de fapt care a condus la situaţia litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine că reclamantul Cabinet de Expertiză Contabilă A. a încheiat un contract de asigurare de răspundere profesională cu S.C. B. S.A. (poliţa nr. x) şi un contract de prestări servicii de conducere a evidenţelor contabile cu S.C. D. S.R.L., prin care s-a obligat să întocmească şi să depună toate declaraţiile lunare/trimestriale/anuale prevăzute de lege, în numele şi pentru această societate.

Reclamantul a întocmit Declaraţia 112 eronat, în sensul că a omis să menţioneze sumele de recuperat din contribuţiile datorate, respectiv suma de restituit de la C., declaraţie pe care însă a depus-o în termenul legal.

Pe cale de consecinţă, clientul reclamantei S.C. D. S.R.L. nu a mai putut beneficia de subvenţiile în sumă de 1500 RON, astfel că acestea au fost achitate de reclamantă din fonduri proprii, urmând a fi recuperate ulterior de la asiguratorul S.C. B. S.A., în baza contractului de asigurare de răspundere profesională.

Ca urmare a declanşării procedurii insolvenţei, în temeiul Legii nr. 213/2015, reclamantul a adresat cererea de plată pârâtului FGA. Prin decizia nr. 19909/06.05.2019, FGA a respins cererea de plată reţinând că sunt incidente prevederile art. 4.1 pct. A din contractul de asigurare.

În acest context, reclamantul a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 19909/06.05.2019 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să stabilească despăgubirea în cuantum de 1500 RON către contestatoare.

Instanţa de fond, soluţionând cauza, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a anulat Decizia 19909/6.05.2019 şi a obligat pârâtul FGA la emiterea unei noi decizii de despăgubire pe numele reclamantei. A anulat cererea având ca obiect determinarea cuantumului despăgubirilor la suma de 1500 RON, ca netimbrată.

În ceea ce priveşte prima categorie de argumente în susţinerea recursului, referitoare la exercitarea atribuţiilor stabilite în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementate de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, Înalta Curte constată că sunt lipsite de relevanţă, câtă vreme, în cauză, nu s-a contestat calitate de creditor de asigurare a reclamantului. Prin urmare, elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor acordate de FGA este contractul de asigurare în care S.C. B. S.A. figurează ca debitor.

Prin a doua categorie de critici se reproşează instanţei de fond că a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ. privind forţa obligatorie a contractului încheiat între părţi, considerând în mod eronat că, în speţă, nu îşi găsesc aplicabilitatea prevederile art. 4.1. A din condiţiile de asigurare speciale avute în vedere de FGA la emiterea deciziei contestate.

Potrivit dispoziţiilor art. 4.1. A din Condiţiile de Asigurare aferente poliţei nr. x:

"În măsura în care nu se convine altfel în mod expres, B. S.A. nu acordă despăgubiri pentru prejudicii produse de asigurat sau de către persoanele pentru care acesta răspunde potrivit legii, cu intenţie sau ca urmare a încălcării grave a reglementarilor privind exercitarea profesiei, a obligaţiilor asumate în contractele cu clienţii săi."

Înalta Curte constată că prima instanţă, raportându-se la obiectul contractului de prestări servicii încheiat cu S.C. D. S.R.L., care are în vedere întocmirea tuturor lucrărilor contabile aferente activităţii societăţii comerciale şi nu doar obligaţia reclamantului de a depune Declaraţia 112 la AJOFM, a făcut în mod corect, diferenţa dintre cele două noţiuni: încălcarea gravă a obligaţiilor asumate în contract versus eroare profesională. Mai mult, a reţinut că ceea ce a condus la respingerea cererii de acordare a subvenţiilor nu a fost nedepunerea declaraţiei lunare în termenul prevăzut de lege, ci erorile constatate în legătură cu modalitatea de completare a acestor declaraţii, fiind vorba aşadar despre o eroare profesională cu privire la care condiţiile de asigurare prevăd acordarea despăgubirilor.

Prin urmare, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că aplicabile speţei sunt prevederile art. 3.2 din Condiţiile specifice privind asigurarea de răspundere profesională, potrivit cărora "despăgubirile se acordă dacă prejudiciul a fost cauzat de Asigurat: din eroare profesională", hotărârea primei instanţe reflectând o aplicare corectă a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi a prevederilor contractului de asigurare încheiat de reclamant cu B. S.A., care reprezintă legea părţilor potrivit dispoziţiilor art. 1270 C. civ.

În analiza criticilor formulate în subsidiar, referitoare la faptul că instanţa de fond în mod greşit a considerat lipsit de relevanţă aspectul privind existenţa unei franşize, dispunând obligarea FGA la emiterea unei noi decizii de despăgubire fără a se pronunţa pe aspectul cuantumului despăgubirii cuvenite, în condiţiile în care trebuia să aibă în vedere situaţia de principiu a aplicabilităţii unei franşize de 200 euro (5 % din suma asigurată), Înalta Curte constată că prevederile art. 1.8. şi art. 10.8 din Condiţiile de asigurare au legătură cu determinarea cuantumului despăgubirilor datorate. Or, în speţă, prin decizia contestată s-a reţinut că reclamantul nu are dreptul la acordarea despăgubirilor solicitate şi s-a respins cererea de plată, motiv pentru care şi aceste critici sunt nefondate.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, decizia contestată fiind nelegală, astfel că în mod just a dispus anularea acesteia şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii de despăgubire pe numele reclamantului, FGA fiind cel care trebuie să procedeze la determinarea în concret a cuantumului despăgubirilor, conform prevederilor art. 15 şi 16 lit. a) din Legea nr. 213/2015.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 765 din 11 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.