Insurance guarantee fund liability for natural damage: exclusion clauses, guarantee cap interpretation, and evidentiary immediacy in expert reports

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.08.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei FGA nr. 15835/16.07.2018 şi obligarea FGA la plata către reclamant a sumei de 45.000 RON despăgubiri.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2569 din 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia FGA nr. 15835/16.07.2018 şi a obligat FGA să emită o nouă decizie prin care să acorde reclamantului despăgubiri în suma de 45.000 RON.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, solicitând admiterea, casarea sentinţei civile şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea succintă a situaţiei de fapt, s-a susţinut că decizia FGA nr. 15835/16.07.2018 este legală, că nu se justifică acordarea sumei de 45.000 RON, deoarece devin incidente prevederile art. 3.1 din Condiţiile de asigurare, CAP. 3 Excluderi.

În subsidiar, a menţionat faptul că, la data analizării cererii de plată, reclamantul în calitate de creditor de asigurare nu a atins plafonul de garantare prevăzut de lege. În acest sens, a învederat dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, şi anume, FGA poate accepta la plată creanţele de asigurare stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment.

În esenţă, a susţinut că a fost nerespectat principiul nemijlocirii în administrarea probelor, care alături de principiul contradictorialităţii constituie un pilon al asigurării unui proces echitabil, pentru că stabileşte cadrul general de valorificare al tuturor drepturilor şi obligaţiilor procesuale, înaintea instanţei competente să judece cauza.

Arată că Instanţa rogată - Judecătoria Orşova, s-a "grăbit" în soluţionarea expertizei emiţând încheierea finală de dezinvestire fără a comunica soluţia pentru eventuale lămuriri (obiecţiuni) ale raportului de expertiză.

La termenul din 25 iunie 2019 FGA a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză dar, în prezenta cauză şi nu la instanţa rogată aşa cum era legal. Astfel, a fost nerespectat principiul nemijlocirii.

A mai susţinut că instanţa rogantă s-a "mulţumit" cu un răspuns din partea expertului la "obiecţiunile" formulate de FGA, acesta preluând identic concluziile din expertiză fără a răspunde la obiecţiuni, aspect "neobservat" de instanţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti.

Instanţa de fond a preluat în totalitate concluziile expertului fără a ţine seama de obiecţiunile formulate de FGA şi fară a face nici măcar o referire cu privire la aceste obiecţiuni.

Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 337 C. proc. civ.

Raportat la obiecţiunile formulate de FGA, instanţa, pentru a pronunţa o soluţie temeinică, trebuia să solicite lămurirea si completarea raportului de expertiză, din oficiu, nemaivorbind de faptul că şi pârâtul a solicitat acest lucru prin obiecţiunile formulate.

De asemenea, a precizat că instanţa de fond se află într-o mare eroare şi prin considerente se contrazice.

Raportat la cele expuse mai sus, faţă de faptul că FGA nu este un asigurător şi nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, a faptului că FGA este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce priveşte utilizarea resurselor financiare din care este constituit şi a faptului că legiuitorul a obligat FGA să analizeze şi să intrumenteze dosarele de daună, pe cale de consecinţă a apreciat că, FGA a procedat întocmai în baza legii şi a acordat despăgubiri în baza unei atente analize.

1.4. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 octombrie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant A., constatând că recurentul-pârât a formulat argumente de ordin critic care se cirmcumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

În ceea ce priveşte starea de fapt care a condus la situaţia litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine că reclamantul a încheiat un contract de asigurare facultativă pentru imobilul proprietate personală, situat în localitatea Dubova, Judeţul Mehedinţi, cu societatea B. S.A. (poliţa seria x nr. x). În urma unor fenomene meteorologice extreme imobilul a fost avariat, motiv pentru care reclamantul a depus o cerere de plată la Fondul de Garantare al Asiguraţilor prin care a solicitat despăgubiri în sumă de 45.000 RON.

Prin decizia nr. 15835/16.07.2018, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată reţinând că sunt incidente prevederile art. 3.1 din Condiţiile de asigurare, CAP. 3 Excluderi, întrucât avariile provocate locuinţei se datorează întrebuinţării şi uzurii acesteia şi nu fenomenelor naturale.

În acest context, reclamantul a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 15835/16.07.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea acestuia la plata sumei de 45.000 RON despăgubiri.

Instanţa de fond, soluţionând cauza, a admis acţiunea formulată de reclamantul A., a anulat decizia nr. 15835/16.07.2018 emisă de Fondul de Garantare al Asiguraţilor şi l-a obligat să emită o nouă decizie prin care să acorde reclamantului despăgubiri în suma de 45.000 RON.

Prin recurs, recurentul-pârât a susţinut legalitatea deciziei FGA nr. 15835/16.07.2018 şi incidenţa prevederilor art. 3.1. din Condiţiile de asigurare, CAP. 3 Excluderi, întrucât avariile provocate la pereţii şi acoperişul locuinţei se datorează întrebuinţării şi uzurii acesteia.

În subsidiar, a criticat interpretarea eronată dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cu referire la limita plafonului de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al unui asigurator în faliment.

În plus, a susţinut şi încălcarea principiului nemijlocirii în administrarea probelor, în ceea ce priveşte expertiza tehnică judiciară încuviinţată în cauză, care alături de principiul contradictorialităţii constituie un pilon al asigurării unui proces echitabil.

În urma examinării dosarului de fond, Înalta Curte constată că prima instanţă a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză prin prisma dispoziţiilor legale incidente, fiind nefondate criticile la adresa legalităţii sentinţei civile recurate.

Astfel, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că pârâtul nu a probat în fapt, că reclamantul se află în vreuna dintre ipotezele prevăzute la art. 3.1 din Condiţiile de asigurare cu privire la cauzele de excludere de la despăgubire şi că probele administrate în cauză, printre care şi expertiza tehnică judiciară, relevă cauze naturale ale daunei şi nu culpa reclamantului în ceea ce priveşte avariile provocate locuinţei.

Referitor la criticile care vizează modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind plafonul maxim de despăgubire, instanţa de control judiciar constată că, în cauză, este incidentă Decizia nr. 29 din 02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia mai sus amintită s-a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este una corectă.

Susţinerile recurentului - pârât în sensul încălcării principiului nemijlocirii în administrarea probelor, întrucât obiecţiunile la raportul de expertiză au fost formulate în faţa Curţii de Apel Bucureşti (instanţa rogantă) şi nu în faţa Judecătoriei Orşova (instanţa rogată) aşa cum era legal, că instanţa de fond a preluat în totalitate concluziile expertului fără a ţine seama de obiecţiunile formulate şi că a încălcat dispoziţiile art. 337 C. proc. civ., nesolicitând lămurirea si completarea raportului de expertiză, din oficiu, nu pot fi primite pentru motivele arătate în continuare.

Observă Înalta Curte că, în cauză, administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară s-a făcut prin comisie rogatorie de către Judecătoria Orşova, astfel cum permit dispoziţiile art. 261 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere locul situării imobilului, respectiv localitatea Dubova, judeţul Mehedinţi.

În acest sens, prin încheierea din 8 ianuarie 2019, prima instanţă a încuviinţat reclamantului proba cu expertiză tehnică judiciară şi a fixat obiectivele acesteia, ulterior, a dispus comunicarea raportului de expertiză părţilor şi a încuviinţat obiecţiunile pârâtului la raportul de expertiză.

Prin urmare, nu se poate reţine că a fost încălcat principiului nemijlocirii în administrarea probelor, în ceea ce priveşte expertiza tehnică judiciară încuviinţată în cauză, pentru motivul că obiecţiunile la raportul de expertiză au fost formulate în faţa Curţii de Apel Bucureşti (instanţa rogantă) şi nu în faţa Judecătoriei Orşova (instanţa rogată), de vreme ce, în sarcina instanţei rogate (Judecătoria Orşova) a fost stabilită doar desemnarea expertului şi fixarea onorariului expertului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 360 C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea principiului contradictorialităţii întrucât, din actele dosarului reiese, în mod evident, faptul că părţile au fost convocate la efectuarea expertizei, raportul de expertiză a fost comunicat părţilor, iar pârâtul a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, care au fost încuviinţate de prima instanţă.

În plus, concluziile expertizei constituie numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca toate celelalte probe, astfel că nu i se poate reproşa primei instanţe faptul că nu a solicitat, din oficiu, completarea raportului de expertiză, în condiţiile în care aceasta a considerat că s-a lămurit asupra aspectelor esenţiale cu privire la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Concluzionând, în raport de argumentele prezentate anterior, se constată că prima instanţă a lămurit pe deplin situaţia de fapt dedusă judecăţii, prin prima susţinerilor părţilor şi a mijloacelor de probă administrate, împrejurare ce echivalează cu o cercetare efectivă a fondului cauzei, de natură a respecta garanţiile unui proces echitabil astfel cum impun dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant. Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2569 din 28 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.