Disciplinary complaint appeal rejected; Judicial Inspection dismissal upheld.

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal, la data de 31.01.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a contestat rezoluţia de clasare nr. x/2018 din 08.10.2018 şi a comunicării inspectorului şef din 17.01.2019.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 712 din 1 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs, solicitând admiterea acestuia şi casarea sentinţei civile, pentru următoarele motive de nelegalitate: hotărârea dată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

În contextul enunţării dispoziţiilor art. 483 alin. (3), art. 22 alin. (1) pct. 6 şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., făcând referire şi la doctrina şi jurisprudenţa în materie pe care a considerat-o relevantă, recurentul-reclamant a arătat că judecătorul fondului, în considerentele hotărârii, a redus în derizoriu şi a atribuit, în mod repetat, pretenţiilor sale, "caracterul subiectiv şi speculativ al acestora", în condiţiile în care, în cauză, în fapt, există încălcări grave ale regulilor de drept aplicabile, în sarcina judecătorului privind conduita sa, judecata şi pronunţarea în şedinţă publică contrar legii (art. 352 alin. (1) C. proc. pen.), fapt ce atrage nulitatea şi desfiinţarea actului (încheierea din 13.03.2018 pronunţată de Judecătoria Sinaia în dosarul nr. x/2018). Această procedură a fost de natură să aducă o vătămare drepturilor sale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului (art. 282 C. proc. pen.).

În continuare, a arătat că la data de 22 martie 2018, a formulat o cerere către Tribunalul Prahova pentru constatarea nulităţii încheierii din 13.03.2018, însă aceasta a fost soluţionată pe cale administrativă, dosarul fiind restituit cu adresă Judecătoriei Sinaia, fără a fi înregistrat pe rolul Tribunalului şi fără să existe o hotărâre de declinare a competenţei, contrar prevederilor art. 50 C. proc. pen.. La primirea dosarului, Judecătoria Sinaia l-a înregistrat sub nr. x/2018, cu un alt obiect, prin eludarea abuzivă a obiectului dedus judecăţii.

Aşadar, judecătorul a admis, cu bună ştiinţă, dar nu rea-credinţă, judecata şi pronunţarea asupra cererii deduse judecăţii, cât şi asupra unei alte cereri a petentului, respective excepţia de necompetenţă a Judecătoriei Constanţa.

În aceste împrejurări, judecătorul Curţii de Apel Bucureşti justifică în fapt, ori aduce în derizoriu, prin considerente confuze şi explicaţii penibile (lipsa petentului ori modul de desfăşurare a şedinţei) eludând esenţa procedurii legale încălcate, cu prejudiciul adus prin atingerea vieţii private, precum şi a dreptului la un proces echitabil.

Cu referire la încălcările grave ale atribuţiilor de serviciu ale inspectorului judiciar, a menţionat că, în accepţiunea judecătorului fondului, aceste atribuţii reglementate prin lege (art. 73 (4) şi art. 74 (1) lit. e) din Legea nr. 317/2004, republicată), precum şi prin normele şi regulamentele aprobate de CSM (Hotărârea nr. 1027/2012) sunt facultative, respective benevole. Ori, aceste atribuţii sunt definitorii pentru activitatea inspectorilor judiciari, în scopul identificării reale, acolo unde se produc, a abaterilor disciplinare, de orice natură a magistraţilor în exercitarea funcţiei de către aceştia. Judecătorul respectiv nu a vegheat asupra modului în care au fost sau nu garantate drepturile fundamentale ale petentului, de a fi examinat cazul în mod echitabil (art. 2 alin. (3) - Legea nr. 303/2004 şi Legea 242/2018).

Totodată, a precizat că esenţa abaterilor disciplinare privind reaua-credinţă în exercitarea funcţiei de către judecătorii respectivi, o constituie tocmai încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept material şi procesual, indicate mai sus, prin acceptarea sau urmărirea vătămării persoanei sale. Nu a existat nicio solicitare a inspectorului judiciar către magistraţi pentru a-şi exprima un punct de vedere faţă de aspectele semnalate. Ori, tocmai aceste încălcări ale legii au fost ignorate şi aduse în derizoriu de către judecătorul de la Curtea de Apel Bucureşti, care a găsit de cuviinţă că toate lucrurile şi faptele sunt în ordine (şi la magistraţi şi la Inspecţia Judiciară) şi a dispus, în dispreţul legii, ca cererea (contestaţia) sa să fie respinsă, ca nefondată.

Acelaşi judecător a încălcat legea prin neredactarea hotărârii judecătoreşti în termenul legal, chiar şi prin depăşirea cu o zi, faptă ce constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit legii nr. 234/2018, pct. 46 care prevede obligaţia de a soluţiona cauza de urgenţă şi cu precădere, coroborat cu legea nr. 242/2018, pct. 152 şi legea nr. 303/2004, art. 99, lit. r).

1.4. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu a formulat întâmpinare.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţie a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 7 octombrie 2021, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea adresată autorităţii publice intimate, recurentul-reclamant a solicitat cercetarea disciplinară a judecătorilor B. care a pronunţat încheierea din 13.03.2018 în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sinaia şi C. care a pronunţat încheierea din 25.05.2018 în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sinaia, pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi al procurorilor, republicată cu modificările şi completările ulterioare.

Sesizarea recurentului-reclamantului a fost clasată prin rezoluţia nr. x/2018 din 08.10.2018, în temeiul art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, pe motivul că nu sunt indicii privind elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004.

Nemulţumit de soluţia de clasare, reclamantul a formulat o nouă sesizare care a fost arhivată la Inspecţia Judiciră, apreciindu-se că nu cuprinde elemente noi cu privire la încălcarea normelor de drept material sau procesual, fiind comunicată acestuia la data de 17.01.2019.

În acest context, recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a contestat rezoluţia de clasare nr. x din 08.10.2018 şi a comunicării inspectorului şef din 17.01.2019, cererea fiind respinsă de prima instanţă, ca nefondată.

2.2. Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în cauză, argumentele recurentului-reclamant fiind invocate în mod formal.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca nefondată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte celelalte teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situaţiile în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluţiei cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă. Or, niciuna dintre aceste situaţii nu se identifică în cauză, de altfel, nu au fost indicate nici de către recurent ca atare.

2.3. Cu privire la celelalte critici aduse sentinţei atacate, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, în esenţă, a reluat susţinerile din sesizare şi contestaţie, fiind nemulţumit de soluţia de clasare, motiv pentru care apreciază că acestea se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a le analiza din această perspectivă.

Criticile recurentului-reclamant care vizează ignorarea judecătorului fondului a încălcărilor grave ale atribuţiilor de serviciu de către inspectorul judiciar prin prisma faptului că nu a existat nicio solicitare din partea acestuia către magistraţi pentru a-şi exprima un punct de vedere faţă de aspectele semnalate sunt nefondate.

Or, în speţă, în mod corect instanţa de fond a arătat că nu constituie o cauză de anulare a actului litigios modalitatea în care inspectorul judiciar a desfăşurat activitatea de verificare a sesizării şi, faţă de aspectele sesizate de petent, nu rezultă necesitatea procedurală ca activitatea de verificare să fi fost efectuată şi prin deplasare la sediul instanţei sau prin obţinerea altor informaţii, toate aspectele relevante cauzei din perspectiva răspunderii disciplinare imputate putând fi percepute din analiza înscrisurilor disponibile.

În plus, în deplin acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar observă că actul administrativ litigios este motivat, că au fost examinate argumentele relevante ale petentului, a fost expus raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, iar considerentele dezvoltate de Inspecţia Judiciară sunt în legătură cu obiectul şi motivele sesizării.

Aşadar, Inspecţia Judiciară a efectuat toate verificările necesare, în raport cu atribuţiile sale legale, în limitele şi cu respectarea prevederilor art. 97 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în raport de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată, potrivit cărora hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale; dar şi ţinând cont de dispoziţiile art. 46 alin. (2) teza finală din aceeaşi Lege nr. 304/2004, în sensul că verificările privind respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.

În concret, recurentul-reclamant este nemulţumit de neîmpărtăşirea punctului său de vedere, de către Inspecţia Judiciară, în privinţa întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce îi priveşte pe magistraţii judecători ce au făcut obiectul verificărilor, ca urmare a sesizării acestuia şi, reproşează judecătorului primei instanţe, că a atribuit în mod repetat pretenţiilor sale un caracter subiectiv şi speculativ prin neobservarea încălcărilor grave ale regulilor de drept aplicabile cauzei.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abateri disciplinare:

"exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Totodată, la art. 991alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege sunt definite noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Având în vedere normele speciale incidente în cauză cu privire la răspunderea disciplinară a magistraţilor, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Din această perspectivă, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul de faţă.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

În continuare, invocând vătămarea dreptului la viaţă privată prin desfăşurarea şedinţei din data de 13.03.2018, în şedinţă publică şi nu în cameră de consiliu recurentul-reclamant este, de fapt, nemulţumit de soluţia primită în dosarul nr. x/2018, în care a fost soluţionată plângerea sa formulată împotriva unei ordonanţe de clasare dată de procuror.

Înalta Curte apreciază ca fiind corectă reţinerea primei instanţe în sensul că din desfăşurarea şedinţei nu au reieşit date care să permită identificarea exactă a petentului şi nici nu a fost expusă în detaliu situaţia de fapt care să informeze publicul asupra problemei litigioase, nefiind dovedită o vătămare a dreptului la viaţa privată astfel cum susţine recurentul.

Criticile recurentului în ceea ce priveşte modul de soluţionare al dosarului nr. x/2010 au vizat eludarea abuzivă a obiectului dedus judecăţii, respectiv constatarea nulităţii încheierii din 13.03.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi nepronunţarea asupra excepţiei de necompetenţă a Judecătoriei Sinaia.

Analizând încheierea din 25.05.2018, Înalta Curte reţine că au fost puse în discuţia părţilor atât excepţia necompetenţei materiale cât şi excepţia inadmisibilităţii cererii, aceasta din urmă apreciindu-se ca fiind întemeiată în raport de obiectul cererii petentului şi de caracterul definitiv al încheierii din data de 13.03.2018 pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2018, motiv pentru care şi aceste critici sunt nefondate.

Prin urmare, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care aceştia încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotesc din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual, ceea ce nu s-a confirmat în cazul de faţă.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 712 din 1 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 octombrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.