Competence of ordinary civil court for lease of non-interoperable railway infrastructure as commercial contract rather than administrative litigation.

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 28 iulie 2017, pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara ("CFR SA"), în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat:

(i) obligarea pârâtei la plata sumei de 46.056,22 RON, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând daune-interese compensatorii la care reclamanta este îndreptăţită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului dintre părţi, intervenită din culpa exclusivă a pârâtei, care nu a executat în totalitate obligaţiile contractuale asumate;

(ii) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei menţionate la pct. 1 pe intervalul cuprins între data la care reclamanta avea dreptul de a pretinde şi încasa daunele-interese şi data introducerii prezentei cereri, precum şi în continuare până la data plăţii efective;

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 4351 din 2 mai 2018, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 10 iulie 2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 127 din 21 septembrie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Braşov, invocată din oficiu;

(ii) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, invocată de pârâtă;

(iii) a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta A. S.R.L. prin întâmpinare;

(iv) a respins ca fiind prescrisă acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.;

(v) a respins ca nedovedită cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 127 din 21 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că prima instanţă a respins în mod greşit cererea, ca prescrisă şi a calificat contractul încheiat de părţi ca având natură administrativă. Câtă vreme Contractul de închiriere nr. x/2009 este un contract de drept comun încheiat între profesionişti, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal nu era competentă material să soluţioneze cauza.

Instanţa de fond a reţinut în mod eronat natura de contract administrativ a contractului de închiriere, invocând încheierea lui cu o persoană juridică de drept privat asimilată autorităţii publice şi împrejurarea că obiectul contractului îl reprezintă prestarea unui serviciu de interes public.

Arată reclamanta că este o persoană juridică de drept privat, organizată sub forma unei societăţi pe acţiuni, conform art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 581/1998, iar veniturile sale provin, printre altele, şi din chirii. Contractul de închiriere a fost încheiat de companie în considerarea calităţii sale de persoană juridică de drept privat, iar nu de autoritate publică centrală. Deşi, în unele cazuri, CFR S.A. este asimilabilă autorităţilor publice centrale, în speţa de faţă nu se regăseşte o astfel de situaţie, iar jurisprudenţa invocată de pârâtă priveşte dosare cu un alt obiect, respectiv pretenţii izvorâte din contracte speciale cu finanţare de la bugetul de stat şi/sau fonduri europene pentru realizarea unor proiecte şi lucrări de importanţă naţională.

Cât priveşte obiectul contractului de închiriere, susţine reclamanta că acesta este reprezentat de închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile, în vederea realizării de către locatar, simultan, a activităţilor de gestionare a infrastructurii şi a serviciilor de transport feroviar public de călători şi de marfă, conform art. 2.1., art. 7.1 (24) (25) (26) şi (37) din contract. Convenţia părţilor nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, câtă vreme, potrivit art. 8 alin. (3) din H.G. nr. 581/1998, CFR S.A. nu poate efectua activităţi de transport feroviar public de călători şi de marfă specifice unui operator feroviar. Închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile este un act de administrare, nu un act administrativ, asigurând sursa de finanţare necesară pentru întreţinerea şi repararea infrastructurii.

Un alt element care diferenţiază un contract administrativ de unul încheiat între profesionişti este, în opinia reclamantei, latura financiară a contractului. Veniturile obţinute din închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile nu se varsă la bugetul de stat, ca în cazul contractelor administrative, ci devin venituri proprii, folosite de CFR S.A. la efectuarea de reparaţii capitale ale infrastructurii, conform art. 10 alin. (4) din O.U.G. nr. 12/1998.

Totodată, cât timp contractele de acces pe infrastructura feroviară interoperabilă (aferentă traficului naţional) au natura unor contracte comerciale de drept comun, cu atât mai mult contractele de închiriere a infrastructurii feroviare neinteroperabile (aferentă traficului local) sunt contracte civile şi nu au natură juridică administrativă.

Recurenta-reclamantă invocă şi prevederile art. 33 alin. (1) din Statutul companiei, parte integrantă a H.G. nr. 581/1998, potrivit cărora litigiile ivite între companie şi persoane fizice sau juridice sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun, precum şi prevederile art. 34 din acelaşi statut, care dispun că statutul se completează cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi cu dispoziţiile Codului comercial.

Totodată, recurenta prezintă şi argumente referitoare la îndeplinirea în cauză a condiţiilor răspunderii contractuale, din perspectiva faptei ilicite, a vinovăţiei debitorului, a certitudinii prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.

În concluzie, recurenta solicită instanţei să constate că CFR S.A. nu este autoritate publică, contractul de închiriere este unul de natură comercială, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine instanţelor de drept comun, ceea ce înseamnă că debitul nu este prescris, fiind solicitat înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.

3.2. Pârâta A. S.R.L. a formulat recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Sucursalei Regionale de Căi Ferate Timişoara şi obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Susţine pârâta că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. b) şi art. 36 din C. proc. civ., când a stabilit că reclamanta are calitate procesuală întrucât Contractul de închiriere nr. x/2009 a fost semnat atât de reprezentantul legal al CFR S.A., cât şi de cel al Sucursalei Timişoara, fără a observa că, în realitate, contractul a fost încheiat între CFR S.A. prin Sucursala Regională Timişoara, fiind asumat de CFR S.A.. Aşadar, Sucursala Regională Timişoara nu este parte în contract, însă a formulat acţiunea în nume propriu.

Nu se poate reţine, în opinia pârâtei, că Sucursala Timişoara ar fi formulat acţiunea în numele CFR S.A., câtă vreme în cuprinsul acţiunii şi chiar al recursului, sunt menţionate exclusiv datele de identificare ale sucursalei şi actele procesuale sunt semnate de directorul sucursalei.

Mai susţine recurenta-pârâtă că prima instanţă a soluţionat greşit capătul de cerere vizând plata cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Pârâta A. S.R.L. a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de reclamanta CFR S.A., invocând excepţia tardivităţii recursului, excepţia nulităţii recursului, pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la competenţa materială a instanţei de fond, susţine pârâta că, prin sentinţa recurată, s-a stabilit în mod corect natura administrativă a contractului din care decurg pretenţiile CFR S.A.. Contractul nr. x/2009 este un contract administrativ, fiind reglementat de O.U.G. nr. 12/1998 şi H.G. nr. 581/1998, administrarea infrastructurii feroviere proprietate publică şi privată a statului fiind atribuită în concesiune reclamantei, care poate să o închirieze în vederea administrării sale, pentru organizarea transporturilor feroviare publice de mărfuri şi persoane.

Consideră pârâta că natura administrativă a contractului este confirmată de următoarele aspecte:

a) contractul este încheiat cu o persoană juridică asimilată unei autorităţi publice, care acţionează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim, conform art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (2) şi art. 6 din H.G. nr. 581/1998, art. 9 şi 10 din O.U.G. nr. 12/1998;

b) contractul are ca obiect asigurarea unui serviciu de interes public (transport feroviar), care se realizează prin închirierea unor bunuri proprietate publică (infrastructură feroviară), astfel cum rezultă din prevederile art. 2.1., 2.8, 7.1 (25) şi (26) din contract;

c) încheierea contractului are la bază un caiet de sarcini impus particularului şi se face în cadrul unei proceduri specifice de licitaţie publică cu strigare organizată prin intermediul Bursei Române de Mărfuri, conform art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 12/1998 şi art. 13 alin. (1) din H.G. nr. 1409/2007;

d) contractul cuprinde clauze reglementare (nenegociate) impuse particularului, astfel că părţile nu se află pe poziţie de egalitate juridică.

Prin urmare, întrucât instanţa de fond a stabilit în mod corect natura de contract administrativ, consideră pârâtă că şi excepţia prescripţiei a fost corect soluţionată conform Legii nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte judecarea fondului în caz de admitere a recursului, pârâta redă, rezumativ, argumentele expuse pe larg în cuprinsul întâmpinării depuse în dosarul instanţei de fond, care conduc, în opinia sa, la concluzia netemeiniciei acţiunii în răspundere contractuală.

4.2. Reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, a depus întâmpinare faţă de recursul incident formulat de pârâta A. S.R.L., solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată.

Susţine reclamanta că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată în nume propriu de către Sucursala Timişoara, ci în numele CNCF CFR S.A., în baza Dispoziţiei nr. 153/2006, anexată întâmpinării, astfel încât soluţia instanţei de fond, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, este legală.

5. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată din 29 septembrie 2021, recurenta-pârâtă A. S.R.L. a renunţat la susţinerea excepţiei tardivităţii recursului principal.

Cât priveşte excepţia nulităţii recursului principal, pentru nemotivare, Înalta Curte a respins excepţia, ca neîntemeiată, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În analiza criticilor formulate prin recursul principal şi recursul incident, are prioritate motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., susţinut de reclamanta CFR S.A., referitor la lipsa competenţei materiale procesuale a instanţei de fond în soluţionarea prezentei cauze.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a dat o greşită dezlegare acestei chestiuni, pornind de la încadrarea eronată a Contractului de închiriere nr. x/27.08.2009, pe care se întemeiază pretenţiile reclamantei, în categoria contractelor administrative, ceea ce a condus, pe cale de consecinţă, la greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de dispoziţiile art. 7 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004. Aşadar, verificarea legalităţii soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei este indisolubil legată de stabilirea corectă a naturii litigiului şi, în consecinţă, a legii aplicabile cauzei (prevederile Legii nr. 554/2004 sau ale dreptului comun).

Potrivit art. 47 din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române (forma republicată în vigoare la data încheierii contractului de închiriere), societatea naţională a fost reorganizată prin divizare, între entităţile născute în urma divizării fiind şi Compania Naţională de Căi Ferate - "C.F.R.", cu statut de societate comercială, care are, în principal, ca obiect de activitate, administrarea infrastructurii feroviare şi a patrimoniului auxiliar feroviar. Potrivit acestui act normativ, compania naţională şi celelalte entităţi născute prin divizare "funcţionează pe principii comerciale, specifice economiei de piaţă, cu orientare spre obţinerea de profit".

În temeiul acestor dispoziţii legale, a fost adoptată H.G. nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale şi de Căi Ferate - "C.F.R.", art. 1 alin. (2) prevăzând că recurenta este persoană juridică română organizată ca societate comercială pe acţiuni, funcţionând în baza Statutului prevăzut în anexă şi având venituri proprii, acestea provenind, conform art. 22 alin. (2) din hotărârea de guvern, din tariful de utilizare a infrastructurii, din chirii şi din valorificarea, la intern şi la export, a deşeurilor refolosibile rezultate din reparaţii, demolări, casări de bunuri aflate în patrimoniu şi din alte activităţi proprii.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 autoritate publică poate fi "orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.". Prin urmare, numai când reclamanta desfăşoară un serviciu public, poate fi asimilată autorităţii publice. Determinant în stabilirea calităţii în care acţionează reclamanta este obiectul contractului încheiat, iar nu faptul că unele activităţi pe care aceasta le desfăşoară sunt de interes public naţional.

Înalta Curte reţine că între reclamantă (concesionară a infrastructurii feroviare, în baza contractului de concesiune încheiat cu statul, prin Ministerul Transporturilor, conform art. 9 din O.U.G. nr. 12/1998 şi art. 9 alin. (2) din H.G. nr. 1409/2007 pentru aprobarea Condiţiilor de închiriere de către Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. - S.A. a unor părţi din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum şi de gestionare a acestora) şi pârâta A. S.R.L. a fost încheiat un contract având ca obiect închirierea secţiei de circulaţie Jimbolia - Lovrin, care aparţin infrastructurii feroviare neinteroperabile.

Obiectul Contractului de închiriere nr. x/27.08.2009 îl constituie închirierea infrastructurii feroviare neinteroperabile, ca act de administrare a acestei infrastructuri de către recurenta-reclamantă. Prin acest contract s-a pus la dispoziţia pârâtei infrastructura feroviară respectivă în vederea administrării de către aceasta din urmă (ca locatar) a secţiei de circulaţie în discuţie "pentru organizarea transporturilor publice de mărfuri şi persoane", conform art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998. Potrivit art. 10 alin. (4) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, veniturile obţinute din închirierea unor părţi ale infrastructurii feroviare neinteroperabile se încasează de către compania naţională care administrează infrastructura feroviară în scopul folosirii acesteia exclusiv pentru executarea de reparaţii capitale pe infrastructura feroviară publică interoperabilă.

Prin urmare, nici din punctul de vedere al companiei recurente, nici din perspectiva locatarului, contractul de închiriere nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

În acest sens, sunt de observat şi prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 12/1998, care stipulează că, pentru transportul feroviar public de călători (ce are caracter de serviciu public social) se încheie contracte de servicii publice între autorităţile competente ale statului şi operatorii de transport feroviar licenţiaţi, serviciul public social de transport putând fi concesionat de către Ministerul Transporturilor pe bază de licitaţie publică.

Chiar O.U.G. nr. 12/1998 reglementează închirierea în cadrul Capitolului 3 referitor la "Infrastructura feroviară şi asigurarea funcţionării acesteia", în vreme ce contractele de natură administrativă sunt reglementate distinct, în cuprinsul Capitolului 6 referitor la "Contractul de activitate şi contractul de serviciu public".

Nu în ultimul rând, Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile H.G. nr. 1409/2007 pentru aprobarea Condiţiilor de închiriere de către Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. - S.A. a unor părţi din infrastructura feroviară neinteroperabilă, precum şi de gestionare a acestora, care nu prevăd dispoziţii speciale în privinţa naturii contractelor de închiriere şi a competenţei de soluţionare a litigiilor ivite în legătură cu acestea, precum şi dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Statutul Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A., cuprins în Anexa 1 la H.G. nr. 581/1998, potrivit cărora litigiile ivite între companie şi persoane fizice sau juridice sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun.

În concluzie, nici calitatea părţilor din prezenta cauză, nici natura contractului nu atrăgeau competenţa de soluţionare a litigiului de către o instanţă de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Braşov făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, cu ignorarea actelor normative cu caracter special incidente. Cum temeiul de drept al acţiunii în reprezintă angajarea răspunderii civile contractuale în temeiul unui contract de închiriere, încheiat de reclamanta CFR S.A. în considerarea calităţii acesteia de persoană juridică de drept privat şi nu de autoritate publică centrală, iar contractul nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru a intra în categoria contractelor administrative, prezentul litigiu este unul între profesionişti, atrăgând incidenţa normelor de drept comun inclusiv în materie de competenţă, iar nu cele prevăzute de legea specială a contenciosului administrativ.

În speţă, în raport cu valoarea despăgubirilor solicitate prin acţiunea introductivă de recurenta-reclamantă (inferioară pragului de 200.000 RON) şi cu data formulării cererii (28.07.2017), competenţa de soluţionare pricinii revine judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k), coroborat cu art. 107 din C. proc. civ., respectiv Judecătoriei Braşov.

Înalta Curte mai constată că greşita stabilire a naturii contractului de închiriere şi a litigiului pendinte determină şi nelegalitatea soluţiei de respingere a acţiunii, ca prescrisă, în cauză nefiind incidente prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, care reglementează prescripţia acţiunii introduse pe rolul instanţei de contencios administrativ.

Faţă de aceste împrejurări, având în vedere dispoziţiile art. 496 şi art. 497 din C. proc. civ., potrivit cărora instanţa supremă, în caz de casare pentru lipsă de competenţă, trimite cauza instanţei competente potrivit legii, Înalta Curte, constatând incidenţa cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Braşov.

În raport de soluţia de casare cu trimitere spre competentă soluţionare Judecătoriei Braşov şi de motivul care a determinat-o, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate formulate de reclamantă, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea fiind circumscrise fondului cauzei şi urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond competentă.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de pârâta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., admiterea acestei căi de atac se impune ca o consecinţă a desfiinţării în întregime a sentinţei recurate, inclusiv sub aspectul soluţiilor de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active (invocate de pârâtă şi care a fost criticată prin recursul incident) şi de respingere a cererii accesorii de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme au fost pronunţate de o instanţă necompetentă.

Ca atare, în condiţiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul incident declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 127 din 21 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, fără însă a proceda la analiza criticilor de nelegalitate formulate, câtă vreme excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei va fi reanalizată de instanţa competentă, aceasta urmând a avea în vedere toate susţinerile şi apărările formulate de părţi, iar cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată va fi soluţionată în raport de dezlegarea dată cererii principale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A., Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 127 din 21 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi recursul incident declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare Judecătoriei Braşov.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2021.