Dismissal of appeal on unconstitutionality referral upheld; claimant ordered to pay costs.

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 22.11.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Filiala Bihor a Ordinului Arhitecţilor din România, anularea procesului-verbal din data de 10.05.2018, precum şi a procesului-verbal din data de 28.11.2018.

Prin încheierea nr. 442/CA/2020 din 09.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost admisă excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei a III-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bihor, invocată din oficiu de instanţă, şi a fost trimis dosarul spre soluţionare secţiei I Civile a aceleiaşi instanţe.

2. Recursul exercitat în cauză

Împotriva hotărârii de declinare a promovat recurs reclamantul A., fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 16.07.2020, sub nr. x/2019, iar prin precizările ulterioare depuse la dosar partea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 184/2001, pe care le-a considerat neconstituţionale prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţia României. De asemenea, a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 132 alin. (3) şi a prevederilor art. 197 teza I din C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 848/CA/2020-R din data de 27 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea reclamantului A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 132 alin. (3) şi a art. 197 teza I din C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 35 alin. (4) din Legea nr. 184/2001 şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 486 alin. (2) din C. proc. civ., excepţie invocată de acelaşi recurent.

De asemenea, s-a admis excepţia netimbrării recursului, excepţie invocată din oficiu, şi s-a anulat ca netimbrat recursul declarat de A. împotriva încheierii nr. 442/CA din 09.07.2020 pronunţată de Tribunalul Bihor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Filiala Bihor a Ordinului Arhitecţilor din România.

3. Contestaţia în anulare formulată

Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare contestatorul A., înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 24 decembrie 2020, sub nr. x/2020.

Cererea de contestaţie în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., partea invocând faptul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale cu referire la chestiunea timbrajului. În cuprinsul cererii de contestaţie în anulare a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 39 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, art. 488 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004.

La termenul de dezbateri din data de 14 iunie 2021, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare, în urma deliberării, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor menţionate supra, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în sensul că textele de lege vizate de excepţie nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

De asemenea, prin Decizia nr. 503/CA/2021-R din data de 14 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată contestaţia în anulare declarată de contestatorul A., în contradictoriu cu intimata Filiala Bihor a Ordinului Arhitecţilor din România, împotriva deciziei nr. 848/CA/27.11.2020 pronunţate de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2019, care a fost menţinută în totalitate, fiind obligat contestatorul să plătească intimatei suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în contestaţie. Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut, în esenţă, că nu este incident motivul de contestaţie prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., în cauză pretinsa eroare de judecată nefiind circumscrisă noţiunii de eroare materială în sensul textului de lege antereferit.

4. Recursul exercitat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a

Curţii Constituţionale

Împotriva soluţiei Curţii de Apel Oradea, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, respectiv a prevederilor art. 488 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, contestatorul A. a formulat recurs, în termen legal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 06.07.2021.

În dezvoltarea recursului promovat în cauză, recurentul-reclamant a susţinut că dispoziţiile Deciziei nr. XXXVI/2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii şi obligatorii pentru toate instanţele de judecată, impun acestora obligaţia de a răspunde solicitărilor prin care au fost invocate excepţiile de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale, în virtutea garantării şi respectării dreptului de acces la justiţie, astfel cum acesta este reglementat de art. 21 din Constituţia României, având în vedere faptul că părţile nu pot sesiza direct Curtea Constituţională a României cu o excepţie de neconstituţionalitate, ci exclusiv prin intermediul instanţei.

Recurentul-reclamant a înţeles să critice hotărârea Curţii de Apel Oradea întrucât instanţa a refuzat în şedinţa publică din 14 iunie 2021 să răspundă cererii sale prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, nerespectând astfel dispoziţiile obligatorii ale Înaltei Curţi date în decizia în interesul legii nr. XXXVI/2006 şi dovedind în acest fel că nu poate asigura desfăşurarea judecării cauzei într-un mod echitabil de către o instanţă imparţială, garanţie a art. 6&1 din Convenţie.

În opinia părţii, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale dă dreptul instanţei la judecarea invocării excepţiei de neconstituţionalitate pe fondul acesteia, iar art. 13 din Convenţie garantează solicitantului dreptul la un remediu efectiv.

Prin urmare, lipsa soluţionării pe fond a excepţiei şi a pronunţării unei încheieri de şedinţă nu dă posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice respectarea procedurii de judecată a cererii de sesizare de către prima instanţă şi este încălcat astfel principiul dublului grad de jurisdicţie impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, recurentul-reclamant a solicitat trimiterea cauzei la prima instanţă, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 16.09.2021, intimatul-pârât Ordinul Arhitecţilor din România-Filiala Bihor a solicitat, în principal respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar constatarea nulităţii acestuia pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON reprezentând onorariu de avocat, conform înscrisurilor depuse în dovedire.

La termenul de dezbateri din data de 23 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimatul-pârât, apreciind că partea a formulat critici subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a transmis Înaltei Curţi la 20.09.2021 şi respectiv 21.09.2021, prin intermediul poştei electronice, note de şedinţă prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect, înregistrată sub nr. x/2020/a1, precum şi excepţia nulităţii absolute a întâmpinării formulate de d-na avocat B. pentru intimatul-pârât.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de parte este nefondat,pentru considerentele ce succed.

Cu titlu introductiv, Înalta Curte observă că prin notele de şedinţă depuse în cauză recurentul-reclamant a invocat excepţia nulităţii întâmpinării formulate de avocatul B., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât, susţinând, în esenţă, că Filiala Bihor a Ordinului Arhitecţilor din România este o autoritate publică ce beneficiază de finanţare din bani publici prin administrarea taxei de timbru de arhitectură, fiindu-i astfel interzis să achiziţionaze servicii juridice de consultanţă, de asistenţă sau de reprezentare, având în vedere că dispune de personal propriu de specialitate juridică, şi anume secretarul filialei.

Analizând excepţia nulităţii întâmpinării invocată de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că întâmpinarea nu este supusă sancţiunii nulităţii şi va respinge excepţia având în vedere că actul de procedură întocmit îndeplineşte cerinţele dispoziţiilor art. 205 coroborat cu art. 148 din C. proc. civ.

În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 176 pct. 2 C. proc. civ., întrucât întâmpinarea formulată de intimatul-pârât este semnată de reprezentantul convenţional al acestuia, în baza împuternicirii avocaţiale ataşate în dovedire, astfel încât nu se poate reţine că întâmpinarea ar fi încălcat dispoziţiile legale referitoare la reprezentarea procesuală.

Nemulţumirea recurentului-reclamant în sensul că întâmpinarea nu este semnată de personalul propriu de specialitate juridică al pârâtului, nu poate conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii acesteia, deoarece nu este susţinută de vreun temei legal. În consecinţă, pretinsa nerespectare a dispoziţiilor unor documente emise de Parlamentul şi Guvernului României, invocate de către recurentul-reclamant în susţinerea acestei excepţii, nu atrage sancţiunea nulităţii întâmpinării formulate de intimatul-pârât prin reprezentant convenţional, această soluţie impunându-se şi prin raportare la dispoziţiile art. 80 din C. proc. civ., care dă posibilitatea părţilor să stea în judecată printr-un reprezentant ales.

Analizând criticile invocate în recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine în primul rând faptul că, în calitate de instanţă de control judiciar, are de analizat cererea de recurs în limitele trasate prin calea de atac promovată de parte, respectiv în ceea ce priveşte soluţia Curţii de Apel Oradea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 132 alin. (2) şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum si nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători, nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată, încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată, efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ., încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii si asupra fondului, încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor, lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia, respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

În speţă, recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de fond pentru motivul că instanţa a refuzat să răspundă cererii formulate în şedinţa din 14 iunie 2021 prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a unor texte de lege pretins a avea legătură cu soluţionarea cauzei, încălcând astfel dispoziţiile Deciziei nr. XXXVI/2006 pronunţată într-un recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi prevederile art. 21 din Constituţia României.

Totodată, a susţinut că art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale dă dreptul instanţei la judecarea invocării excepţiei de neconstituţionalitate pe fondul acesteia, iar art. 13 din Convenţie garantează solicitantului dreptul la un remediu efectiv.

Conform art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:

"(1)Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul atribuie instanţelor în faţa cărora a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate o competenţă limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite de alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant în sensul că instanţa de judecată a refuzat să-i soluţioneze cererea şi că avea obligaţia soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate pe fondul acesteia. În realitate, prin criticile formulate partea îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de instanţă, acestea nefiind susceptibile să conducă la reformarea hotărârii atacate.

Prin urmare, formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia a fost ridicată să verifice îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei printr-o încheiere motivată, în ipoteza contrară urmând să dispună respingerea sesizării formulate.

Cum condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, instanţa va respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, deoarece excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei,condiţie care nu este însă îndeplinită în cauză.

Astfel, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa învestită cu cererea de sesizare, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale pretins a fi afectate de vicii de neconstituţionalitate nu îndeplinesc condiţia legăturii cu soluţionarea cauzei, întrucât aspectele de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 39 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, precum şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) şi art. 132 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, fiind invocate de parte în cadrul juridic determinat de formularea unei căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare), mijloc procedural prin intermediul căruia instanţa este ţinută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege. În speţă, s-a invocat o pretinsă neconstituţionalitate a unor norme cuprinse în C. proc. civ., O.U.G. nr. 80/2013 şi Legea nr. 554/2004, care nu au însă incidenţă în pricina dedusă judecăţii.

În acest context, având în vedere că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a analizat solicitarea reclamantului prin raportare la dispoziţiile legale incidente în materie şi la obiectul dedus judecăţii, reţinând că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării instanţei de contencios constituţional, Înalta Curte constată că nu se verifică în cauză susţinerile părţii sub acest aspect.

În referire la criticile recurentului potrivit cărora lipsa soluţionării pe fond a excepţiei şi a pronunţării unei încheieri de şedinţă nu dă posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice respectarea procedurii de judecată a cererii de sesizare de către prima instanţă, fiind încălcate astfel principiul dublului grad de jurisdicţie şi dreptul solicitantului la un remediu efectiv, impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reţine că prin încheierea de dezbateri de la termenul din data de 14 iunie 2021 instanţa învestită cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a analizat solicitarea părţii, în limita competenţei sale stabilite prin lege, şi a constatat în mod corect că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că articolele vizate de excepţia de neconstituţionalitate nu au legătură cu soluţionarea cauzei.

Or, câtă vreme instanţa a analizat solicitarea părţii şi a argumentat hotărârea pronunţată prin raportare la dispoziţiile legale incidente în materie, soluţie împotriva căreia partea a avut posibilitatea să promoveze recurs, în acord cu dispoziţiile Deciziei Înaltei Curţi nr. XXXVI/2006 pronunţate într-un recurs în interesul legii, instanţa de control judiciar având astfel posibilitatea să verifice conformitatea hotărârii pronunţate cu regulile de drept aplicabile, nu se poate susţine cu suficient temei că hotărârea ar fi fost pronunţată cu nerespectarea regulilor de procedură şi că ar fi fost încălcate principiul dublului grad de jurisdicţie şi dreptul solicitantului la un remediu efectiv.

Distinct de cele reţinute, în ceea ce priveşte accesul la justiţie în accepţiunea art. 6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil, Înalta Curte constată că potrivit jurisprudenţei instanţei europene (ex. Cauza Roseiro Bento c. Portugalia, 2988/02), în materie civilă Convenţia nu prevede obligativitatea unui dublu grad de jurisdicţie, art. 6 nelimitând dreptul statelor de a exclude de la posibilitatea de recurs anumite litigii, întrucât această limitare are ca obiect buna administrare a justiţiei şi evitarea aglomerării instanţelor de recurs.

Prin urmare, în materie civilă dublul grad de jurisdicţie, respectiv dreptul de a formula o cale de atac efectivă împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de prima instanţă, aparent nu este garantat şi, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului dă o accepţiune generoasă noţiunii de proces echitabil, prezentă în art. 6 alin. (1) din Convenţie şi dezvoltată pe cale jurisprudenţială, instanţa europeană nu tratează principiul dublului grad de jurisdicţie în materie civilă ca fiind o garanţie a respectării acestui text.

În speţă, relativ la criticile formulate de recurentul-reclamant este de observat că solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată intimatului, care nu a exprimat un punct de vedere, că părţile au fost citate pentru termenul la care prima instanţă a luat în discuţie şi a soluţionat sesizarea, iar soluţia de respingere a fost atacată cu recurs, partea neformulând însă critici concrete privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanţă, a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii. În esenţă, criticile recurentului-reclamant reflectă nemulţumirile sale cu privire la soluţia pronunţată asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, astfel încât motivul de casare invocat apare ca nefondat şi din perspectiva nerespectării principiului dublului grad de jurisdicţie.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că modalitatea în care legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului împotriva soluţiei de respinge a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ori nemulţumirea generică a recurentului legată de procedura de soluţionare a cererii de sesizare, subsumate, de asemenea, unor pretinse aspecte de nelegalitate, nu reprezintă chestiuni care să determine reformarea hotărârii pronunţate sub aspectul sesizării Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Pe cale de consecinţă, în considerarea argumentelor expuse supra, constatând că toate susţinerile recurentului-reclamant sunt nefondate şi că nu a fost demonstrată nelegalitatea hotărârii criticate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul de faţă ca nefondat.

Cât priveşte solicitarea intimatului-pârât de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că acestea reprezintă suma de bani în care se regăsesc toate cheltuielile pe care partea care a câştigat procesul le-a efectuat în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea judecătorească.

Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

În speţă, reclamantul a promovat calea extraordinară de atac a recursului, iar prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului şi obligarea părţii recurente la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu factura seria x nr. x din 22.07.2021 şi chitanţa nr. x/27.07.2021 depuse la dosarul de recurs.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În aplicarea dispoziţiilor legale precitate, Înalta Curte va admite cererea intimatului-pârât şi va obliga recurentul-reclamant să plătească acestuia cheltuielile de judecată avansate în recurs şi dovedite ca atare, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluţionare a recursului, recurentul-reclamant este partea care a căzut în pretenţii în accepţiunea prevederilor legale incidente în materie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 14 iunie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 132 alin. (2) şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant să plătească intimatului-pârât Ordinul Arhitecţilor din România - Filiala Bihor suma de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.