Material incompetence of administrative issuer as public order ground for suspending civil liability imputation

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 septembrie 2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti­, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu Ministerul Apărări Naţionale, a solicitat anularea deciziei de imputare nr. RL -2325 din 09.06.2016, a procesului-verbal nr. x/10.05.2016, a deciziei nr. 89/CJI 1311/25.11.2015, a deciziei nr. 99CJI 668 din 25.02.2015 şi a deciziei nr. 88/1308/20.01.2016.

1.2. Prin cererea formulată la data de 23 decembrie 2016, reclamantul a înţeles să modifice acţiunea în contencios administrativ formulată în cauză, în sensul introducerii petitului având drept obiect suspendarea executării deciziei de imputare nr. RL -2325 din 09.06.2016, invocând totodată excepţia de nelegalitate a Ordinului M5/1999, emis de Ministerul Apărării Naţionale, dar şi nulitatea deciziei administrativ - jurisdicţionale nr. 89/CJI 1311/2015, act clamat de reclamant ca fiind comunicat acestuia odată cu întâmpinarea formulată de pârât în cauză.

2. Soluţia instanţei de fond

2.1. Prin încheierea de şedinţă din 6 februarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a Ordinului M5/1999, emis de Ministerul Apărării Naţionale.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 5173 din 22 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, prin Statul Major al Forţelor Terestre.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva încheierii şi sentinţei indicate în punctul I.2. de mai sus a declarat recurs reclamantul A., solicitând: (a) pe de o parte casarea soluţiei de respingere a cererii de suspendare a executării deciziei de imputare nr. RL -2325 din 09.06.2016, (b) iar pe de altă parte, casarea soluţiei de respingere a cererii sale de anulare a deciziei de imputare nr. x din 09.06.2016, procesului-verbal nr. x/10.05.2016, deciziei nr. 89/CJI 1311/25.11.2015, deciziei nr. 99CJI 668/25.02.2015 şi deciziei nr. 88/1308/20.01.2016.

3.1.1 Prin criticile aduse soluţiei de respingere a cererii de suspendare, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare, astfel cum a fost formulată.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că cererea de suspendare este justificată, acesta probând existenţa unei îndoieli rezonabile de natură a afecta prezumţia de legalitate a deciziei de imputare nr. RL -2325 din 09.06.2016.

Astfel, a arătat că actul a cărui suspendare o solicită a fost dat, în principal, cu încălcarea normelor de competenţă reglementate de O.G. nr. 121/1998, în sensul că decizia a fost emisă de o entitate necompetentă material. Printr-o altă critică, recurentul a invocat inopozabilitatea bazei legale a proceduri de sancţionare desfăşurate în ceea ce îl priveşte, mai precis a Ordinului nr. M5/1999, act normativ nepublicat, neclasificat şi nesecret, susţinând, totodată, că îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat este generată şi de încălcarea regimului incompatibilităţilor, în contextul în care doi dintre membrii comisiei care a realizat cercetarea sa administrativă se aflau în ipostaza conflictului de interese.

De asemenea, recurentul-reclamant a clamat incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce ar deriva din lipsa unei motivări a soluţiei de respingere a cererii de suspendare care să vizeze analiza îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, arătând totodată că prin calitatea acestuia de pensionar, coroborată cu obligaţiile de plată suplimentare probate în faza de judecată a fondului, este dovedită atingerea gravă şi iminentă pe care punerea în executare a deciziei de imputare ar genera-o în planul traiului său zilnic şi în cel al familiei sale.

3.1.2 Împotriva soluţiei de respingere a cererii de anulare a deciziei de imputare nr. RL-2325 din 09.06.2016 ("Decizia"), procesului-verbal nr. x/10.05.2016, deciziei nr. 89/CJI 1311/25.11.2015, deciziei nr. 99CJI 668/25.02.2015 şi deciziei nr. 88/1308/20.01.2016, recurentul a formulat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

A apreciat, în esenţă, recurentul că instanţa de fond nu a soluţionat cauza sub toate aspectele deferite analizei sale, existând atât petite principale cât şi motive de nelegalitate asupra cărora judecătorul fondului nu s-a pronunţat, precum: anularea Deciziei CJI 88/1308/20.01.2016 sau a procesului-verbal nr. x/10.05.2016, refuzul săvârşirii verificării legalităţii deciziilor nr. 89/CJI 1311/25.11.2015 şi nr. 99CJI 668/25.02.2015, nepronunţarea asupra chestiunilor decăderii SMFT din dreptul de a mai solicita repunerea în termenul de constatare şi prescripţiei dreptului de imputare, inexistenta oricărei analize asupra elementelor formale ale deciziei de imputare ţinând de lipsa cauzei, a temeiului de drept, a certitudinii prejudiciului, lipsa oricărei analize a conflictului de interese în care se regăseau parte dintre membrii comisiei care au decis imputarea recurentului, lipsa oricărei analize asupra încălcării principiilor răspunderii juridice, respectiv opunerea, în demersul de sancţionare, a propriei culpe a organului de cercetare, nesoluţionarea aspectelor de fond privind prejudiciului pretins şi temeinicia imputării.

A mai solicitat recurentul şi constatarea nulităţii hotărârii atacate pentru încălcarea principiului contradictorialităţii, dată fiind stabilirea, fără dezbateri, a rangului actelor administrativ - jurisdicţionale, recurentul apreciind că instanţa a omis să pună în discuţia contradictorie a părţilor calificarea deciziei nr. x/2015, privind repunerea în termen, precum şi caracterul definitiv al acesteia, respectiv inadmisibilitatea ori decăderea reclamantului din dreptul de a ataca actul administrativ constând în decizia în discuţie (nr. x/2015).

Totodată, apreciază recurentul că nelegalitatea sentinţei civile nr. 5173 din 22 decembrie 2017 derivă şi din faptul că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a împrejurărilor de nelegalitate privind lipsa de competenţă a organului care a efectuat cercetarea, chestiunea termenului imperativ de 15 zile impus de art. 33 alin (1) din O.G. Nr. 121/1998, data producerii pagubei, descrierea faptei în cuprinsul actului contestat, chestiunea lipsei de identitate între persoana reclamantului şi titularul semnăturilor aplicate pe facturile reţinute drept probe ale săvârşirii faptei, cu o trimitere neargumentată la efectele menţiunii "bun de plată", aspectul respingerii capătului de cerere privind anularea Deciziilor nr. 89/CJI1/311/25.11.2015 şi nr. 99CJI 668/25.02.2015, întrucât se impunea contestarea acestor acte cu respectarea termenului şi cadrului procesual reglementat în plan legal.

Din perspectiva fondului cauzei, recurentul-reclamant reiterează aspectele de nelegalitate invocate şi în susţinerea recursului declarat împotriva soluţiei de respingere a cererii de suspendare a executării Deciziei (necompetenţa entităţii emitente a Deciziei, inopozabilitatea bazei legale a procedurii de sancţionare, respectiv a actului administrativ cu caracter normativ ce reglementează activitatea de angajare a răspunderii materiale a militarilor, conflictul de interese).

Recurentul susţine şi nelegalitatea manierei în care judecătorul fondului a dezlegat chestiunea încălcării termenului imperativ de 15 zile reglementat de art. 33 alin. (1) teza a II-a din O.G. nr. 121/1998, opunând aşa zise aspecte tranşate definitiv prin decizia administrativ - jurisdicţională nr. 89CJI/1311/2015 pretins opozabilă şi reclamantului, deşi legalitatea unui astfel de act administrativ fusese contestată, la rândul său, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost acesta modificată.

O altă critică distinctă în recurs, vizează maniera în care prima instanţă a analizat chestiunea datei producerii prejudiciului, recurentul apreciind că determinarea unei perioade dispuse multianual nu poate fi reţinută cu titlu de dată certă (în raport de care să se poată realiza o verificare a împlinirii termenelor de decădere sau prescripţie), cu atât mai mult cu cât debutul perioadei reţinute de instanţă (01.01.2003) se plasează temporal anterior momentului la care recurentul şi-a început activitatea în cadrul unităţii militare pretins păgubite (27.12.2004). În raport de astfel de aspecte, recurentul critică şi reţinerea incidenţei prevederilor Ordinului nr. 1792/2002, respectiv a calităţii sale de ordonator de credite al unităţii militare anterior datei la care şi-a început activitatea precum şi a calităţii de persoană responsabilă de producerea prejudiciului, în contextul în care a dovedit faptul că semnătura ce însoţeşte menţiunea "Bun de plată" aplicată pe facturile supuse analizei nu îi aparţinea.

3.2. Prin notele de şedinţă depuse la 15 septembrie 2021, recurentul a înţeles să invoce, în virtutea prevederilor art. 431 alin. (2) şi art. 432 C. proc. civ. efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi/sau autoritatea de lucru judecat ce ar deriva, în opinia recurentului, din decizia nr. 969 din 17 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2017 şi din decizia administrativ - jurisdicţională nr. 81/CJI 2013/2016 din 1 martie 2017.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citat, intimatul - pârât Ministerul Apărării Naţionale - prin Statul Major al Forţelor Terestre nu a depus întâmpinare faţă de recursul reclamantului.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 14 mai 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa şi încheierea recurate, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Observând mecanismul redacţional utilizat de judecătorul fondului în demersul de motivare a soluţiei de respingere a cererii de suspendare a executării deciziei de imputare nr. RL - 2325 din 9 iunie 2016, ce face trimitere la considerentele expuse cu ocazia soluţionării cererii de anulare a actelor administrative atacate, Înalta Curte va analiza, în primul rând, recursul declarat de reclamant împotriva modului de soluţionare a cererii de anulare a Deciziei de imputare nr. RL - 2325 din 9 iunie 2016, a Deciziei nr. 99/CJI 668/25.02.2015, a Deciziei nr. 89/CJI 1311/25.11.2015, a Deciziei nr. 88/CJI 1308/20.01.2016 şi a Procesului-verbal nr. x/10.05.2016.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deşi în partea introductivă a cererii de recurs, reclamantul-recurent arată că înţelege să promoveze calea de atac şi împotriva încheierii de şedinţă din 6 februarie 2017 (prin care a fost declarată inadmisibilă excepţia de nelegalitate invocată de recurent împotriva actului administrativ cu caracter normativ reprezentat de Ordinul M5/1999, emis de Ministerul Apărării Naţionale), din analiza considerentelor recursului şi, cu precădere, a celor existente la filele x ale acestuia, rezultă că voinţa reală a recurentului nu a fost de a ataca soluţia pronunţată de instanţa de fond printr-o astfel de hotărâre (i.e. de admitere a excepţiei inadmisibilităţii), ci de a o opune drept argument în susţinerea tezei nelegalităţii sentinţei. Astfel, recurentul invocă existenţa unei contradicţii între aspectele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti prin încheierea în discuţie şi soluţia pronunţată de aceeaşi instanţă asupra fondului litigiului.

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că, sub aspectul manierei de soluţionare a petitului privind anularea actelor administrative atacate, motivele de casare invocate de recurent pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- nesoluţionarea cererii de chemare în judecată din perspectiva tuturor capetelor de cerere formulate şi a tuturor motivelor de nelegalitate invocate de reclamant, aspect subsumat prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.

- stabilirea, fără dezbateri, a rangului actelor administrativ - jurisdicţionale, recurentul apreciind că instanţa a omis să pună în discuţia contradictorie a părţilor calificarea deciziei nr. x/2015, privind repunerea în termen, precum şi caracterul definitiv al acesteia, dar şi al deciziei nr. 99/CJI 668/25.02.2015, critică încadrată de recurent tot în prevederile art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.

- incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., recurentul clamând neconformitatea hotărârii pronunţate cu prevederile art. 425 C. proc. civ.

- incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul încălcării normelor de drept material relevante materiei angajării răspunderii materiale a militarilor.

În primul rând se reţine că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, prin care se supune controlului instanţei ierarhic superioare conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1 - 4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Înalta Curte constată că, în raport de modul de configurare a acţiunii, sunt întemeiate criticile recurentului potrivit cărora prin hotărârea atacată judecătorul fondului nu a lămurit împrejurări de fapt şi de drept esenţiale în soluţionarea cauzei, sens în care prima instanţă nu a cercetat, de fapt, fondul cauzei din perspectiva tuturor capetelor de cerere formulate şi a tuturor motivelor de nelegalitate invocate.

Instanţa de control judiciar reţine că hotărârea atacată reflectă o abordare greşită a cauzei, aşa încât controlul judiciar urmează să fie exercitat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Potrivit principiului disponibilităţii consacrat în art. 9 alin. (2) C. proc. civ.:

"Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. stabilesc că:

"Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel"

Observând contextul procesual generat de acţiunea în contencios administrativ promovată de recurentul - reclamant A., Înalta Curte reţine că obiectul demersului judiciar în discuţie este reprezentat de solicitarea de anulare a deciziei de imputare nr. RL -2325 din 09.06.2016 şi a actelor intitulate de reclamant drept "subsecvente", respectiv procesul-verbal nr. x/10.05.2016, decizia nr. 89/CJI 1311/25.11.2015, decizia nr. 99CJI 668 din 25.02.2015 şi decizia nr. 88/1308/20.01.2016, cu invocarea, în principal, a următoarelor aspecte de nelegalitate ce, în opinia reclamantului, ar avea vocaţia de a afecta validitatea actelor atacate:

- Necompetenţa materială a entităţii emitente a actului administrativ atacat (UMSMFT), inclusiv din perspectiva demersului de realizare a procedurii administrative premergătoare de cercetare şi de emitere a actelor intitulate de recurent drept "subsecvente" (cu menţionarea expresă a Deciziei nr. 89/CJI/1311/25.11.2015)

- Încălcarea termenului imperativ de 15 zile impus de art. 33 alin. (1) teza a II-a din O.G. nr. 121/1998, prin desconsiderarea intervenirii sancţiunii decăderii SMFT din dreptul de a mai solicita repunerea în termen, ceea ce, în opinia reclamantului, generează nelegalitatea Deciziei nr. 89/CJI/1311/25.11.2015 pe care se sprijină cercetarea administrativă finalizată cu emiterea actului administrativ atacat

- nemotivarea deciziei de imputare nr. RL -2325 din 09.06.2016,

- incertitudinea temeiului actului administrativ, respectiv, a cauzei imputării şi datei prejudiciului, precum şi a identificării faptei imputate

- incidenţa instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privind angajarea răspunderii materiale a militarului, faţă de incidenţa prevederilor art. 24 alin. (1) din O.G.. nr. 121/1998

- inexistenţa unui cadru factual şi legal care să justifice reţinerea calităţii reclamantului de persoană responsabilă cu realizarea activităţilor de recepţie şi încărcare în gestiune a bunurilor şi serviciilor achiziţionate de unitatea militară,

- inexistenţa unui cadru factual şi legal care să justifice reţinerea săvârşirii de către reclamant a unor fapte de natură a încălca criteriile legale aferente manierei de emitere a bonurilor de consum şi facturilor de achiziţie; limitele efectelor menţiunii "bun de plată"

- incompatibilitatea membrilor comisiilor de jurisdicţie care au pronunţat deciziile nr. 99/CJI 668/25.02.2015, nr. 89/CJI 1311/25.11.2015 şi nr. 88/CJI 1308/20.01.2016

Prin cererea modificatoare, formulată la data de 23.12.2016 (anterior primului termen de judecată), reclamantul a extins obiectul cererii de chemare în judecată prin formularea unui număr de trei noi petite, respectiv:

- excepţia de nelegalitate a Ordinului M5/1999, susţinând, totodată şi inopozabilitatea acestuia, faţă de neîndeplinierea procedurii de publicare ori de comunicare a actului către recurent;

- suspendarea, în temeiul art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, a executării deciziei de imputare nr. RL-2325 din 9 iunie 2016

- o cerere distinctă de anulare a Deciziei administrativ - jurisdicţionale nr. 89/CJI 1311/2015, reclamantul afirmând că un astfel de act administrativ i-a fost pentru pima dată comunicat odată cu întâmpinarea formulată în cauză

Totodată, prin aceeaşi cerere modificatoare, reclamantul a înţeles să invoce motive noi de nelegalitate, apreciate de acesta de natură a genera nulitatea deciziei de imputare nr. RL-2325 din 9 iunie 2016, respectiv:

- existenţa unui conflict de interese în privinţa membrilor comisiei de cercetare administrativă B. şi C.;

- încălcarea principiilor răspunderii juridice, respectiv incidenţa cazului de exonerare reprezentat de fapta proprie a emitentului actului administrativ

- greşita încadrare a faptei, care echivalează cu lipsa motivării actului administrativ

- lipsa calităţii reclamantului de comandant al UM la data constatării pagubei,

- inexistenţa, în persoana reclamantului, a calităţii de făptuitor în raport de aspectul potrivit căruia nu este titularul semnăturii aplicate pe facturile ce au stat la baza reţinerii faptei.

Înalta Curte observă că excepţia de nelegalitate a Ordinului M5/1999 a fost soluţionată prin încheierea de şedinţă din 6 februarie 2017, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii invocării acesteia, însă prin sentinţa civilă nr. 5173 din 22 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a analizat, într-o manieră informă (după cum instanţa de control judiciar va argumenta în paragrafe ulterioare), exclusiv aspectele privind: lipsa de competenţă a organului care a efectuat cercetarea, chestiunea termenului imperativ de 15 zile impus de art. 33 alin (1) din O.G. Nr. 121/1998, data producerii pagubei, descrierea faptei în cuprinsul actului contestat, chestiunea lipsei de identitate între persoana reclamantului şi titularul semnăturilor aplicate pe facturile reţinute drept probe ale săvârşirii faptei, cu o trimitere neargumentată la efectele menţiunii "bun de plată", aspectul respingerii capătului de cerere privind anularea Deciziilor nr. 89/CJI 1311/25.11.2015 şi nr. 99CJI 668/25.02.2015, întrucât a apreciat instanţa că se impunea contestarea acestor acte cu respectarea termenului şi cadrului procesual reglementat în plan legal.

Înalta Curte reţine că, întrucât litigiul în discuţie reprezintă un demers judiciar aferent materiei contenciosului administrativ, prin care este supusă controlului instanţei însăşi legalitatea actelor atacate, fiecare motiv de nelegalitate invocat reprezintă un argument principal, în sensul dat acestei noţiuni de considerentele punctului 67 din hotărârea CEDO pronunţată în cauza Buzescu contra României, căci, în plan abstract, virtual, fiecare astfel de motiv are vocaţia potenţială de a genera, per se, o soluţie fie de desfiinţare integrală, fie parţială a actelor atacate, afectând, sub condiţia determinării unui caracter întemeiat, în mod distinct, independent, legalitatea actelor atacate.

În contextul descris anterior, analizând comparativ motivele invocate de reclamant cu cele soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de nelegalitate invocate, ceea ce înseamnă că aceasta nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, în vederea lămuririi cadrului procesual sub aspectul obiectului cererii şi implicit stabilirii situaţiei de fapt, nesocotind astfel dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul activ al judecătorilor.

De asemenea, Înalta Curte reţine că prima instanţă nu s-a pronunţat, în nicio manieră, asupra capetelor de cerere privind anularea procesului-verbal nr. x/10.05.2016 şi deciziei nr. 88/1308/20.01.2016.

O altă chestiune ce intră în sfera de reglementare a prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., invocată prin motivele de recurs, este cea a manierei în care instanţa de fond a soluţionat aspectul limitelor învestirii sale, din perspectiva demersului recurentului - reclamant de a invoca motivul de nelegalitate privind emiterea actului administrativ de către o autoritate publică necompetentă material, pentru prima dată în faţa instanţelor de judecată, fără ca acesta să fi fost exhibat prin plângerea prealabilă.

Observând data formulării cererii de chemare în judecată -14.09.2016- ce se plasează temporal anterior momentului adoptării Legii nr. 212/2018, Înalta Curte apreciază că, din forma redacţională a sintagmei "persoana vătămată [...] nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă [...]" din cuprinsul prevederilor art. 8, coroborate cu cele ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, în vigoare la data învestirii instanţei, limitele controlului de legalitate a actului administrativ, dedus soluţionării instanţei de contencios administrativ, erau, anterior modificărilor operate prin Legea nr. 212/2018, subordonate, în principiu, aspectelor de nelegalitate invocate prin plângerea prealabilă, sens în care criticile formulate de recurent din această perspectivă sunt nefondate.

Pe de altă parte, însă, o altă chestiune de drept ce se desprinde din cererea de recurs este cea a evaluării posibilităţii invocării motivului de nelegalitate în discuţie (emiterea actului administrativ de către o autoritate publică necompetentă material) pentru prima dată prin acţiunea în contencios administrativ, în virtutea naturii juridice de ordine publică a unui astfel de motiv. O astfel de chestiune impune tranşarea unui număr de două aspecte distincte, respectiv dacă motivul de nelegalitate în discuţie este unul de ordine publică şi dacă o astfel de natură juridică are valenţa de a genera posibilitatea invocării sale dincolo de sfera limitelor impuse de conţinutul plângerii prealabile.

Noţiunea de ordine publică a fost definită de doctrină ca ansamblul regulilor juridice absolut obligatorii pentru salvgardarea valorilor consacrate sau recunoscute ca fiind de interes general într-o societate democratică, sens în care pentru ca un aspect de nelegalitate să poate fi apreciat ca fiind de ordine publică acesta trebuie să derive din încălcarea nu doar a unor norme imperative, ci şi din acea categorie de norme imperative prin care se tinde la valorizarea sau la ocrotirea unui interes precumpănitor general, iar exhibarea unor astfel de motive trebuie să nu fi fost rezervată exclusiv la dispoziţia părţilor, ca ordine publică esenţialmente de protecţie. Or, constată Înalta Curte că normele ce reglementează competenţa unei anumite autorităţi publice în a emite anumite acte administrative reprezintă norme de ordine publică, întrucât scopul reglementării vizează necesitatea asigurării coerenţei activităţii administrative, drept serviciu public realizat în beneficiul unei colectivităţi sau al societăţii în ansamblul ei. Instanţa de control judiciar are în vedere şi faptul că raporturile juridice de drept public presupun apărarea intereselor generale, ceea ce determină imposibilitatea confirmării unor potenţiale nulităţi, cu consecinţa aplicării unui regim juridic unitar tuturor actelor administrative. De asemenea, Înalta Curte reţine că, în raport de interesul ocrotit de normele de competenţă, ipoteza particulară a motivului de nelegalitate privind emiterea actului atacat de către o autoritate publică căreia, din perspectivă materială, nu i-a fost deferită legal o astfel de abilitate, reprezintă motiv de ordine publică, ce poate fi invocat dincolo de limitele generate de aspectele supuse analizei prin plângerea prealabilă, un astfel de motiv având valenţa de a fi exhibat pentru prima dată direct în faza contencioasă a disputei.

Pe cale de consecinţă, demersul primei instanţe de a nu analiza argumentul principal constând în emiterea actului atacat de către un organ necompetent reprezintă o greşită aplicare a normelor procedurale aferente determinării limitelor învestirii instanţei cu analiza motivelor de nelegalitate exhibate în susţinerea cererii de anulare, abordare ce a generat, într-un final, o respingere de plano a unui astfel de argument, fără ca prima instanţă să realizeze o completă cercetare a fondului chestiunii în discuţie.

Întemeiate, tot în planul de reglementare aferent art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., sunt şi criticile recurentului ce vizează nerespectarea principiului contradictorialităţii din perspectiva reţinerii, în esenţă, a unui fine de neprimire a capătului de cerere privind anularea Deciziilor nr. 89/CJI1/311/25.11.2015 şi nr. 99CJI 668/25.02.2015, invocat, în fapt, de instanţă prin sintagma: fiind necesar ca acestea să fie contestate cu nerespectarea termenului şi cadrului procesual prevăzute de lege. Or, în contextul în care anularea sus indicatelor acte administrative reprezintă un capăt de cerere aferent obiectului acţiunii în contencios administrativ, conform prevederilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ., coroborat cu teza finală a alin. (4) din acelaşi text normativ, judecătorul fondului avea obligaţia de a supune discuţiei părţilor orice chestiune ce viza însăşi admisibilitatea în cadrul demersului judiciar de faţă a unui astfel de petit.

Procedând la judecata cauzei în circumstanţele expuse, fără ca împrejurări de fapt şi de drept esenţiale să fie supuse discuţiei părţilor sau să fie lămurite, prima instanţă a nesocotit principii fundamentale ale procesului civil şi nu a cercetat, în fapt, fondul cauzei, sens în care se justifică reţinerea incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte reţine drept fondate şi motivele de casare prin care recurentul-reclamant susţine, în esenţă, incidenţa, în cauză, a motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva argumentelor principale de nelegalitate ce au fost abordate de Curtea de Apel Bucureşti în cuprinsul sentinţei atacate.

Instanţa de control judiciar constată că motivarea formulată de instanţa de fond în susţinerea soluţiei de respingere a capetelor de cerere privind anularea actelor administrative atacate, prin prisma argumentelor principale analizate, nu îndeplineşte condiţiile calitative reglementate de art. 425 alin. (1) lit b) C. proc. civ., prima instanţă învederând doar enunţuri axiomatice, fără o motivare reala în fapt şi în drept.

Elementele expuse de către instanţa de fond îmbracă forma unor concluzii, nefiind indicat, însă şi raţionamentul logico - juridic care a stat la baza acestora. Astfel, instanţa de fond nu explica cum a ajuns la concluziile exhibate din perspectivă chestiunilor de drept privind efectele determinării structurii care a efectuat cercetarea prin rezoluţia şefului SMFT or a necesităţii contestării acesteia sau a efectelor deciziei nr. 89/CJI1/311/25.11.2015 în planul prevederilor art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, în contextul în care un astfel de act administrativ fusese atacat, la rândul său, prin acţiunea în contencios administrativ.

De asemenea, instanţa nu expune raţionamentul logic şi temeiurile legale concrete ce au stat la baza concluziei completării aspectelor reţinute prin decizia de imputare atacată cu cele ale procesului-verbal de cercetare administrativă nr. A 3547/10.05.2016, or a celor aferente obligaţiilor ce incumbau reclamantului, ca ordonator de credite, din perspectiva cheltuielilor vizate cu menţiunea "bun de plată". Mai mult, judecătorul fondului nu furnizează niciun argument care să permită instanţei de control judiciar să verifice dacă, la momentul respingerii capetelor de cerere privind anularea deciziilor nr. 89/CJI1/311/25.11.2015 şi nr. 99CJI 668/25.02.2015 judecătorul fondului a verificat natura juridică a acestora, ori îndeplinirea procedurilor de comunicare a actelor în discuţie către reclamant (cu atât mai mult cu cât partea clama o neîndeplinire a unor astfel de proceduri).

Întrucât motivarea constituie pentru părţi o garanţie puternica împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru prezenta instanţă un element necesar exercitării controlului, aceasta (i.e. motivarea) trebuie sa fie clară şi precisă, să nu se rezume la o înşiruire de fapte şi argumente, să se refere punctual la probele administrate în cauză, iar nu în mod abstract şi general şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate de părţi şi să conducă, în mod logic la soluţia din dispozitiv. În motivarea hotărârii pronunţate, judecătorul trebuie sa demonstreze, într-o maniera logică, deplina concordanta dintre soluţia dată şi situaţiile de fapt şi de drept incidente, arătând, în mod temeinic, care sunt raţiunile care l-au determinat să se pronunţe în sensul în care a făcut-o.

În acord cu jurisprudenţa sa, Înalta Curte reţine că deşi stabilirea situaţiei de fapt este atributul suveran al instanţelor fondului, ceea ce înseamnă dreptul acestor instanţe de a constata faptele şi de a aprecia forţa probantă a dovezilor administrate, este obligaţia instanţei de recurs să verifice dacă hotărârea judecătorească împotriva căreia s-a exercitat calea de atac a recursului cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, realizându-se, astfel, situaţia premisa pentru o judecată concretă şi efectivă în recurs.

Or, întrucât, în cauza de faţă, prima instanţă nu a dezlegat aspecte de fapt deduse judecaţii şi nici nu a prezentat raţionamentele logico - juridice ce au stat la baza soluţiei adoptate, soluţia pe care Înalta Curte este chemată să o pronunţe nu poate fi decât casarea cu trimitere spre rejudecare, asigurându-se astfel părţilor toate garanţiile procesuale pe care judecata cauzei în primă instanţă le oferă, precum şi dublul grad de jurisdicţie instituit de lege în materia contenciosului administrativ.

Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică, ea find impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.

Este firesc ca instanţa de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cererii de chemare în judecată, ceea ce presupune existenţa tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluţie procedurală, ar însemna ca instanţa de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului.

În concluzie, Înalta Curte constată că, din perspectiva recursului promovat de reclamantul A. împotriva modului în care prima instanţă a soluţionat cererea în anulare, sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ. şi, în raport de soluţia preconizată, apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de recurent, ce intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nici a elementelor privind efectul pozitiv al lucrului judecat clamat de recurent prin notele de şedinţă 15 septembrie 2021, toate acestea fiind circumstanţe ce urmează a fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.

În consecinţă, pentru toate considerentele expuse anterior, constatând că în mod greşit şi nelegal a soluţionat cauza Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 497 şi art. 480 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, sub aspectul acţiunii în anulare, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează să lămurească obiectul cererii de chemare în judecată şi ulterior să analizeze acţiunea reclamantului în raport de temeiurile legal invocate, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor şi toate înscrisurile depuse la dosar de către ambele părţi, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicţie, inclusiv a celor expuse în cadrul motivelor de recurs, urmând a fi avute în vedere şi elementele privind autoritatea de lucru judecat clamate de recurent prin notele de şedinţă 15 septembrie 2021.

a. Referitor la recursul declarat de reclamantul A. împotriva modului de soluţionare a cererii de suspendare a executării deciziei de imputare nr. RL-2325 din 9 iunie 2016, Înalta Curte reţine următoarele:

Dintr-o primă perspectivă, instanţa de control judiciar apreciază drept neîntemeiat motivul de casare subsumat de recurent prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., privind lipsa unei motivări a soluţiei de respingere a cererii de suspendare care să vizeze analiza îndeplinirii condiţiei pagubei iminente. Înalta Curte apreciază că, în raport de necesitatea îndeplinirii cumulative a condiţiilor reglementate de art. 14, coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, demersul de constatare a neîndeplinirii uneia dintre acestea este suficient pentru respingerea cererii, fără a fi necesară analiza elementelor de fapt relevante din perspectiva celei de-a doua.

Pe de altă parte, procedând, din perspectiva chestiunii cazului bine justificat, la identificarea limitelor controlului de legalitate pe care este chemată să îl exercite, Înalta Curte observă că actul de învestire a instanţelor de contencios administrativ cu cererea recurentului-reclamant privind suspendarea executării deciziei de imputare nr. RL-2325 din 9 iunie 2016 ("Decizia") a fost reprezentat de punctul 2 al cererii modificatoare formulate de acesta la data de 23.12.2016 .

Prin intermediul unei astfel de punct 2 al cererii, singurele aspecte exhibate de parte în susţinerea tezei îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat au fost: (i) încălcarea normelor de competenţă reglementate de O.G. nr. 121/1998, în sensul că Decizia a fost emisă de o entitate necompetentă material, (ii) inexistenţa motivării Deciziei, partea apreciind că o greşită motivare echivalează cu o lipsă a acesteia, precum şi (iii) incertitudinea temeiului actului administrativ, respectiv, a cauzei imputării şi datei prejudiciului, astfel cum aceste împrejurări au fost dezvoltate în cererea de chemare în judecată.

Aceste aspecte sunt de natură a invalida susţinerile recurentului (exhibate în cuprinsul căii de atac) privind invocarea, în faza de judecată a fondului, în susţinerea cererii de suspendare, a chestiunilor inopozabilităţii Ordinului nr. M.5/1999, ori a conflictului de interese sau a tuturor împrejurărilor de nelegalitate expuse pe calea acţiunii introductive.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că, din perspectiva cererii de suspendare, acest ultim menţionat set de argumente, reprezintă, în fapt, chestiuni noi de nelegalitate, clamate în susţinerea existenţei unui caz bine justificat, neinvocate în faţa instanţei de fond. Or, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., întrucât obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată, astfel de argumente nu pot face obiectul unei prime analize (sub aspectul relevant -cererea de suspendare), direct în calea de atac a recursului.

De asemenea, Înalta Curte observă că recurentul nu a formulat, în recurs, critici concrete împotriva demersului instanţei de fond de a aprecia neîncadrarea în categoria împrejurărilor reglementate de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, a chestiunilor nemotivării deciziei şi incertitudinii temeiului actului administrativ. Simpla menţiune generală, potrivit căreia îndoiala serioasă derivă din "celelalte motive de nelegalitate", nu este suficientă spre a îndeplini condiţiile calitative ale unui motiv de casare, în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) prima teză din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, din perspectiva chestiunii cazului bine justificat, singura împrejurare a cărei calificare dată de instanţa de fond este chemata Înalta Curte să o verifice este cea a necompetenţei materiale a organului emitent al Deciziei, Înalta Curte reţinând drept fondat motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent în privinţa unei astfel de împrejurări.

Instanţa de control judiciar are în vedere, din perspectivă generală, că, deşi actul administrativ se bucura de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi veridicităţii, principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege, el impunând, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Prin urmare, în procesul executării, din oficiu, a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.

În acest context, suspendarea executării actelor administrative reprezintă un eficient instrument procedural menit a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind reglementat, în planul contenciosului administrativ, de prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Conform prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 14 din acelaşi act normativ, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.

Îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi iminenţei producerii unei pagube este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

În acest context, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a procedat la o greşită aplicare a normelor de drept material atunci când a apreciat, din perspectiva acelor motive invocate concret de reclamant prin cererea de suspendare, că în cauză nu poate fi reţinută existenţa unui caz bine justificat de natură a genera o îndoială serioasă în privinţa legalităţii Deciziei. În acord cu jurisprudenţa sa constantă şi fără a antama sau anticipa analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat, instanţa de control judiciar reţine că aspectul necompetenţei materiale a entităţii emitente a actului (UM, inclusiv din perspectiva demersului de realizare a procedurii administrative premergătoare de cercetare şi de emitere a actelor intitulate de recurent drept "subsecvente" (cu menţionarea expresă a deciziei nr. 89/CJI/1311/25.11.2015) reprezintă o împrejurare vădită de fapt şi de drept de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea Deciziei.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere prevederile art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, conform cărora: Cercetarea prevăzută la alin. (1) se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eşaloanele superioare ori de organele de control specializate, coroborat cu celel ale art. 25 alin. (2) din acelaşi act normativ, care prevăd astfel: Decizia de imputare se emite de către comandantul sau şeful unităţii a cărei comisie a efectuat cercetarea administrativă şi constituie titlu executoriu.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul actelor administrative atacate, unitatea păgubită este indicată ca fiind UM Bucureşti, că Decizia este emisă de UM în baza procesului-verbal de cercetare administrativă nr. RL-1869/10.05.2016 emis de Statul Major al Forţelor Terestre (S.M.F.T.) şi că reclamantul contestă calitatea UM - SMFT de eşalon superior al UM susţinând teza unei modificări de competenţă ce a operat la nivelul anului 2013, aspect confirmat şi de elemente reţinute prin Decizia administrativ - jurisdicţională nr. 89/CJI 1311/2015, unde se arată astfel: şeful SMFT a solicitat ca, prin hotărârea Comisiei ce va fi pronunţată, să se aibă în vedere faptul că unitatea la care s-a produs paguba nu mai este în compunerea forţelor terestre.

De asemenea, instanţa de control judiciar, raportându-se şi la aspectele dezlegate prin punctul II.1.a al prezentului recurs, reţine şi faptul că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul - reclamant a supus controlului de legalitate inclusiv decizia nr. 89/CJI/1311/25.11.2015, susţinând, printre altele, nelegalitatea stabilirii unei ultraactivări a competenţei SMFT, drept efect al calităţii acesteia de unitate ce a efectuat anterior o cercetare administrativă iniţiată la nivelul anului 2005 şi finalizată în anul 2014.

Înalta Curte reţine şi că pentru a interveni suspendarea pe cale judecătorească a executării unui act administrativ este suficient să existe un indiciu temeinic de nelegalitate, care să creeze o îndoiala rezonabila privind prezumţia de legalitate de care se bucura actul administrativ, fără a fi necesar a răsturna această prezumţie, răsturnare care se poate petrece în faţa instanţei care examinează cererea în anularea actului administrativ.

Or, elementele descrise anterior se circumscriu cerinţelor reglementate de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că, prin "caz bine justificat" se înţeleg: "împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte, constatând fondate motivele de recurs subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul promovat de acesta împotiva soluţiei de respingere a cererii de suspendare a executării decizia de imputare nr. RL-2325 din 9 iunie 2016, astfel cum sus indicata soluţie este inclusă în sentinţa civilă nr. 5173 din 22 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi va casa hotărârea recurată. Reţinând, din perspectiva cererii de suspendare, cauza spre rejudecare, Înalta Curte va admite o astfel de cerere, apreciind îndeplinită şi condiţia existenţei riscului producerii unei pagube iminente, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2 alin. (1), lit. ş) din Legea nr. 554/2004 prin pagubă iminentă se înţelege orice prejudiciu material viitor şi previzibil, iar în prezenta cauză Înalta Curte apreciază că iminenţa producerii unui astfel de prejudiciu deriva din gradul de conexitate cauzală ce exista între punerea în executare a actului administrativ şi situaţia de fapt de ordin contractual şi financiar în care se află reclamantul. Astfel, Înalta Curte observă că debitul stabilit prin Decizie nu reprezintă unicul debit exhibat de pârât împotriva reclamantului, în sarcina acestuia fiind reţinută, prin decizia L nr. 207D/27.01.2016, emisă de Statul Major General şi creanţa în cuantum de 12.935,17 RON, iar din actele depuse în dosar nu rezultă pronunţarea unei soluţii de suspendare a executării unui astfel de act administrativ.

De asemenea, instanţa va avea în vedere atât calitatea recurentului de cadru militat în rezervă, aspect necontestat de intimatul - pârât, precum şi obligaţiile de plată ce incumbă recurentului în virtutea contractelor de creditare bancară, astfel cum rezultă acestea din înscrisurile aflate la filele x din Volumul II al dosarului instanţei de fond (printre care şi un credit bancar în cuantum de 110.000 EURO căruia îi sunt ataşate garanţii reale imobiliare de rang I).

Astfel, o potenţială punere în executare a actului administrativ în discuţie are capacitatea de a produce efecte în cascadă, în sensul că indisponibilizarea, chiar şi parţială, a veniturilor recurentului poate afecta capacitatea acestuia de a achita alte obligaţii de plată ce îi incumbă, existând potenţialul risc al activării garanţiilor contractuale sus menţionate, elemente ce pot genera un impact radical asupra nivelului de trai al recurentului şi familiei sale.

Întrucât analiza consecinţelor pe care măsura a cărei suspendare se cere le poate produce nu trebuie realizată doar dintr-o perspectivă statică (i.e. prin analiza exclusiv a efectului lor propriu-zis), ci şi dintr-o perspectivă dinamică (prin punerea lucrurilor în context), Înalta Curte constată ca fiind îndeplinită, în cauză şi condiţia riscului producerii unei pagube iminente, sens în care, faţă de întrunirea cumulativă a cerinţelor reglementate de art. 15, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, va admite cererea şi va suspenda executarea deciziei de imputare nr. RL nr. 2325 din 9 iunie 2016 până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.

2. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe este afectată de nelegalitate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată, va admite cererea de suspendare a deciziei de imputare nr. RL nr. 2325 din 9 iunie 2016, până la rămânerea definitivă a acţiunii în anulare şi va trimite acţiunea în anularea deciziei de imputare nr. RL -2325 din 09.06.2016, procesului-verbal nr. x/10.05.2016, deciziei nr. 89/CJI 1311/25.11.2015, deciziei nr. 99CJI 668/25.02.2015 şi deciziei nr. 88/1308/20.01.2016, spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 5173 din 22 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa recurată şi rejudecând, dispune:

Admite cererea de suspendare a deciziei de impunere nr. x nr. 2325 din 9 iunie 2016 până la rămânerea definitivă a acţiunii în anulare.

Trimite spre rejudecare acţiunea în anulare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2021.