Motion for delay in proceedings rejected as unfounded under Article 524(2) of the Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra plângerii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 29 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2020, a fost respinsă contestaţia privind tergiversarea procesului, formulată de petenta A. cu privire la dosarul nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.

Prin cererea înregistrată la data de 2 august 2021, în dosarul nr. x/2020.1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a formulat plângere împotriva încheierii din data de 29 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2020

În motivarea plângerii, întemeiată pe dispoziţiile art. 524 alin. (2) din C. proc. civ., petenta a arătat că a formulat recurs la data de 4 mai 2021 şi a formulat contestaţie privind tergiversarea soluţionării cauzei la data de 9.06.2021. De asemenea, a precizat că soluţionarea contestaţiei s-a făcut cu nesocotirea evidentă a dispoziţiilor art. 524 alin. (3) din C. proc. civ., care stabilesc un termen de maxim 5 zile în care contestaţia trebuia soluţionată.

A mai arătat că membrii completului au acţionat în mod deliberat în scopul prejudicierii drepturilor sale procedurale, fapt dovedit şi de motivarea hotărârii în termen de 23 de zile.

Totodată, încheierea atacată nu abordează nici măcar tangenţial motivele invocate, ci face doar aprecieri cu caracter general privind noţiunile de termen de finalizare şi termen optim şi previzibil. Faptul că completul a acţionat deliberat în scopul prelungirii tratamentelor inumane şi degradante este dovedit şi de faptul că hotărârea nu este motivată.

A apreciat petenta că au fost ignorate de către completul de judecată împrejurările concrete ale speţei, constând în tergiversarea acesteia timp de nouă luni, în condiţiile în care nu a fost depăşită etapa regularizării cererii. A mai invocat petenta, ca motive ce indică acţiunea deliberată de prelungire a soluţionării cauzei, coordonarea cu acţiunile altor judecători şi ignorarea cererii sale privind-o pe judecătoarea B.. Totodată, a arătat că somaţia privind declararea anticipată a creditului său imobiliar a fost ignorată cu desăvârşire de completul ce a soluţionat contestaţia la tergiversare şi a invocat, totodată, supunerea la tratamente degradante şi inumane.

Examinând încheierea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta plângere este nefondată, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 522 C. proc. civ.:

"(1) Oricare dintre părţi, precum şi procurorul care participă la judecată pot face contestaţie prin care, invocând încălcarea dreptului la soluţionarea procesului într-un termen optim şi previzibil, să solicite luarea măsurilor legale pentru ca această situaţie să fie înlăturată.

(2) Contestaţia menţionată la alin. (1) se poate face în următoarele cazuri:

1. când legea stabileşte un termen de finalizare a unei proceduri, de pronunţare ori de motivare a unei hotărâri, însă acest termen s-a împlinit fără rezultat;

2. când instanţa a stabilit un termen în care un participant la proces trebuia să îndeplinească un act de procedură, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

3. când o persoană ori o autoritate care nu are calitatea de parte a fost obligată să comunice instanţei, într-un anumit termen, un înscris sau date ori alte informaţii rezultate din evidenţele ei şi care erau necesare soluţionării procesului, iar acest termen s-a împlinit, însă instanţa nu a luat, faţă de cel care nu şi-a îndeplinit obligaţia, măsurile prevăzute de lege;

4. când instanţa şi-a nesocotit obligaţia de a soluţiona cauza într-un termen optim şi previzibil prin neluarea măsurilor stabilite de lege sau prin neîndeplinirea din oficiu, atunci când legea o impune, a unui act de procedură necesar soluţionării cauzei, deşi timpul scurs de la ultimul său act de procedură ar fi fost suficient pentru luarea măsurii sau îndeplinirea actului."

Astfel, articolul 522 alin. (2) din C. proc. civ. precizează expres situaţiile în care părţile sau/şi procurorul pot face contestaţia.

Toate motivele vizează, inevitabil, şi culpa instanţei, mai exact atitudinea ei faţă de neglijenţa sau abuzul părţilor, a altor participanţi în proces, ori a terţilor propriu-zişi, care aveau obligaţii legale sau judiciare.

Toate cazurile prevăzute de acest articol vizează pasivitatea instanţei de judecată care dispune de mijloacele necesare pentru corijarea conduitelor necorespunzătoare ale părţilor şi terţilor şi nu le foloseşte sau nesocoteşte ea însăşi dispoziţiile legale care-i impun o anumită conduită.

În acest context, contestaţia privind tergiversarea procesului este privită ca un remediu oferit de normele de procedură, şi nu ca o sancţiune aplicată judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei, iar întârzierea dispunerii unor măsuri sau îndeplinirii unor obligaţii trebuie apreciată şi justificată prin intermediul unor criterii cu caracter obiectiv, aplicabile pricinii.

În mod corect s-a apreciat prin încheierea atacată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a respectat dispoziţiile legale în vigoare şi a procedat mai întâi la regularizarea cererii de recurs, la comunicarea actelor de procedură către părţi şi ulterior a trecut la fixarea primului termen de judecată.

Înalta Curte constată că au fost analizate motivele invocate de petentă în susţinerea contestaţiei la tergiversare şi că s-a apreciat că posibilitatea de acordare a primului termen de judecată a fost limitată de motive obiective, respectiv de capacitatea completurilor de judecată de a soluţiona dosarele înregistrate la nivelul secţiei.

În plus, astfel cum a reţinut şi instanţa care a soluţionat contestaţia, în contextul actual, instanţa are obligaţia de a respecta în egală măsură, pe lângă principiul soluţionării cu celeritate a cauzei, şi principiul asigurării sănătăţii publice, iar în acest scop, luând în considerare numărul de dosare din şedinţele de judecată, cât şi complexitatea acestora, apreciază asupra duratei termenelor pentru fiecare dosar în parte, în vederea asigurării echilibrului între cele două principii menţionate.

În aceste condiţii, în mod corect a concluzionat instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei la tergiversare că, în cauză, completul învestit cu soluţionarea recursului a dispus toate măsurile necesare în vederea judecăţii cauzei într-un termen optim, argumentele invocate de către petentă nefiind de natură să contureze o încălcare a acestei obligaţii de către instanţa de judecată.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 525 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge plângerea formulată de A. împotriva încheierii din data de 29 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2020

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge plângerea formulată de A. împotriva încheierii din data de 29 iunie 2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul x/2020

Fără cale de atac.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 16 septembrie 2021.