Taxpayer prevails: suspension of tax appeal unlawful without decisive criminal finding; annulled and remanded for contestation merits.

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 15 octombrie 2018, sub nr. x/2018, urmare declinării de competenţă prin sentinţa civilă nr. 1251/13.09.2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, a solicitat anularea deciziei nr. 10.003/09.01.2018 şi obligarea organului fiscal la soluţionarea contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere înregistrată sub nr. F-IS 377/31.07.2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 140 din 6 noiembrie 2018, Curtea de Apel Iaşi a respins acţiunea reclamantei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate la pct. I.2 a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă arată că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu aplicarea greşită a normelor de drept material fiscal, în speţă a art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală care reglementează procedura de suspendare facultativă a soluţionării contestaţiei administrative. În cauză, nu au fost dovedite de organul fiscal condiţiile cerute de textul de lege invocat, aspect pe care prima instanţă l-a ignorat, în ciuda faptului că recurenta a argumentat temeinic cererea sa în acest sens.

Recurenta consideră că suspendarea soluţionării contestaţiei administrative este nemotivată, fiind întemeiată strict pe existenţa sesizării formulate de organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Iaşi. Or, prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală nu impun suspendarea soluţionării contestaţiei în toate cazurile în care există o sesizare penală.

Deşi, formal, prima condiţie este îndeplinită, motivul pentru care s-a dispus sesizarea organului penal nu are legătură cu soluţionarea contestaţiei administrative, cu privire la care organul fiscal putea şi trebuia să pronunţe o decizie.

Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative trebuie motivată de legătura de cauzalitate dintre obligaţiile fiscale şi stabilirea de către organele de urmărire penală a săvârşirii unei infracţiuni.

Or, în cauză, această condiţie nu este îndeplinită întrucât eventualul caracter penal al faptelor pretins săvârşite nu ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează a fi dată în contestaţia formulată.

În plus, societatea recurentă nu este parte în procesul penal declanşat ca urmare a sesizării efectuate de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi. Calitatea de suspect în dosarul penal este deţinută de administratorul societăţii, aşadar stabilirea existenţei infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi art. 9 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ar conduce la obligaţia de acoperire a prejudiciului de către persoana fizică, nicidecum de către societate, entitate distinctă faţă de presupusul făptuitor care face obiectul cercetării penale.

Mai subliniază şi faptul că prima instanţă nu a indicat faptele care pot fi lămurite doar cu mijloacele de probă administrate în procedura penală. Infracţiunea de evaziune fiscală, indiferent de natura ei, nu poate justifica suspendarea, întrucât, indiferent de angajarea răspunderii penale sau nu, organul fiscal poate aprecia dacă au fost respectate condiţiile art. 21 din Codul fiscal, care reglementează cerinţele deductibiităţii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că, prin decizia nr. 10.003/09.01.2018, organul de soluţionare a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma de 1.157.524 RON, până la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Apreciază că în speţă, se pune problema stabilirii legalităţii şi realităţii operaţiunilor înregistrate de reclamantă în contabilitate, respectiv a suspiciunii de înregistrare a unor operaţiuni fictive, a evidenţierii unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, prin raportare la conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală reglementată prin art. 8 şi art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, precum şi a infracţiunilor de fals şi uz de fals prevăzute de art. 322 şi 323 C. pen., motiv pentru care, soluţionarea dosarului penal prezintă o relevanţă evidentă, de natură a justifica măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative.

Astfel, decizia de soluţionare a contestaţiei a fost emisă cu respectarea prevederilor legale incidente, respectiv a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept

Criticile de nelegalitate, ce se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., formulate de recurenta-reclamantă privesc chestiunea litigioasă a interpretării şi aplicării, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.07.2017.

Conform art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligaţie a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat, poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi la principiul proporţionalităţii.

Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la criticile de nelegalitate formulate de reclamantă, precum şi la înscrisurile existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că părţile nu au contestat îndeplinirea primei cerinţe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, la data de 31.07.2017, în vederea efectuării de cercetări privind pe numitul B., administratorul societăţii A. S.R.L., în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 8, art. 9 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 322, art. 323, art. 367 din C. pen.. Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existenţa raportului de interdependenţă dintre obligaţiile bugetare stabilite prin actele administrativ fiscale contestate şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate reprezentanţilor societăţii debitoare, legătură de care depinde soluţionarea contestaţiei administrative.

Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod greşit a fi îndeplinită condiţia ca rezultatul sesizării penale să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluţionarea contestaţiei administrative, apreciind, aşadar, că organul fiscal se află în imposibilitatea de a soluţiona contestaţia reclamantei, în lipsa concluziilor organelor de cercetare penală.

Fără a face aprecieri cu privire la forţa probantă a înscrisurilor prezentate de recurenta-reclamantă ori cu privire la argumentele de fapt şi de drept invocate în timpul controlului fiscal sau în timpul soluţionării prezentului litigiu, în vederea stabilirii caracterului real al achiziţiilor evidenţiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate absolută să se pronunţe asupra contestaţiei administrative formulate de reclamantă, cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.

Înalta Curte reţine că interpretarea prevederilor din legislaţia naţională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa CEDO, cu precădere cu privire la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare.

Raportând susţinerile recurentei-reclamante la aceste garanţii şi principii, Înalta Curte le apreciază a fi întemeiate, reţinând că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative a avut drept consecinţă amânarea pe o perioadă consistentă de timp (mai mult de 4 ani) a dreptului contribuabilului de acces la justiţie. Aceasta în condiţiile în care, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că organele de urmărire penală ar fi întreprins vreun act de cercetare ori ar fi ajuns la o soluţie privind existenţa ori inexistenţa infracţiunilor ce fac obiectul plângerii formulate de organele fiscale.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât, Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, impunându-se reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată, în sensul preconizat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 140 din 6 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând cauza:

Admite cererea în anulare.

Anulează decizia nr. 10.003/09.01.2018 emisă de DGRFP Iaşi.

Obligă pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi la soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva deciziei de impunere x/31.07.2017 emisă de A.J.F.P. Iaşi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2021.