Appeals dismissed; administrative ruling on EU funds recovery upheld, requiring contestation of the rejection decision rather than the irregularities minutes

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 octombrie 2018, sub nr. x/2017, reclamantul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Capital Uman (DG-PCU), anularea procesului-verbal nr. x/27.02.2017 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru proiectul x, "Instruire pentru furnizarea de servicii moderne", cod SMIS 57510, beneficiar Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, proces-verbal înregistrat la MMJS sub nr. x/02.03.2017 şi încheiat de MDRAPFE-DG-PCU şi, pe cale de consecinţă, constatarea ca fiind eligibilă a sumei de 899.404,60 RON şi exonerarea de la plată.

La data de 16 februarie 2018, partenerul A. a formulat cerere de intervenţie principală prin care a solicitat anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 27.02.2017, a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 25546 din 5.05.2017, a tuturor actelor care au stat la baza emiterii procesului-verbal şi a deciziei nr. x/31.05.2017.

La termenul din 23.04.2018, Curtea a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie principală formulată de S.C. A., pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă.

La termenul din 03.09.2018, Curtea a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal de stabilire a creanţei bugetare nr. x/27.02.2017 formulat în cadrul cererii de intervenţie principală, pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă.

La acelaşi termen Curtea a calificat excepţia nulităţii cererii de intervenţie principală pentru neindicarea motivelor de fapt şi de drept ca fiind o apărare de fond.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3856 din 1 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât următoarele:

- a admis excepţia de inadmisibilitate în privinţa cererii principale;

- a respins cererea principală formulată de reclamantul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Capital Uman, ca inadmisibilă;

- a respins excepţia prescripţiei dreptului de a sesiza instanţa în privinţa cererii de intervenţie principală, ca neîntemeiată;

- a admis, în parte, cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul principal A.;

- a anulat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 25546/05.05.2017 emisă de pârâtă;

- a obligat pârâta la soluţionarea contestaţiei formulate de intervenientul principal împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/27.02.2017 în lumina considerentelor hotărârii pronunţate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 au declarat recurs atât reclamantul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, cât şi pârâtul Ministerul Fondurilor Europene.

3.1. Prin recursul formulat de reclamantul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea procesului-verbal nr. x/27.02.2017 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, cu consecinţa stabilirii ca fiind eligibilă a sumei de 899.404,60 RON şi exonerarea de la plată.

În motivare recurentul arată că, în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea promovată de către MMJS ca inadmisibilă motivând faptul că, potrivit art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, numai deciziile emise în soluţionarea contestaţiei se pot ataca la instanţa de contencios administrativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (19) din O.U.G. nr. 66/2011, "procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare este act administrativ în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare."

Aplicabile în cauză sunt dispoziţiile cu caracter special ale art. 46 din O.U.G. nr. 66/2011, cadru normativ ce derogă de la regimul de drept comun reglementat prin Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrative. Astfel, potrivit art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, împotriva titlului de creanţă se poate formula (exista posibilitatea si nu obligaţia) contestaţie în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

Potenţialitatea formulării contestaţiei exprimă dreptul de dispoziţie al persoanei vătămate pin actul administrativ de a contesta sau nu acest act înainte de sesizarea instanţei competente. Potrivit art. 46 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, "contestaţia este o cale administrativă de atac si nu înlătura dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ, în condiţiile legii."

Aşadar, recurentul reclamant consideră că, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond nu a analizat şi nu a avut în vedere dispoziţiile art. 46 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, dispoziţii ce reafirmă dreptul instituţional de acces liber la instanţă a celui vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ iar dreptul la acţiune nu poate fi înlăturat prin necontestarea acestuia la organul administrativ emitent.

3.2. Prin recursul formulat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (în prezent, Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene), întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea încheierii din 23 aprilie 2018, a încheierii din 3 septembrie 2018 şi a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii formulate de A. în principal, ca inadmisibilă, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă şi prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, acest recurent arată că, în ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de A., a înţeles să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei, excepţia inadmisibilitatii capătului de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal nr. x/27.02.2017, precum si excepţia prescripţiei introducerii cererii de chemare în judecată, prin raportare la obiectul dedus judecăţii, respectiv anularea Procesului-verbal nr. x/27.02.2017, a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 25546/05.05.2017, a nulităţii tuturor actelor subsecvente care au stat la baza emiterii Procesului-verbal nr. x/27.02.2017 precum si anularea Deciziei nr. 31572/31.05.2017.

Cu privire la cererea de intervenţie în interes propriu, prin sentinţa civila nr. 3856/1.10.2018, instanţa de fond a arătat ca "la termenul din 23.04.2018 prin încheierea de şedinţă, a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie principală, pentru motivele expuse in încheierea de şedinţă. La termenul din 03.09.2018, prin încheierea de şedinţa a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei si excepţia inadmisibilitatii capătului de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal nr. x/27.02.2017 formulat in cadrul cererii de intervenţie principală, pentru motivele expuse in încheierea de şedinţă. La acelasi termen instanţa de fond a calificat excepţia nulităţii cererii de intervenţie principala pentru neindicarea motivelor de fapt si de drept ca fiind o apărare de fond. De asemenea, tot prin sentinţă, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului de a sesiza instanţa în privinţa cererii de intervenţie principală şi a admis în parte cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul principal A., dispunând în sensul anulării Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 25546/05.05.2017 si obligând instituţia la soluţionarea contestaţiei formulate de intervenientul principl.

Referitor la admiterea in principiu a cererii de intervenţie principală precum si referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientul si excepţia inadmisibilitatii capătului de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal nr. x/27.02.2017 formulat in cadrul cererii de intervenţie principală, învederează că instituţiei nu i-a fost comunicată nicio motivare şi nicio hotărâre prin care instanţa să se fi pronunţat asupra acestora, pentru a putea fi în măsură să formuleze critici punctuale cu privire la considerentele care au stat la baza soluţiei de respingere a acestora.

În condiţiile în care argumentele de fapt şi de drept care au condus la o asemenea soluţie nu se regăsesc în cuprinsul sentinţei civile nr. 3856/1.10.2018, ci doar se specifica de instanţa de fond ca asupra acestora s-a pronunţat prin încheierea de şedinţa din data de 23.04.2018 si prin încheierea de şedinţa din data de 03.09.2018, instanţa avea obligaţia de a comunica respectivele încheieri părţilor odată cu sentinţa, ceea ce nu s-a realizat.

Or, conform art, 427 din C. proc. civ., instanţa are obligaţia legală de a comunica părţilor hotărârile judecătoreşti care sunt supuse căilor de atac, inclusiv cele definitive, raţionamentul legiuitorului constând tocmai în respectarea dreptului la apărare al acestora şi la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEOO, drepturi garantate Inclusiv de art, 24 din Constituţia României.

Potrivit informaţiilor de pe portalul instanţelor de judecată, atât la data de 23.04.2018 cât si la data de 03.09.2018. instanţa nu a făcut altceva decât sa amâne pronunţarea si să acorde un nou termen de judecată. fără a se da în vreun mod de înţeles că. de fapt, ar fi existat o cercetare judecătorească a cererii de intervenţie principală si a excepţiilor invocate în urma căreia s-ar fi pronunţat instanţa in sensul respingerii lor.

În altă ordine de idei, chiar dacă informaţiile de pe portalul instanţelor de judecată limitează activitatea instanţei la termenele din data de 23.04.2018 cât si din data de 03.09.2018 doar în a amâna judecata cauzei pentru date ulterioare, în cadrul sentinţei civile nr. 3856/1.10.2018 se menţionează că, de fapt, ar fi existat a analiză prin intermediul căreia s-ar fi concluzionat în sensul admiterii în principiu a cererii de intervenţie principala formulată de A. şi în sensul respingerii excepţiilor lipsei calitatii procesuale active si a înadmisibilitatii,

Lipsa redactării/comunicării încheierilor de şedinţă care să transpună raţionamentul instanţei care a condus la o asemenea soluţie şi lipsa motivării respingerii excepţiilor invocate de Minister care să se regăsească în sentinţa civilă nr. 3856/1.10.2018, creează o situaţie profund dezavantajoasă în ceea ce o priveşte prin aceea că se află în imposibilitatea de a putea demonstra deficienţele modului în care prima instanţă a analizat şi soluţionat cererea de intervenite principală precum si cele două excepţii.

Mai mult, inexistenţa unei motivări care să justifice în vreun fel respingerea excepţiilor invocate fac imposibilă criticarea raţionamentului primei instanţe cu privire la aceste aspecte, situaţie de natură a atrage nulitatea absolută a hotărârilor, raportat ta dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ.

Neîntocmirea/necomunicarea încheierilor de şedinţă constituie o nulitate procedurală (având în vedere obligaţiile impuse de art. 232 şi art. 233 C. proc. civ.), prin prisma faptului ca în lipsa lor nu se poate cunoaşte raţionamentul primei instanţe iar instanţa de recurs nu se poate exercita în mod real controlul judiciar asupra acelei hotărâri, situaţie de natură a atrage în speţa de faţă incidenţa motivului de casare prevăzut de art, 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ.,

Incidenţa motivului de nelegalitate al lipsei redactării/comunicării încheierii de şedinţa din data de 18,06.2016 si încheierii de şedinţa din data de 03.09,2018 se răsfrânge şi asupra sentinţei civile nr. 3856/1.10.2018 prin prisma a două temeiuri de drept, respectiv atât în ceea ce priveşte art. 179 alin, (3) cât şi art. 488 alin. (6), C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 179 alin. (3) din C. proc. civ., prevăd desfiinţarea actelor de procedură următoare celui anulat dacă nu pot avea o existenţă de sine stătătoare. Or, atât timp cât sentinţa civilă nr. 3856/1.10.2018 este actul prin care prima instanţă a soluţionat cauza cu care a fost sesizată, fără ca în cuprinsul ei să fie tratate toate apărările şi criticile părţilor, în asa fel încât să se acopere inexistenţa încheierii de şedinţa din data de 23.04.2018 si încheierii de sedinta din data de 03.09.2018, sancţiunea care se impune este anularea si a sentinţei nr. 3856/1.10.2018,

Totodată, legiuitorul a prevăzut ca motiv de casare, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, situaţie de asemenea incidenţă în speţa de faţa atât timp cât motivele care au condus la respingerea excepţiilor invocate de Minister nu există.

Având în vedere cele ce preced, apreciem că se impune casarea încheierii de şedinţa din data de 18.06.2018 si a încheierii de şedinţă din data de 03.09.2018. necomunicate Ministerului, cât şi a sentinţei civile nr. 3856/1.10.2018, urmând ca instanţa, cu ocazia rejudecării pricinii, să aibă în vedere argumentele prin intermediul cărora subscrisul a înţeles sa motiveze excepţiile expuse detailat în cadrul întâmpinărilor formulate în faţa primei instanţe,

În lipsa comunicării încheierii de sedinta din data de 23.04.2018 si încheierii de şedinţa din data de 03.09.2018, prin care instanţa pretinde ca s-ar fi pronunţat cu privire la admiterea in principiu a cererii de intervenţie principala si ar fi fost soluţionate excepţiile invocate de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, instituţia nu a avut cunoştinţă de motivele care au stat la baza respingerii demersului său, încălcăndu-i-se practic dreptul la apărare şi la un proces echitabil în sensul art, 6 din CEOO, drepturi garantate inclusiv de art, 24 din Constituţia României,

În raport de art. 46 alin. (3) coroborate cu art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, calitatea de contestator în speţă este deţinută de debitorul MMJS, iar nu de intervenientul A..

De asemenea, recurentul apreciază că sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei introducerii cererii de intervenţie principala şi soluţionarea pe fond a capătului de cerere referitor la anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 25546/05.05.2017.

Cu privire la excepţia prescripţiei introducerii cererii de intervenţie principală, recurentul arată că Ministerul Muncii si Justiţiei Sociale a încheiat cu Ministerul Fondurilor Europene-Directia Generala Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, Contractul de Finanţare nr. x/22.09.2014, prin care se acorda beneficiarului finanţare nerambursabila in vederea implementării Proiectului "Instruire pentru furnizarea de servicii moderne".

În vederea implementării acestui proiect, Ministerul Muncii si Justiţiei Sociale, în calitate de beneficiar, a încheiat un Acordul de parteneriat nr. 4072/21.09.2016 cu mai multe persoane juridice printre care şi S.C. A.. Astfel, S.C. A. nu este titulara dreptului contestat, în cauza Ministerul Muncii si Justiţiei Sociale fiind partea semnatara Contractului de finanţare în calitate de beneficiar si debitor, iar toate actele adiacente contractului de finanţare sunt încheiate si respectiv adresate doar acestuia în speţă actele administrative a căror anulare se solicita de S.C. A..

Astfel, raportul juridic de drept material născut din încheierea actelor administrative contestate de S.C. A. priveşte doar Ministerul Muncii si Justiţiei Sociale, liderul asocierii, cel care a semnat contractul de finanţare în calitate de beneficiar si Ministerul Fondurilor Europene,

Faptul că debitorul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale a încheiat un acord de parteneriat cu S.C. A., are semnificaţie exclusiv în privinţa părţilor respectivului acord, însăşi contractul de finanţare stabilind că nu există raporturi juridice direct între parteneri şi AMPOSDRU, ci doar între beneficiari în acest caz Ministerul Muncii si Justiţiei Sociale) si Ministerul Fondurilor Europene-AM POSDRU. Este lipsit de relevanţă în cauza faptul ca respectivul acord a fost încheiat in vederea implementării proiectului, deoarece clauzele acordului de parteneriat nu sunt opozabile autorităţii de management care asigura finanţarea,

Prin titlul de creanţa contestat de intervenient, calitatea de debitor a fost stabilită în persoana MMJS, or, în conformitate cu art. 34 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 66/2011, în temeiul căreia a fost emis respectivul act administrativ, titlul de creanţă se comunică debitorului, împotriva acestuia putându-se formula contestaţie, doar de către debitor.

De asemenea, potrivit art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, este îndreptăţit la contestaţie debitorul, personal sau prin reprezentant legal.

Din economia prevederilor invocate rezultă că legiuitorul a conferit debitorului calitate de contestatar al procesului-verbal, astfel că tot acesta are şi calitatea de a ataca şi deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor,

Pe cale de consecinţă. în condiţiile în care în speţă, calitatea de debitor este deţinută de MMJS, acesta având calitate de contestatar potrivit legii, întreaga corespondenţă a fost purtată cu MMJS. Potrivit art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de legiuitor la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabili.

Precizează că faţă de momentul comunicării Deciziei nr. 25546/05.05.2017 către debitor, respectiv data de 10.05.2017 şi momentul la care a fost introdusă cererea de intervenţie principală, respectiv data de 19.02.2018, a înţeles să invoce cu prioritate excepţia prescripţiei introducerii cererii de intervenţie principale, motivat de faptul că a fost depăşit termenul legat de 6 luni.

Astfel, instanţa de fond, în mod greşit a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor legale de mai sus reţinând că, "în cazul intervenientului principal, termen de 6 luni pentru formularea cererii în anularea deciziei nr. 25546/05.05.2017 a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de această decizie, având în vedere că pârâtul nu a procedat la comunicarea deciziei de soluţionare direct către intervenient, ci doar către reclamant, în condiţiile în care din perspectiva pârâtului, raporturile juridice administrative au fost stabilite doar cu reclamantul în baza contractului de finanţare nr. x/22.09.2014 încheiat în vederea implementării Proiectului.

Instanţa de fond nu a aratat însă în ce calitate trebuia transmisă decizia antementionată către intervenient în condiţiile în care Procesul-verbal nr. x/27.02.2017 este adresat si îl priveşte pe beneficiarul-debitor AMMS, iar dreptul de contestare pe cale administrativă a respectivului act administrativ este conferit de către legiuitor prin art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011 debitorului în speţă MMJS, context în care acestuia i se comunică respectivul act, fiind şi cel căruia i se recunoaşte dreptul de contestare.

Drept urmare, în mod corect termenul stabilit de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, curge de la data de 10,05.2017, data la care a fost comunicată decizia către reclamant, acesta fiind debitorul si beneficiarul contractului de finanţare, cu care sa purtat întreaga corespondenţă.

Din adresa nr. x/12.06.2017 emisă de Ministerul Muncii si Justiţiei Sociale rezultă că acesta a comunicat intervenientutui că, prin decizia nr. 25546/05.05.2017 s-a respins contestaţia formulată împotriva procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/27.02.2017, deci intervenientut a avut clar cunoştinţă de faptul că a fost emis actul administrativ contestat înca de la data de 12.06.2017.

Având în vedere că reclamantul MMJS, în calitate de lider al acordului de parteneriat, în temeiul prevederilor acestui acord, trebuia să transmită intervenientului la data de 10.05.2017 Decizia nr. 25546/05.05.2017, apreciază că în mod greşit a interpretat instanţa de fond faptul că termenul de 6 luni curge de la data când intervenientul a luat cunoştinţă de decizie, deoarece instituţia si-a îndeplinit obligaţia de transmitere a tuturor actelor administrative care au derivat din contractul de finanţare, reclamanta fiind cea care nu le-a comunicat către partenerii săi si nu a întreprins diligenţele necesare in vederea respectării termenului legal de exercitare a acţiunii în condiţiile exprese stabilite de Legea nr. 554/2004.

Astfel, având în vedere faptul că intervenientul principal solicită verificarea legalităţii şi anularea Deciziei nr. 25546/05.05.2017 prin care s-a respins contestaţia formulată de către reclamantă, cererea fiind înregistrată la data de 19.02.2018. solicită să se constate că s-a depăşit termenul legal de 6 luni reglementat de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a capătului de cerere referitor la anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 25546/05.05.2017, arătă că in mod greşit a reţinut instanţa de fond că organul de soluţionare a apreciat că intervenientul principal a formulat contestaţia administrativă împotriva Procesului-verbal nr. x/27.02.2017 cu depăşirea termenului de 30 de zile de la comunicare, prevăzut de art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011.

Astfel, potrivit mecanismelor de control sub prerogative judecătoreşti prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004, poate fi supus analizei instanţei de contencios numai decizia care cuprinde soluţia dată în procedura administrativă şi doar în măsura în care instanţa ar constata nelegalitatea şi netemeinicia acesteia, ar putea trece la analizarea actului administrativ.

În mod greşit a constatat instanţa de fond ca Procesul-verbal nr. x/27.02.207 nu a fost comunicat de pârât direct intervenientului principal, şi, prin urmare, pentru intervenientul principal, care are calitatea de terţ pretins vătămat printr-un act administrativ individual adresat unei alte persoane, termenul pentru formularea contestaţiei în sensul art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011 a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de conţinutul procesului-verbal nr. x/27.02.2017.

Instituţia pârâtă nu avea obligaţia să comunice intervenientul titlul de creanţă, deoarece nu acesta era debitorul obligaţiei stabilite prin actul administrativ supus analizei. Astfel, Procesul-verbal nr. x/27.02.2017 este adresat şi îl priveşte pe beneficiarul debitor MMJ5, iar dreptul de contestare pe cale administrativă a respectivului act administrativ este conferit de către legiuitor prin art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011 debitorului - în speţă MMJS, context în care acestuia i se comunică respectivul act, fiind şi cel căruia i se recunoaşte dreptul de contestare. Drept urmare, şi Decizia de soluţionare a contestaţiei i se comunică tot acestuia, calitatea de contestator fiind dată tot debitorului MMJS prin art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

Drept urmare, recurentul consideră că este lipsit de importanţă faptul că reclamantul a comunicat intervenientulul principal procesul-verbal nr. x/27.02.2017 prin e-mail la data de 12.04.2017 iar acesta a formulat contestaţia administrativă şi a depus la la reclamant, în vederea înaintării către pârât, la data de 13.04.2017, atât timp cât obligaţia de a formula contestaţie împotriva titlului de creanţă, potrivit reglementărilor legale speciale, respectiv art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, revine debitorului, în speţă Ministerul Muncii si Justiţiei Sociale. Or. dacă debitorul a primit Procesul-verbal în data de 27.02.2017 si acesta era îndreptăţit să formuleze contestaţia potrivit prevederilor legale în 30 de zile rezultă că acest termen a fost încălcat, atât timp cât contestaţia a fost depusa abia in data de 13.04.2017. Astfel, în raport de prevederile Legii nr. 66/2011, nici partenerul din acordul de parteneriat si niciun terţ pretins vătămat nu puteau formula contestaţie, ci doar debitorul titlului de creanţă, în speţă Ministerul Muncii st Justiţiei Sociale care a avut cunoştinţă de titlul de creanţă din data de 27.02.2017.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata-intervenientă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

4.2. Recurentul-pârât Ministerul Fondurilor Europene (în prezent, Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene) a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursurilor de faţă, la data de 15.09.2021.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată şi încheierile de şedinţă din data de 23.04.208 şi din 03.09.208, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate atât de reclamant cât şi de pârât, sunt nefondate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În ceea ce priveşte recursul formulat de reclamantul Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, Înalta Curte reţine că:

La data de 22 septembrie 2014 s-a încheiat contractul de finanţare POSDRU NR. x, prin care Ministerul Fondurilor Europene Direcţia Generală Autoritatea De Management Pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltare a Resurselor Umane a acordat beneficiarului Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale o finanţare nerambrusabilă în cuantum de 160.613.720,68 RON în vederea implementării Proiectului "Instruire Pentru Furnizarea De Servicii Moderne", conform Anexa 1 la Contractul de Finanţare.

În vederea implementării acestui proiect, Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice, în calitate de beneficiar a încheiat un acord de parteneriat cu următoarele persoane juridice: S.C. B.; S.C. C. S.C. D. S.C. E.; S.C. F..

La sesizarea Autorităţii de Audit de pe lângă Curtea de Conturi, Autoritatea de Management Pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltare a Resurselor Umane (AMPOSDRU) a declanşat o verificare la toţi partenerii din proiect privind cheltuielile pe resurse umane, în urma căruia a fost întocmit procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/27.02.2017 prin care s-a constatat ca fiind neeligibilă suma de 899.404,60 RON.

Împotriva acestui proces-verbal, Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale a formulat cerere de chemare în judecată solicitând anularea acestuia şi pe cale de consecinţă constatarea ca fiind eligibilă a sumei de 899.404,60 RON şi exonerarea de la plată.

Pârâtul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii arătând în esenţă că, potrivit dispoziţiilor art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011, ceea ce se atacă în faţa instanţei de contencios administrativ este decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, iar nu procesul-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanţelor bugetare. Ori în cauză, reclamantul a atacat direct procesul-verbal nr. x/27.02.2017.

Instanţa de fond, prin sentinţa recurată, a admis această excepţie şi a constatat că art. 51 alin. (2) O.U.G. nr. 66/2011 prevede în mod expres că ceea ce se atacă la instanţa de contencios administrativ sunt deciziile emise în soluţionarea contestaţiei. Or, din această perspectivă, solicitarea de anulare a procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare este inadmisibilă, controlul de legalitate în contenciosul administrativ fiind exercitat de instanţă asupra deciziei emise de autoritatea emitentă în soluţionarea contestaţiei, iar nu asupra actelor administrative împotriva cărora s-a formulat contestaţia prevăzută de art. 46 din O.U.G. nr. 66/2011.

În calea de atac, recurentul Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale critică această soluţie pe considerentul că, instanţa de fond nu a analizat şi nu a avut în vedere şi dispoziţiile art. 46 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, dispoziţii ce reafirmă dreptul instituţional de acces liber la instanţă a celui vătămat în drepturile sale printr-un act administrativ iar dreptul la acţiune nu poate fi înlăturat prin necontestarea acestuia la organul administrativ emitent.

Înalta Curte nu-şi poate însuşi această critică.

În mod judicios instanţa de fond a constatat că reclamanta nu a urmat procedura administrativă prevăzută de dispoziţiile art. 46 alin. (1) şi art. 47 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, act normativ care reglementează, în procedura de constatare a neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene, o modalitate specifică de întocmire a actelor de control şi de atacare a acestora, anterior sesizării instanţei de judecată.

Conform prevederilor legale de mai sus, împotriva titlului de creanţă, se poate formula contestaţie administrativă în termen de maximum 30 de zile calendaristice de la data comunicării titlului de creanţă, iar potrivit art. 51 alin. (2) deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor legale menţionate corroborate cu prevederile art. 1, 7 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, se atacă în contencios administrative decizia pronunţată în soluţionarea contestaţiei administrative, iar nu, în mod direct, actul administrativ fiscal.

Procedura prealabilă învestirii instanţei de judecată nu încalcă accesul liber la justiţie deoarece instituie un mijloc de remediere a eventualei nelegalităţi a actului administrativ atacat, prin reexaminarea lui de către organul emitent al titlului de creanţă, care are posibilitatea să-şi revoce actul, fapt ce permite persoanei vătămate să-şi ocrotească dreptul sau interesul legitim pe cale administrativă, evitând sesizarea instanţei de judecată.

Impunerea unei proceduri prealabile cum este cea de faţă nu reprezintă o încălcare a dreptului la acţiune al reclamantei. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 687 din 12 iunie 2008, a statuat că, parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicţional nu îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti.

În acord cu principiile cristalizate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, se reţine, de altfel, că stabilirea unor condiţionări pentru introducerea unor acţiuni în justiţie nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie şi la un proces echitabil, în însăşi substanţa sa, statul dispunând de o anumită marjă de apreciere în acest sens.

Faptul că legiuitorul a stabilit că la instanţa de contencios administrativ fiscal poate fi atacată numai decizia prin care a fost soluţionată contestaţia, nu reprezintă o încălcare a dreptului reclamantei la apărare şi la un proces echitabil, întrucât legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege.

Aşadar, faptul că dispoziţiile art. 46 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 prevăd că, contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătura dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ, în condiţiile legii, nu presupune că poate fi atacat direct în instanţa de contencios procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare ci doar că, după soluţionarea contestaţiei în calea administrativă de atac, cel care se consideră lezat în drepturile sale şi după soluţionarea contestaţiei, are dreptul la acţiune şi în faţa instanţei de contencios.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (în prezent, Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene), declarat împotriva încheierilor de şedinţă din 23 aprilie 2018, prin care s-a admis în principiu cererea de intervenţie şi din 3 septembrie 2018, Înalta Curte consideră criticile aduse nefondate.

Astfel, prin încheierea de şedinţă din 23 aprilie 2018, instanţa de fond a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie principală formulată de S.C. A., pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă iar prin încheierea de şedinţă din 3 septembrie 2018, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal de stabilire a creanţei bugetare nr. x/27.02.2017 formulat în cadrul cererii de intervenţie principală, pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă.

O primă critică formulată de recurent vizează necomunicarea acestor încheieri, nici măcar odată cu sentinţa pronunţată în cauză, motiv pentru care se invocă nulitatea acestora, nulitate care se răsfrânge şi asupra sentinţei pronunţate în cauză.

Înalta Curte reţine că nulitatea este sancţiunea care intervine pentru efectuarea actelor de procedură cu nerespectarea cerinţelor legale de fond sau de formă, prevăzute de lege iar comunicarea actului de procedură este un aspect ulterior efectuării lui, aşa încât lipsa comunicării nu este aptă să atragă nulitatea actului de procedură,

Mai mult, C. proc. civ. nu prevede obligaţia comunicării încheierilor premergătoare, fie ele interlocutorii (aşa cum sunt cele două încheieri), care se atacă odată cu fondul şi în privinţa cărora părţile au obligaţia de a lua cunoştinţă de la dosarul cauzei.

Recurentul mai arată că, atât la data de 23.04.2018 cât si la data de 03.09.2018. instanţa nu a făcut altceva decât sa amâne pronunţarea si să acorde un nou termen de judecată fără a se da în vreun mod de înţeles că, de fapt, ar fi existat o cercetare judecătorească a cererii de intervenţie principală si a excepţiilor invocate în urma căreia s-ar fi pronunţat instanţa în sensul respingerii lor.

Critica nu poate fi reţinută.

Cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie, la termenul de judecată din 19.02.2018, instanţa a instanţa a constatat depusă la dosar cererea de intervenţie în interes propriu şi a dispus comunicarea acesteia către părţi în vederea discutării admisibilităţii în principiu a acesteia. Recurentul a primit cererea la data de 20.02.2018 iar la data de 19.03. 2018 a depus la dosar note scrise solicitând respingerea ei ca inadmisibilă .

Din cuprinsul încheierii din 23.04.2018, rezultă că judecătorul fondului a pus în discuţia părţilor admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de S.C. A., părţile prezente şi-au exprimat punctul de vedere asupra acestui aspect, şi a admis-o în principiu, motivând-o în mod corespunzător.

Faptul că recurentul pârât din prezenta cauză a înţeles să-şi exercite drepturile procesuale fără a fi reprezentat în mod direct în faţa instanţei de judecată, nu înseamnă că acesta nu avea obligaţia de a lua la cunoştinţă de toate măsurile dispuse şi deciziile instanţei prin studierea dosarului cauzei. Mai mult, acesta, pentru termenul din 23.04.2018 avea cunoştinţă de faptul că la acest termen se va discuta admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie de vreme ce şi-a şi expus punctul de vedere cu privire la acest aspect prin notele scrise depuse la dosar.

Apoi, la acelaşi termen, instanţa făcând aplicarea art. 65 alin. (3) C. proc. civ., a acordat un termen de 5 zile părţilor pentru depunerea întâmpinării, recurentul pârât conformându-se la data de 08.05.2018. Cum în raport de dispoziţiile art. 65 alin. (3) C. proc. civ., pentru depunerea întâmpinării la o cerere de intervenţie se stabileşte un termen doar după admiterea acesteia în principiu, este evident că de vreme ce a înţeles să se conformeze celor dispuse de instanţă şi să depună întâmpinarea, recurentul pârât avea pe deplin cunoştinţă de faptul că la termenul din 23.04.2018 s-a admis în principiu cererea de intervenţie.

În acest context, Înalta Curte consideră criticile aduse încheierii din 23.04.2018 ca fiind tendenţioase şi lipsite de orice suport juridic.

În ceea ce priveşte încheierea din 03.09.2018, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte cererea de intervenţie principală formulată de A., recurentul pârât a înţeles să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenientei, excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal nr. x/27.02.2017, precum si excepţia prescripţiei introducerii cererii deintervenţie, prin raportare la obiectul dedus judecăţii, respectiv anularea Procesului-verbal nr. x/27.02.2017, a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 25546/05.05.2017, a nulităţii tuturor actelor subsecvente care au stat la baza emiterii Procesului-verbal nr. x/27.02.2017 precum si anularea Deciziei nr. 31572/31.05.2017.

La termenul de judecată din 03.09.2018, instanţa de fond a clarificat obiectul cererii de intervenţie în interes propriu în sensul că acesta vizează strict Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 25546/05.05.2017 şi Procesul-verbal nr. x/27.02.2017 iar nu şi Decizia nr. 31572/31.05.2017, motiv pentru care a considerat că nu se mai impune a se mai pronunţa asupra excepţiei nulităţii invocate de recurentul pârât referitor la contestaţia formulată împotriva acesteia din urmă. Aşa fiind, a pus în discuţia părţilor celelalte excepţii invocate respectiv, lipsa calităţii procesuale active a intervenientei şi excepţia inadmisibilitatii capătului de cerere având ca obiect anularea procesului-verbal nr. x/27.02.2017, pronunţându-se motivat asupra acestora. A unit cu fondul excepţia prescripţiei cererii de intervenţie.

Contrar susţinerilor vădit nefondate ale recurentului, Înalta Curte constată că cele două excepţii au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor şi au primit o motivare corespunzătoare din partea instanţei de fond care respectă rigorile impuse de C. proc. civ.

Referitor la critica ce vizează necomunicarea acesteia, aşa cum s-a arătat mai sus, C. proc. civ. nu prevede obligaţia comunicării încheierilor premergătoare, fie ele interlocutorii, care se atacă odată cu fondul şi în privinţa cărora părţile au obligaţia de a lua cunoştinţă de la dosarul cauzei (art. 13 alin. (3) C. proc. civ.). Chiar dacă recurentul pârât a înţeles să-şi exercite drepturile procesuale în scris, nefiind prezent în faţa instanţei la niciun termen de judecată, aceasta nu-l absolvă de a-şi exercita drepturile procesuale şi de a-şi îndeplini obligaţiile care îi revin cu bună credinţă, iar o lipsă de diliginţă în modul în care a gestionat desfăşurarea procesul îi incumbă pe deplin. Recurentului i-a fost respectat dreptul la apărare, acestuia fiindu-i comunicate toate actele procedurale asupra cărora şi-a expus, de altfel, în scris punctele de vedere.

Cât priveşte criticile formulate împotriva sentinţei civile nr. 3856 din 1 octombrie 2018, Înalta Curte constată că întreaga construcţie a acestora are ca fundament calitatea persoanei îndreptăţite să formuleze contestaţie împotriva procesului-verbal constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare şi calitatea procesuală activă în cadrul acţiunii împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei, prin prisma dispoziţiilor art. 46 alin. (3) din Legea nr. 66/2011.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, aşa cum s-a mai arătat, contractul de finanţare POSDRU NR. x/22.09.2014 s-a încheiat între Ministerul Fondurilor Europene Direcţia Generală Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltare A Resurselor Umane şi beneficiarul Ministerul Muncii Familiei şi Protecţiei Sociale pentru o finanţare nerambrusabilă în cuantum de 160.613.720,68 RON în vederea implementării Proiectului "Instruire Pentru Furnizarea de Servicii Moderne", conform Anexa 1 la Contractul de Finanţare.

În vederea implementării acestui proiect, Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice, în calitate de beneficiar a încheiat un acord de parteneriat cu următoarele persoane juridice: S.C. B.; S.C. C. S.C. D. S.C. E.; SC F. iar calitatea de lider a asocierii aparţinea Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice.

Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/27.02.2017 încheiat în baza contractului de finanţare a fost comunicat debitorului creanţei bugetare, respectiv, Ministerului Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice la data de 02.03.2017.

Împotriva acestuia a formulat contestaţie S.C. E. înregistrată la recurent la data de 14.04.2017 iar prin Decizia nr. 25546/05.05.2017, contestaţia a fost respinsă ca tardivă. Deşi contestaţia a fost formulată de S.C. E., decizia a fost comunicată tot Ministerului Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice.

Cu privire la criticile care vizează modul în care instanţa de fond a înţeles să soluţioneze excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu, Înalta Curte reţine:

Indiscutabil că S.C. E. este un terţ faţă de acest act administrativ însă prin decizia nr. 25546/05.05.2017, recurentul pârât a recunoscut implicit calitatea sa de a formula contestaţia în raport de dispoziţiile art. 46 din O.U.G. nr. 66/2011 respingând-o ca tardivă în considerarea prevederilor art. 47 alin. (1) din acelaşi act normativ. În condiţiile în care, în procedura administrativă recurentul nu a avut obiecţii faţă de persoană îndreptăţită a ataca procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/27.02.2017, trecând direct la verificarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească contestaţia, condiţii prevăzute la art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011, acesta nu mai poate direct în faţa instanţei să susţină aplicabilitatea prevederilor art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011 câtă vreme el însuşi, prin neaplicarea acestora, i-a recunoscut o astfel de calitate.

Recurentul a comunicat Decizia nr. 25546/05.05.2017 dată în soluţionarea contestaţiei formulate de S.C. E. către Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice deşi nu acesta formulase contestaţia. Aşadar, recurentul nu se poate prevala de raportul juridic rezultat din încheierea contractului de finanţare pentru a motiva necomunicarea deciziei către petentă câtă vreme procedura administrativă a fost declanşată de S.C. E., terţ faţă de contractul de finanţare.

Cum intervenientei, petentă contestatoare, nu i s-a comunicat vreodată din partea recurentului soluţia dată contestaţiei sale, respectiv Decizia nr. 25546/05.05.2017, în mod legal instanţa de fond a făcut aplicarea art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea 554/2004, respectiv că, termenul de 6 luni pentru formularea cererii în anularea deciziei nr. 25546/05.05.2017 a început să curgă de la data la care intervenientul a luat efectiv cunoştinţă de această decizie şi de conţinutul ei.

Data efectivă a luării la cunoştinţă reprezintă o chestiune de fapt ce nu poate face obiectul recursului care, potrivit art. 488 C. proc. civ., poate fi exercitat doar pentru "motive de nelegalitate", aşa încât, toate speculaţiile recurentului cu privire la o altă dată anterioară nu pot fi luate în considerare.

Aşa fiind, în acord cu instanţa de fond, cererea de intervenţie în interes propriu pentru anularea Deciziei nr. 25546/05.05.2017 a fost introdusă în termenul legal prevăzut de lege, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune fiind nefondată.

Şi cu privire la soluţionarea pe fond a capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 25546/05.05.2017, criticile recurentului se dovedesc a fi nefondate.

Ca un prim aspect care trebuie remarcat, Înalta Curte consideră că, într-adevăr, procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/27.02.2017 încheiat în baza contractului de finanţare prin care a fost stabilită o creanţă de recuperat de la Ministerul Muncii Familiei, Protecţiei Sociale şi a Persoanelor Vârstnice în cuantum de 899.404,60 RON, nu trebuia comunicat decât acestuia în calitatea lui de debitor al creanţei bugetare, însă, deşi O.U.G. nr. 66/2011 este un act normativ special care derogă de la normele generale ale Legii nr. 544/2004, în condiţiile în care recurentul pârât, în soluţionarea contestaţiei administrative, a înţeles să treacă peste prevederile art. 46 din O.U.G. nr. 66/2011 recunoscând implicit E. dreptul de a contesta procesul-verbal, devine aplicabilă legea generală în materia contenciosului administrativ, respectiv, Legea nr. 554/2004.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

De asemenea, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept. Plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, se va introduce în termen de 30 de zile din momentul în care persoana vătămată a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul actului. Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate formula şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de conţinutul acestuia. Termenul de 6 luni prevăzut în prezentul alineat, precum şi cel prevăzut la alin. (1) sunt termene de prescripţie.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, pentru intervenientul principal, care are calitatea de terţ pretins vătămat printr-un act administrativ individual adresat unei alte persoane, termenul pentru formularea contestaţiei în sensul art. 47 din O.U.G. nr. 66/2011 a început să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de conţinutul procesului-verbal nr. x/27.02.2017 şi, aşa cum s-a arătat mai sus, data efectivă a luării la cunoştinţă reprezintă o chestiune de fapt ce nu poate face obiectul recursului care, potrivit art. 488 C. proc. civ., poate fi exercitat doar pentru "motive de nelegalitate". De altfel, recurentul în criticile sale nici nu avansează o altă dată la care intervenienta ar fi luat la cunoştinţă de conţinutul procesului-verbal, întreaga argumentaţie a acestuia concentrându-se asupra dispoziţiilor art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011. Având însă în vedere cele arătate mai sus cu referire la modul în care recurentul a înţeles să aplice dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011 în procedura administrativă prin a face abstracţie de conţinutul art. 46, criticile aduse în această cale de atac sunt nefondate.

Pentru toate acestea, criticile aduse de recurentul pârât împotriva încheierilor de şedinţă din 23 aprilie 2018 şi din 3 septembrie 2018 precum şi sentinţei civile nr. 3856/01.102018, se dovedesc a fi nefondate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Având în vedere dispoziţiile art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale împotriva sentinţei civile nr. 3856 din 1 octombrie 2018, precum şi recursul declarat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierilor din 23 aprilie 2018 şi 3 septembrie 2018, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale împotriva sentinţei civile nr. 3856 din 1 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierilor din 23 aprilie 2018 şi 3 septembrie 2018, pronunţate de aceeaşi instanţă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2021.