Legality of high-risk epidemiological list and quarantine measures without specific pandemic certification by National Committee

Şedinţa publică din data de 22 iulie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în data de 7.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, reprezentat legal prin Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în temeiul art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020, anularea Hotărârii Comitetului Naţional nr. 43/2021 privind aprobarea listei ţărilor/teritoriilor de risc epidemiologic ridicat, criteriile pe baza cărora se stabilesc acestea, precum şi a regulilor de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor care sosesc din acestea în România şi a anexelor aferente şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 136/2020, în ansamblul său, pentru încălcarea art. 1 alin. (3) şi 5) din Constituţie coroborat cu art. 141 din Constituţie, precum şi cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 63/2021, în limita sintagmei "în termen de5 zile de la publicarea actului administrativ în Monitorul Oficial al României', pentru încălcarea art. 1 alin. (5), art. 21, art. 52, art. 126 alin. (6) şi art. 53 din Constituţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1092 din 9 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au fost respinsem ca neîntemeiatem excepţia lipsei de interes şi cererea de amendare a pârâtului şi a fost respinsă acţiunea în anularea Hotărârii CNSU nr. 43/2021 formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

Totodată, prin încheierea de şedinţă din 9 iulie 2021, instanţa a admis cererea reclamantului de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitatea a Legii nr. 136/2020 prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) corob. cu art. 141, art. 1 alin. (5), art. 21, art. 52, art. 126 alin. (6), art. 53 din Constituţia României, pentru considerente prezentate în acea încheiere.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1092 din 9 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în ceea ce priveşte dezlegarea dată fondului cauzei şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, publicarea hotărârii în monitorul oficial potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (20) din Legea nr. 136/2021 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

A susţinut că hotărârea a fost dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti de către prima instanţă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât aceasta a respins acţiunea invocând reglementări al U.E. şi declaraţii de presă ale directorului OMS, ignorând dispoziţiile legale şi constituţionale ale statului Român, nerecunoscând suveranitatea statului astfel cum este prevăzută la art. 1 alin. (1) din Constituţia României şi conferind putere de lege unor simple recomandări şi declaraţii de presă ale unor organizaţii internaţionale.

În privinţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că prima instanţă şi-a motivat soluţia şi prin raportare la alte "acte normative" decât cele menţionate în preambulul şi partea introductivă a hotărârii CNSU nr. 43/2021, hotărârea fiind pronunţată astfel dispoziţiile art. 39, 40 şi art. 40 alin. (4) din Legea nr. 24/2020.

A arătat recurentul că în partea introductivă a Hotărârii CNSU nr. 43/2021 nu sunt indicate nici denumirea, nici numărul şi nici data publicării actelor care ar putea compune "cadrul european", contrar dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, însă, cu toate acestea, din considerentele sentinţei atacate reiese că prima instanţă a reţinut că este vorba de Regulamentul (UE) 2021/953 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2021 şi de Recomandarea UE (2020)/1475 a Consiliului din 13 octombrie 2020.

Regulament nu prevede şi nu impune în mod obligatoriu statelor membre să ia anumite măsuri restrictive de drepturi, o interpretare contrară presupunând emiterea acestuia cu încălcarea TFUE.

Cum hotărârea CNSU nr. 43/2021 prevede instituirea de măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi fundamentale aceasta nu putea fi emisă decât în baza unei legi naţionale, drept urmare este eronată interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor Regulamentului, acesta neputând reprezenta temei juridic pentru emiterea hotărârii atacate în speţă.

Nici recomandarea UE (2020)/1475 a Consiliului din 13 octombrie 2020 nu poate constitui act normativ cu putere de "lege" care să fi fost pusă în executare de către CNSU la emiterea hotărârii nr. 43/2021.

Recurentul critică soluţia instanţei de fond şi din perspectiva faptului că aceasta a reţinut, în mod eronat în opinia sa, că baza legală naţională este "strict formală" şi că în partea introductivă a hotărârii CNSU nu s-a făcut trimitere expressis verbis la art. 6 din Legea nr. 136/2020 "despre care reclamantul pretinde că a fost nesocotit în absenţa unei hotărâri CNSU de certificare a pandemiei", apreciind că ignorarea, la emiterea hotărârii, a unor articole din Legea nr. 36/2020 nu conferă legalitate actului emis chiar pentru executarea acestei legi.

Motivele reţinute de prima instanţă, în susţinerea argumentului că nu era necesară "certificarea" pandemiei de către CNSU sunt lipsite de orice fundament legal şi încalcă dispoziţiile exprese ale art. 6 lit. c) din Legea nr. 136/2020, ignorând obligativitatea respectării legii prevăzută la art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

Susţine că prima instanţă a ignorat şi dispoziţiile art. 19 şi art. 62 din Constituţia OMS, interpretându-le în mod impropriu, fără a le corobora cu celelalte dispoziţii din aceasta. Deşi această organizaţie are competenţa de a emite acte cu caracter juridic obligatoriu sub forma unor Convenţii sau Acorduri, ele trebuie asumate de statele membre în conformitate cu dispoziţiile lor constituţionale, însă nu a fost promovat sau adoptat un acord sau o convenţie cu privire la pandemia declarată de directorul general al OMS, fiind emise doar recomandări.

Or, OMS nu are atribuţie de a emite acte normative care să aibă caracter obligatoriu pe teritoriul României, poate doar să propună sau să recomande diverse măsuri sau strategii care dacă se doresc la nivel naţional pot fi introduse numai cu respectarea dispoziţiilor constituţionale.

În contextul interpretării eronate, că declaraţia directorului OMS ar face parte din dreptul internaţional public, prima instanţă a reţinut în mod greşit că la data publicării Legii nr. 136/2020 era deja declarată pandemia de către directorul OMS şi că această declaraţie ar fi produs deja efecte în plan intern şi internaţional, reţinând că "certificarea pandemiei din HCNSU din cuprinsul art. 6 lit. c) din Lege nr. 136/2020 ar fi intervenit post factum declarării pandemiei la nivel mondial"

Or, cum declaraţiile directorului OMS nu au putere de lege, pentru a putea crea efecte juridice la nivel naţional era necesar ca ea să fie confirmată într-un act normativ naţional, din acest motiv fiind introduse dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea nr. 136/2020, norme imprative cu caracter obligatoriu.

A criticat şi reţinerile instanţei referitoare la faptul că nu este necesar îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 6 lit. c) din Legea nr. 136/2020 susţinând că aceste dispoziţii au fost modificate chiar de Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor faţă de forma care fusese adoptată de Senat.

A arătat că prima instanţă a reţinut că o dovadă în acest sens ar fi atribuţiile pe care art. 20 din O.U.G. nr. 21/2004 le conferă CNSU însă prin decizia CCR nr. 157/202 s-a constatat că dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 21/2004 sunt constituţionale în măsura în care acţiunile şi măsurile dispuse pe durata stării de alertă nu vizează restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi fundamentale, drept urmare în temeiul O.U.G. nr. 21/2004 nu se pot dispune măsuri restrictive de drepturi şi libertăţi fundamentale cum este măsura carantinei.

În drept, recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii raportat la prevederile art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020 şi art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că reclamantul nu face dovada vătămării efective a drepturilor sale, acesta nefiind până în prezent suspus carantinării.

A arătat că se invocă un interes viitor şi incert, respectiv o eventuală călătorie ce va avea ca efect carantinarea reclamantului, fiind posibil ca, la momentul la care acesta urmează a se întoarce din Marea Britanie aceasta să nu mai fie pe lista roşie sau galbenă astfel încât să necesite luarea măsurii de carantinare.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 15 iulie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 20 iulie 2021 ora 10:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, invocată de intimatul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne prin întâmpinare, este nefondată.

Intimatul-pârât a invocat excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii raportat la faptul că recurentul-reclamant nu face dovada vătămării efective a drepturilor sale, invocând un interes viitor şi incert în contextul pandemic actual, respectiv o eventuală călătorie ce va putea avea ca efect carantinarea acestuia.

Instanţa de recurs reţine că potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., una dintre cele patru condiţii de exercitare a acţiunii civile este cea privind interesul de a promova acţiunea, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării căilor de atac.

Totodată, art. 33 din acelaşi cod prevede că:

"Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara".

Având în vedere, pe de o parte, că în cauză este îndeplinită condiţia prevăzută la art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020 prin raportare la art. 33 teza a II- a C. proc. civ., care are în vedere existenţa unui interes preventiv cu privire la încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, iar pe de altă parte, că excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii a fost invocată şi în faţa instanţei de fond, fiind respinsă ca neîntemeiată, soluţie ce nu a fost atacată de pârât, intrând deci în autoritate de lucru judecat, Înalta Curte va respinge excepţia invocată.

Pe fondul recursului promovat, Înalta Curte constată că reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Hotărârii Comitetului Naţional nr. 43/2021 privind aprobarea listei ţărilor/teritoriilor de risc epidemiologic ridicat, criteriile pe baza cărora se stabilesc acestea, precum şi a regulilor de aplicare a măsurii carantinei asupra persoanelor care sosesc din acestea în România şi a anexelor aferente;

Instanţa de fond a respins acţiunea în anularea Hotărârii CNSU nr. 43/2021 iar reclamantul a criticat această soluţie prin prisma cazurilor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", ca motiv de recurs, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera atribuţiilor autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind, prin "exces de putere" şi cu încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, acte care intră în atribuţiile altor organe.

Examinând hotărârea recurată, se reţine că instanţa de fond s-a pronunţat în cadrul procesual definit în art. 24 din Legea nr. 554/2004, neputând fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune în atribuţiile puterii legislative ori executive.

De altfel, subsumat acestui motiv de recurs, recurentul critică încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Constituţia României, susţinând că instanţa "a ignorat dispoziţiile legale şi constituţionale ale Statului Român" şi a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti "ridicând la rang de lege simple recomandări şi declaraţii de presă".

Or, din motivarea sentinţei rezultă cu puterea evidenţei faptul că analiza făcută de prima instanţă actului atacat, prin raportare la Regulamentul (UE) 2021/953 şi Recomandarea (UE) 2020/1475 a Consiliului din 13 octombrie 2020, s-a limitat doar la prezentarea măsurilor organizatorice luate de statul român ca urmare adoptării acestora şi a declarării pandemiei de către OMS, fără a conferi "recomandărilor şi declaraţiilor de presă" la care face referire recurentul o altă putere juridică decât cea care fusese deja conferită acestora de către stat.

Ca urmare, Înalta Curte constată că din analiza hotărârii recurate şi a cadrului procesual şi procedural în care a fost analizată cererea reclamantului, nu transpare niciun element de natură a fundamenta nerecunoaşterea caracterului de stat suveran invocată de recurent, neconturându-se o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti în soluţionarea cauzei, astfel încât motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este neîntemeiat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentului sunt centrate, în primul rând, pe faptul că instanţa de fond şi-a motivat soluţia prin raportare la alte "acte normative" decât cele menţionate în preambul şi partea introductivă a hotărârii atacate, încălcând astfel dispoziţiile art. 39, 40 şi art. 40 alin. (4) din Legea nr. 24/2020.

Referitor la normele de tehnică legislativă, se impune, în primul rând, precizarea că, prin reglementarea acestora, legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, regulile fiind astfel adresate emitenţilor actului normativ.

Pe de altă parte, legea trebuie să întrunească cerinţele de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, iar legiuitorului îi revine obligaţia ca în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea acestor cerinţe.

În ceea ce priveşte cerinţa de claritate a legii se impune precizarea că aceasta vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării.

Or, din preambulul Hotărârii nr. 43/2021 a Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă se arată că aceasta este emisă ca urmare a adoptării "măsurilor pentru punerea în aplicare a cadrului european pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatului digital al UE privind COVID pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de COVID-19", ceea ce reprezintă, în fapt, titlul Regulamentului (UE) 2021/953.

Ca urmare, instanţa de fond a avut suficiente repere pentru a identifica actul normativ avut în vedere de către emitentul hotărârii, susţinerile recurentului, prin criticile formulate sub acest aspect, fiind astfel nefondate.

În ceea ce priveşte criticile vizând nelegalitatea Hotărârii Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 43/2021 din 1 iulie 2021 ca urmare a încălcării art. 6 lit. c) din Legea nr. 136/2020 privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătăţii publice în situaţii de risc epidemiologic şi biologic, în absenţa unei hotărâri emise de către Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin care pandemia să fi fost certificată, Înalta Curte constată că şi acestea sunt nefondate.

În primul rând, se impune precizarea că, deşi prima instanţă a reţinut că cerinţa "certificării pandemiei prin hotărâre a CNSU" din cuprinsul art. 6 lit. c) din Legea nr. 136/2020, anterior dispunerii măsurilor prevăzute de lege, a intervenit post factum declarării pandemiei la nivel mondial şi care deja produsese efectele juridice cunoscute inclusiv în plan naţional", aspect ce se circumscrie regulilor aplicării legii civile în timp, recurentul nu a formulat niciun fel de critici referitoare la aplicarea greşită a principiul neretroactivităţii legii, nefiind aduse argumente că această cerinţă se aplica, sub aspect temporal, şi în privinţa situaţiei pandemice intervenită anterior intrării în vigoare la legii şi care există în continuare.

Înalta Curte subliniază că în privinţa faptelor naturale (evenimentele) care se produc fără intervenţia vreunui subiect de drept şi care sunt de natură să producă efecte juridice, norma juridică se aplică, potrivit principiului tempus regit actum, doar efectelor viitoare a acestora, între acestea fiind circumscrise şi conferirea către CNSU a atribuţiilor de a dispune măsuri în situaţii de risc epidemiologic.

În aceste cadru, interpretarea dată de judecătorii fondului, referitoare la faptul că în contextul existent la emiterea hotărârii atacate nu se impunea o "certificare" de către CNSU a situaţiei pandemice preexistente, este corectă, criticile formulate sub aspectul neîntrunirii condiţiilor necesare pentru dispunerea măsurilor de carantinare fiind nefondate.

De asemenea, sunt nefondate şi criticile referitoare la forţa juridică a declaraţiilor directorului general al OMS.

Recurentul susţine că este eronată concluzia instanţei referitoare la regimul de drept internaţional public al competenţei OMS şi concluzionează că "natura juridică a declarării pandemiei de către directorul general al OMS nu poate fi asimilată unei norme de rang constituţional sau unei prevederi cu valoare de lege şi care să producă efecte juridice obligatorii pentru toate Statele Membre".

Aceste susţineri nu pot fi primite, în primul rând pentru că Organizaţia Mondială a Sănătăţii poate declara pandemia potrivit competenţelor care reies din Constituţia sa (capitolul II): "OMS acţionează ca autoritate de conducere şi coordonare în domeniul sănătăţii internaţionale în domeniul sănătăţii" şi "lucrează în strânsă colaborare cu agenţiile ONU, ministerele naţionale de sănătate şi organizaţiile profesionale" (articolul 2) şi, în al doilea rând, pentru că prin Hotărârea Guvernului nr. 758/2009 statul român a pus în aplicare Regulamentul sanitar internaţional, adoptat de Adunarea Generală a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), la 23 mai 2005, prin Rezoluţia WHA 58.3 care stabileşte capacităţile OMS privind operaţiunile strategice de sănătate care asigură suportul ţărilor pentru detectarea, evaluarea şi răspunsul la urgenţele de sănătate publică.

De asemenea, trebuie avut în vedere că, ulterior declarării pandemiei, atât Uniunea Europeană, cât şi statul român, au adoptat o multitudine de acte normative, din cuprinsul cărora rezultă, fără echivoc, recunoaşterea competenţelor OMS în acest sens.

Astfel, în preambulul Decretului nr. 195 din 16 martie 2020, privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, încuviinţată prin Hotărârea Parlamentului nr. 3/2020, se arată că emiterea acestuia se bazează, printre altele, pe declararea "Pandemiei" de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la data de 11.03.2020; Legea nr. 55 din 15 mai 2020 vizează unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, iar exemplele pot continua.

De asemenea, în cuprinsul Regulamentul (UE) 2021/953 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2021, care este obligatoriu pentru Statele Membre în toate elementele sale, se arată că:

"(1) la 30 ianuarie 2020, directorul general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) a declarat o urgenţă de sănătate publică de importanţă internaţională cu privire la epidemia provocată la nivel mondial de coronavirusul sindromului respirator acut sever 2 (SARS-CoV-2), care cauzează boala coronavirusului 2019 (COVID-19); (2) La 11 martie 2020, OMS a evaluat drept pandemie situaţia cauzată de COVID-19.

Din aceste exemple rezultă, cu puterea evidenţei, atât atribuţiile OMS în ceea ce priveşte declararea pandemiei, cât şi recunoaşterea forţei juridice a unei astfel de declarări.

Ca atare, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii invocată de intimatul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, prin întâmpinare.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1092 din 9 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi 22 iulie 2021.