Non-existence of emergency committee normative acts due to failure to publish in the Official Gazette

Şedinţa publică din data de 20 iulie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în data de 22.06.2021, completata şi restrânsă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Comitetul Naţional de Situaţii de Urgenţă, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună:

- constatarea inexistenţei art. 1 din Hotărârea CNSU nr. 40/2021 şi a anexelor sale, precum şi a Hotărârii CNSU nr. 28/2021 şi a anexelor sale.

- în subsidiar, în cazul respingerii capătului de cerere de mai sus, anularea art. 1 din Hotărârea CNSU nr. 40/2021 şi a anexelor sale, precum şi anularea Hotărârii CNSU nr. 28/2021 şi a anexelor sale.

- publicarea hotărârii judecătoreşti în Monitorul Oficial, în cazul admiterii acţiunii în tot sau în parte.

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a depus o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, aceasta fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. şi art. 81 alin. (5) din O.U.G. nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, cu modificările şi completările ulterioare, motivat de faptul că Departamentul, prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă.

Prin cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului, Departamentul pentru Situaţii de Urgenta a invocat anumite excepţii, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Reclamantul a depus punct de vedere cu privire la cererea de intervenţie, în cadrul căruia a invocat excepţia nulităţii acesteia, pentru netimbrare (excepţie respinsa în şedinţa de judecata din 01.07.2021), a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă în principiu, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă a depus, ulterior intrării in vigoare a O.U.G. nr. 63/2021, întâmpinare la cererea completatoare a reclamantului, prin care a invocat excepţia tardivităţii acesteia, susţinând că acţiunea a fost completată după primul termen de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1076 din 1 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia tardivităţii; s-a respins cererea de intervenţie accesorie, introdusă de petentul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ca inadmisibilă; a fost admisă în parte acţiunea şi s-a constatat inexistenţa art. 1 din HCNSU nr. 40/2021 şi a Anexelor aferente, precum şi inexistenţa HCNSU nr. 28/2021 şi a Anexelor la aceasta; a fost respinsă în rest acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Comitetul National pentru Situaţii de Urgenţă şi a fost obligat pârâtul la plata catre reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1076 din 1 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din Cadrul Ministerului Afacerilor Interne, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii raportat la prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi la Decizia nr. 1/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând, în esenţă, că reclamantul nu face dovada vătămării efective a drepturilor sale, acesta nefiind până în prezent suspus carantinării. A arătat că se invocă un interes viitor şi incert în contextul pandemic actual, respectiv o eventuală călătorie ce va avea ca efect carantinarea reclamantului, fiind posibil ca la data la care acesta va efectua călătoria să nu i se mai aplice măsura carantinării.

Totodată, a susţinut că faţă de prevederile art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 136/2020, care este actul normativ care stabileşte carantina persoanelor, HCNSU nr. 40/2021 stabileşte doar lista actualizată a zonelor cu risc epidemiologic, iar HCNSU nr. 28/2021 stabileşte o serie de măsuri pentru punerea în aplicare a legii menţionate.

S-a mai arătat că hotărârile atacate, deşi nepublicate în Monitorul Oficial, au fost comunicate populaţiei prin diverse mijloace, asigurându-se accesul publicului larg la prevederile acestor hotărâri şi că a prezenta un act care a dat naştere unui număr considerabil de consecinţe juridice ca un act ce nu se poate bucura nici măcar de prezumţia de legalitate şi care poate fi cu lejeritate ignorat de cetăţenii în sarcina cărora se impune respectarea hotărârilor ce emană de la autorităţile competente să-i protejeze, poate constitui un precedent periculos.

Recurentul-pârât, a susţinut, de asemenea, că singurul motiv care justifică inexistenţa celor două hotărâri este cel al nepublicării în Monitorul Oficial, apreciind că instanţa de fond a reţinut greşit acest temei ca unic motiv al inexistenţei actelor, în opinia sa, acesta trebuind promovat în coroborare cu un altul şi nu de sine stătător, întrucât prin art. 1 din hotărârea CNSU nr. 40/2021 nu se instituie măsuri producătoare de efecte juridice, acesta nefiind producător de efecte juridice per se.

Prin urmare, invocarea O.U.G. nr. 63/2021 pentru a justifica inexistenţa nu poate fi menţinută, dat fiind faptul că această normă a intrat în vigoare în cursul judecăţii speţei de faţă, ceea ce ar contraveni art. 25 alin. (1) C. proc. civ.

A conchis recurentul că sancţiunea inexistenţei unui act administrativ individual sau normativ, nu este prevăzută la nivelul cadrului normativ, iar motivarea instanţei de fond prin raportare la prevederile art. 100 şi art. 108 din Constituţia României nu poate fi reţinută, întrucât legiuitorul constituţional, acolo unde a înţeles să prevadă în mod expres nevoia de publicare a prevăzut şi sancţiunea inexistenţei actului normativ, cu privire la acest aspect invocând Decizia nr. 3497/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a aplicat sancţiunea anulării unui act administrativ.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia netimbrării recursului, excepţie în susţinerea căreia nu insistă dat fiind faptul că recurentul a achitat taxa judiciară de timbru, excepţia nulităţii precum şi excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului.

În motivarea excepţiei nulităţii recursului, intimatul-reclamant a arătat că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete la raţionamentul primei instanţe, recurentul urmărind să repună în discuţie excepţia lipsei de interes invocată de Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, prin cererea de intervenţie, cerere ce a fost respinsă ca inadmisibilă de instanţa de fond, soluţie ce nu a fost recurată şi care a intrat în puterea lucrului judecat.

Cât priveşte excepţia lipsei de interes în promovarea recursului a arătat intimatul că, în condiţiile în care încălcarea legii şi sancţiunea aplicabilă pentru nepublicare a fost recunoscută şi însuşită de CNSU, prin adoptarea O.U.G. nr. 63/2021, care prevede obligativitatea publicării hotărârilor CNSU, acesta nu mai are interes în susţinerea prezentului demers judiciar.

Referitor la lipsa de interes în promovarea acţiunii invocată prin cererea de recurs, a susţinut că verificarea lezării interesului legitim implică administrarea unui probatoriu care priveşte fondul cauzei, lucru care nu poate face obiectul căii de atac a recursului.

Totodată, a arătat că interesul său este unul personal şi legitim şi că nu trebuie să aştepte să intre în carantină pentru a putea să atace un act administrativ cu caracter normativ.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând, în opinia sa, o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 iulie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 20 iulie 2021 ora 10:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că excepţia nulităţii şi excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, invocate prin întâmpinare de intimatul-reclamant A., sunt nefondate.

În privinţa excepţiei nulităţii recursului se reţine că cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar argumentele de ordin critic invocate, ce tind a demonstra o interpretare eronată a dispoziţiilor legale naţionale, se încadrează în aceste dispoziţii legale.

Referitor la excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată prin raportare la O.U.G. nr. 63/2021, care prevede obligativitatea publicării hotărârilor CNSU, se constată că, prin acţiunea înregistrată în data de 22.06.2021, completată şi restrânsa, reclamantul A. a solicitat constatarea inexistenţei art. 1 din Hotărârea CNSU nr. 40/2021 şi a anexelor acesteia, precum şi a Hotărârii CNSU nr. 28/2021 şi a anexelor acesteia, acţiunea fiind admisă cu privire la aceste aspecte.

Aşa fiind, recurentul-pârât justifică interes în susţinerea recursului, acesta fiind situat pe poziţia părţii care a pierdut procesul în primă instanţă, având interes în obţinerea unei soluţii de admitere a recursului, de casare a sentinţei atacate şi de respingere a cererii reclamantului.

Cu privire la efectele adoptării O.U.G. nr. 63/2021, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 643/30.06.2021, prin care s-a reţinut obligativitatea publicării deciziilor CNSU în Monitorul Oficial, obligaţie reţinută şi de instanţa de fond, însă prin raportare la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte reţine că acest eveniment legislativ nu lipseşte de interes susţinerea recursului, prin care se urmăreşte reformarea soluţiei prin care s-a constatat inexistenţa art. 1 din HCNSU nr. 40/2021 şi a Anexelor aferente, precum şi inexistenţa HCNSU nr. 28/2021 şi a Anexelor la aceasta, interesul fiind unul efectiv, actual.

În consecinţă, faţă de toate aceste aspecte Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului.

Pe fondul recursului promovat, instanţa de control judiciar constată că reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Naţional de Situaţii de Urgenţă, a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu solicitarea de a se constata inexistenţa art. 1 din Hotărârea CNSU nr. 40/2021 şi a anexelor acesteia, precum şi a Hotărârii CNSU nr. 28/2021 şi a anexelor acesteia.

Prima instanţă a admis în parte acţiunea şi a constatat inexistenţa art. 1 din HCNSU nr. 40/2021 şi a Anexelor aferente, precum şi inexistenţa HCNSU nr. 28/2021 şi a Anexelor la aceasta, pârâtul înţelegând să critice această soluţie prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit acestor dispoziţii legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

O primă critică adusă de recurentul-pârât vizează excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii raportat la faptul că acesta nu face dovada vătămării efective a drepturilor sale, acesta nefiind până în prezent suspus carantinării, invocând un interes viitor şi incert în contextul pandemic actual.

Instanţa de recurs reţine că potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., una dintre cele patru condiţii de exercitare a acţiunii civile este cea privind interesul de a promova acţiunea, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării căilor de atac.

Totodată, art. 33 din acelaşi cod prevede că:

"Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara".

Având în vedere, pe de o parte, că argumentele recurentului în susţinerea lipsei interesului reclamantului în formularea acţiunii, vizează, în fapt aspecte care antamează chestiuni legate indisolubil de fondul acţiunii, iar pe de altă parte, că în cauză este îndeplinită condiţia prevăzută la art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020 prin raportare la art. 33 teza a II- a C. proc. civ., care are în vedere existenţa unui interes preventiv cu privire la încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, Înalta Curte constată că se impune înlăturarea acestei critici.

Dincolo de aceste aspecte, se observă că excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii a fost invocată şi de către Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne în cadrul cererii de intervenţie accesorie depusă la fond, cerere ce a fost respinsă de instanţă ca inadmisibilă în principiu, iar Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă nu a înţeles să atace această soluţie.

Recurentul mai critică sentinţa atacată, susţinând că instanţa a reţinut greşit temeiul nepublicării actelor atacate ca unic motiv al inexistenţei acestora, în opinia sa, acesta trebuind promovat în coroborare cu un altul, iar nu se sine stătător, arătând, totodată, că a încălcat şi prevederile art. 25 alin. (1) C. proc. civ. când a invocat O.U.G. nr. 63/2021 pentru a justifica inexistenţa, argumente ce urmează a fi înlăturate de instanţa de control judiciar.

Astfel, potrivit art. 11, alin. (1), (2) şi 5 din Legea nr. 24/2000:

"(1) În vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile prim-ministrului, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

(2) Nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României:

a) deciziile prim-ministrului clasificate, potrivit legii;

b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi de organele administraţiei publice centrale de specialitate. (...)

(5) Celelalte acte normative se publică după ce au fost semnate de emitent."

Potrivit art. 81, alin. (3) din O.U.G. nr. 21/2004, "Comitetul naţional este un organism interinstituţional format din miniştri sau secretari de stat desemnaţi de aceştia şi conducători ai instituţiilor publice centrale sau persoane cu drept de decizie desemnate de aceştia, în funcţie de tipurile de risc gestionate sau funcţiile de sprijin repartizate în competenţă în cadrul Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă."

Prin urmare, dată fiind natura acestuia, de organism compus din reprezentanţii mai multor ministere şi instituţii publice centrale, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că, incontestabil, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă reprezintă o autoritate publică care nu poate avea alt statut juridic decât instituţiile care au concurat la formarea acestuia.

Totodată, făcând parte din administraţia publică centrală de specialitate, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă se supune, în ceea ce priveşte actele administrative cu caracter normativ pe care le emite, obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial, impuse de art. 11, alin. (1) din Legea nr. 24/2000.

Aşadar, emitentul hotărârilor atacate avea obligaţia publicării acestora în Monitorul Oficial al României.

Înalta Curte constată că, în speţă, niciuna din cele două hotărâri atacate nu a fost publicată, astfel că sunt nefondate criticile legate de faptul că aspectul nepublicării, ce reprezintă unicul motiv al inexistenţei actelor atacate, nu poate avea o existenţă de sine stătătoare.

Nici susţinerile privitoare la încălcarea prevederilor art. 25 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi avute în vedere, câtă vreme instanţa de fond a reţinut că CNSU se supune, în ceea ce priveşte actele administrative cu caracter normativ pe care le emite, obligaţiei de publicare în Monitorul Oficial, impuse de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, la sancţiunea în discuţie făcând trimitere şi decizia nr. 429/2019 a Curţii Constituţionale, iar referirile instanţei la O.U.G. nr. 63/2021 vin doar să întărească sancţiunea, reţinându-se expres că acest act normativ este ulterior emiterii hotărârilor contestate în cauză.

Referitor la inaplicabilitatea regimului inexistenţei actelor administrative cu caracter normativ, invocată de recurent, Înalta Curte, împărtăşind opinia judecătorului fondului, constată că, în ceea ce priveşte sancţiunea care intervine în cazul nepublicării în Monitorul Oficial a actelor administrative cu caracter normativ, aceasta este cea a "inexistenţei" actului, dat fiind ca potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, publicarea în Monitorul Oficial reprezintă o condiţie pentru intrarea în vigoare a actelor normative, adica pentru a lua fiinţă, pentru a exista din punct de vedere juridic, pentru a putea începe să producă efecte juridice şi deci pentru a intra în circuitul juridic (în cauză neinteresând existenţa materiala, în planul realităţii fizice, a unui înscris care încorporează voinţa emitentului, ci existenta lui în planul realităţii juridice).

Sancţiunea inexistenţei actelor administrative normative nepublicate în Monitorul Oficial este recunoscută, pe lângă o parte a doctrinei juridice, inclusiv la nivelul Constituţiei, este adevarat, numai în privinţa decretelor prezidenţiale (art. 100, alin. (1), potrivit căruia "Nepublicarea atrage inexistenţa decretului"), respectiv a ordonanţelor şi a hotărârilor de guvern (art. 108, alin. (4), potrivit căruia "Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei.").

Faptul ca legea fundamentală mentioneaza expres aceasta sancţiune numai în privinţa anumitor categorii de acte administrative normative nu echivalează cu interzicerea aplicarii ei în privinţa celorlalte categorii de acte administrative normative, din moment ce Titlul III, Capitolul V, Secţiunea 1 (Administraţia publică centrală de specialitate) nu conţine nicio referire la actele administrative pe care le pot emite autorităţile publice din administraţia publică centrală de specialitate (şi deci nici la regimul lor juridic şi la sancţiunile aplicabile în cazul nerespectării lui), acestea nefăcând obiectul de reglementare al legii fundamentale.

De altfel, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 429/2019, face referire la sancţiunea inexistenţei, statuând că:

"33. Distinct de acestea, Curtea reţine că în temeiul art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţie autorul are la dispoziţie calea unei acţiuni prin care poate să solicite oricând instanţei judecătoreşti examinarea legalităţii unui act administrativ cu caracter normativ şi constatarea inexistenţei sale, astfel că accesul liber la justiţie nu este restricţionat în ceea ce priveşte contestarea legalităţii unor astfel de acte administrative. Sunt respectate astfel toate garanţiile specifice unui proces echitabil.

34. Referitor la aplicarea sancţiunii inexistenţei actelor administrative cu caracter normativ, nepublicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, la care autorul excepţiei face referire (ordine ale ministrului de interne), Curtea subliniază că aceasta reprezintă un aspect a cărui clarificare revine instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului în cadrul căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate."

Mai mult, faptul că sancţiunea "inexistenţei" a fost admisă chiar de leguitorul delegat, este confirmat prin justificarea pentru introducerea expresă a condiţiei publicării în Monitorul Oficial, menţionată în preambulul O.U.G. nr. 63/2021, emisă ulterior emiterii hotarârilor contestate, în sensul că "nepublicarea hotărârilor emise de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă atrage o sancţiune drastică prin efectele ei, şi anume inexistenţa acestor hotărâri" şi că "prin acest efect de inexistenţă a hotărârilor Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, destinatarii acestora urmează să se raporteze la cadrul legal în vigoare ca şi când nu ar produce niciun fel de efecte juridice şi, implicit, nu pot fi ţinuţi să aplice prevederile conţinute de hotărârile emise".

În aceste condiţii, teza potrivit căreia sancţiunea inexistenţei unui act administrativ nu este prevăzută la nivelul cadrului normativ, nu poate fi reţinută ca atare de instanţa de control judiciar.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţiile nulităţii şi lipsei de interes în promovarea recursului şi va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile invocate de intimatul-reclamant A. prin întâmpinare, respectiv excepţia nulităţii şi excepţia lipsei de interes în promovarea recursului.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din Cadrul Ministerului Afacerilor Interne împotriva sentinţei civile nr. 1076 din 1 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi 20 iulie 2021.