Asset control timeline: Interpretation of three-year deadline for commission referral under Law 115/1996 and 176/2010

Şedinţa publică din data de 8 iulie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins."

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018*, reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii Comisia pentru Controlul Averilor de pe Lângă Curtea de Apel Cluj, A. şi B. să se dispună anularea actului administrativ reprezentat de Ordonanţa nr. 1 din data de 11 ianuarie 2018 ca netemeinică şi nelegală şi retransmiterea cauzei către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj în vederea efectuării cercetărilor cu privire la averea pârâtului A. şi confiscarea diferenţei constatate prin Raportul de evaluare nr. x/21.11.2017 între averea dobândită şi veniturile realizate de A. în cuantum de 470.476 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 161 din 5 iulie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţionala de Integritate în contradictoriu cu pârâţii Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, A., şi B.; a fost anulată Ordonanţa nr. 1/11.01.2018 emisă de Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, privind averea persoanei evaluate A.; s-a dispus retransmiterea cauzei către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj în vederea efectuării cercetării şi controlului Raportului de evaluare întocmit la data de 21.11.2017, privind pe pârâţii A. şi B. şi s-a respins solicitarea pârâtului A. de acordare de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei, pârâţii A. şi B. au formulat cereri de recurs invocând, pentru argumente identice, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

3.1. Recurentul-pârât A., în motivarea recursului, arată la data de 1.11.2017 reclamanta Agenţia Naţională de Integritate a emis Raportul de evaluare nr. x/21.11.2017, prin care a evaluat averea dobândită acesta, concluzionând că în perioada exercitării mandatului 2008-2012 (respectiv în perioada ianuarie 2009- iunie 2011) modificările intervenite în averea persoanei evaluate sunt mai mari decât veniturile realizate în aceeaşi perioadă, rezultând diferenţe semnificative în sumă totală de 470.476 RON, (echivalentul a 111.675 euro)'" (Pag. 10 din Raport).

Ca urmare a acestor constatări, ANI a dispus sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curţii de Apel Cluj, "în vederea începerii acţiunii de control şi constatării diferenţei semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010"

În urma sesizării efectuate de ANI, în cadrul Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curţii de Apel Cluj a fost constituit dosarul nr. x/2017, soluţionat în data de 11.01.2018 prin emiterea Ordonanţei nr. 1 din 11.01.2018.

Prin Ordonanţa mai sus menţionată, Comisia a admis excepţia sesizării după expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 şi a constatat decăderea ANI din dreptul de a sesiza Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj cu cercetarea şi controlul Raportului de evaluare.

La data de 10.07.2018 Reclamanta ANI a introdus pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal o cerere de chemare în judecată având ca obiect anularea Ordonanţei nr. 1/11.01.2018 emisă de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017, cerere ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin încheierea de la termenul din 28.06.2019, Curtea de Apel Cluj a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată prin întâmpinare de către pârâtul A..

Prin sentinţa nr. 161/05.07.2019 Curtea de Apel Cluj a admis cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă ANI şi a dispus anularea Ordonanţei nr. 1/11.01.2018, precum şi retransmiterii cauzei către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj în vederea efectuării cercetării şi controlului Raportului de evaluare întocmit la data de 21.11.2017.

Recurentul-pârât consideră că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dreptului intern, a CEDO şi a CDFUE, în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la dreptul la o hotărâre motivată (aspecte ce se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Din analiza sentinţei nr. 161/05.07.2019 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, se poate observa că aceasta este nemotivată, fapt ce echivalează cu o lipsă de judecată şi implicit cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Motivarea hotărârilor reprezintă un element primordial de transparenţă a justiţiei, iar dreptul de a beneficia de o hotărâre motivată este una dintre garanţiile asigurate de art. 6 paragraful 1 CEDO.

Potrivit jurisprudenţei CEDO judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţiile pronunţate (cu titlu de exemplu: cauzele Hiro Bălani c. Spaniei, Vandehurk c. Olandei, Ruiz Torija c. Spaniei, Highins c. Franţei, Helle c. Finlandei sau Boldea c. României).

Pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil se impune ca judecătorul să analizeze şi să dispună motivat asupra tuturor aspectelor invocate. Doar în acest fel părţile pot să aibă siguranţa că au fost ascultate şi că judecătorul a examinat în concret problemele deduse judecăţii (cauza Tatishvili c. Rusiei).

În acest sens, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este strâns legată de preocupările privitoare la asigurarea desfăşurării unui proces echitabil, aceasta permiţând respectarea dreptului la apărare. Motivarea este indispensabilă însăşi actului de justiţie şi constituie o pavăză împotriva arbitrariului (cauza Txquet c. Belgiei).

Examinarea în concret a problemelor deduse judecăţii înseamnă analiza efectuată personal de către completul de judecată legal învestit, care trebuie să analizeze singur toate aspectele deduse judecăţii pe baza argumentelor şi probele administrate în fiecare cauză în parte.

În prezenta speţă, aşa cum se poate observa cu uşurinţă din cuprinsul Sentinţei recurate, Curtea de Apel Cluj nu a motivat soluţiile pronunţate cu privire la motivele pentru care au fost respinse argumentele invocate de recurent.

În concret, recurentul-pârât a invocat, prin notele de şedinţă trimise la dosarul cauzei în data de 18.10.2018, faptul că, dacă trecem peste inadmisibilitatea vădită a acţiunii, instanţa poate efectua exclusiv un control de legalitate al Ordonanţei contestate.

De asemenea, recurentul-pârât a invocat faptul că retransmiterea dosarului către Comisia pentru controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, aşa cum a solicitat intimata ANI si a dispus instanţa, este lipsită de temei legal, nici un text de lege nereglementând acest lucru.

Recurentul mai arată că în cuprinsul sentinţei recurate, instanţa de fond nu analizează/tratează absolut deloc aceste argumente, nefăcând nici măcar o menţiune referitoare la acestea.

Având în vedere acest aspect, recurentul reia succint argumentaţia prezentată în faţa instanţei de fond:

• Referitor la obiectul prezentului dosar, respectiv exercitarea exclusiv a unui control de legalitate

Cererea de chemare în judecată formulată de ANI este întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi are ca obiect anularea Ordonanţei de clasare nr. 1/11.01.2018 emisă de Comisiei pentru controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Admiţând posibilitatea contestării Ordonanţei de clasare emisă de Comisia de cercetare a averilor, deşi nici Legea 115/1996 şi nici Legea 176/2010 nu prevăd dispoziţii referitoare la atacarea acesteia, trebuiau analizate cu prioritate limitele exercitării acestui control cu care a fost învestită instanţa de fond.

În acest sens, instanţa de fond putea să exercite exclusiv un control de legalitate al Ordonanţei atacate.

Această concluzie se întemeiază şi pe considerentele mai multor deciziile ale Curţii Constituţionale (ex: Decizia 307/05.06.2014, Decizia 604/04.11.2014, Decizia 596/20.09.2016) în care s-a reţinut, cu caracter obligatoriu, că rolul Comisiilor de Cercetare a Averilor este acela de "filtrare" a cauzelor care trebuie să ajungă în faţa instanţei de judecată:

"comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de filtrare, din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale Agenţiei Naţionale de Integritate, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei ordonanţe motivare - deci însoţită de o argumentare temeinică şi legală - vor fi trimise fie instanţei judecătoreşti, fie parchetului competent spre soluţionare definitivă".

Aşadar, din interpretarea coroborată a Deciziei ÎCCJ nr. 1811 din 07.05.2018 prin care s-a statuat posibilitatea contestării pe calea contenciosului administrativ a Ordonanţei de clasare pronunţate de Comisia de cercetare a averilor şi a Deciziilor CCR (obligatorii), singura concluzie posibilă este aceea că Ordonanţele de clasare pot face obiectul unui control în contencios administrativ exercitat în limite foarte stricte şi anume exclusiv din perspectiva legalităţii ordonanţei, control ce exclude de plano o reapreciere a probelor exercitate în faţa comisiei.

Depăşirea acestor limite ale controlului ar echivala cu eludarea dispoziţiilor legale referitoare la scopul înfiinţării şi funcţionării Comisiei de cercetare a averilor şi a rolului acesteia de filtrare a cauzelor care trebuie să ajungă în faţa instanţei de judecată, rol recunoscut în mod explicit de către Curtea Constituţională.

Dintr-o altă perspectivă, anularea Ordonanţei de clasare pentru motive de temeinicie, ar presupune o reapreciere a acestora într-un sens contrar, dar într-o altă procedură decât cea prevăzută de Legea 115/1996, respectiv instanţa de contencios administrativ, în compunerea căreia intră un singur judecător cenzurează actul unui organ colegial constituit din doi judecători şi un procuror, cu ignorarea dispoziţiilor art. 102 din legea 115/1996 care recunosc doar membrilor comisiei dreptul de a efectua cercetarea averii precum şi completului desemnat pentru soluţionarea sesizării în vederea confiscării averii, în constituirea prevăzută de lege (aspecte neîndeplinite în prezenta cauză).

Pe cale de consecinţă, contestarea Ordonanţei de clasare pronunţată de Comisia de Cercetare a Averilor se poate face exclusiv pe aspecte ce ţin de legalitatea acesteia (exempli gratia: să fie emisă în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în materie, să fie emisă de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale, să fie emisă în forma şi cu procedura prevăzută de lege, să fie legal motivată etc).

În prezenta speţă, intimata-reclamanta ANI, în cuprinsul cererii formulate, nu indică nici un motiv de nelegalitate al Ordonanţei atacate, ci se limitează doar la a formula critici de temeinicie, aspect ce nu poate face obiectul controlului în contencios administrativ astfel cum am arătat anterior.

Având în vedere faptul că în cuprinsul sentinţei recurate, instanţa de fond nu face nicio menţiune cu privire la acest argument (limitele controlului ce poate fi exercitat în această cauză, respectiv un control exclusiv de nelegalitate), solicită instanţei de control judiciar să caseze hotărârea recurată şi să constate că obiectul prezentei acţiuni este exclusiv un control de legalitate a Ordonanţei contestate şi, având în vedere că nu au fost invocate motive de nelegalitate ale acesteia, să respingeţi acţiunea formulată de Reclamanta ANI ca nefondată.

• Referitor la lipsa de temei juridic a solicitării intimatei-reclamante ANI de a retransmite dosarul înapoi Comisiei pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Instituţia trimiterii spre rejudecare este reglementată de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., care se referă la soluţiile pe care le pronunţă instanţa de apel:

"în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe sau altei Instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanţa de apel, precum şi necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului'.

Textul de lege enunţat anterior este foarte clar si nu lasă loc interpretărilor. Această instituţie juridică, a trimiterii spre rejudecare, poate fi dispusă de către instanţa de apel, iar trimiterea se face către o altă instanţă judecătorească (nu către o autoritate care funcţionează în cadrul unei instanţe aşa cum este Comisia pentru Controlul Averilor).

Astfel, în mod evident, acest text de lege nu este aplicabil în prezenta speţă, pe cale de consecinţă atât cererea intimatei-reclamantei ANI de a retransmite cauza "către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj în vederea efectuării cercetărilor cu privire la averea domnului A." cât şi soluţia pronunţată de instanţa de fond sunt neîntemeiată.

În cuprinsul Sentinţei recurate, instanţa de fond dispune "retransmiterea cauzei către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în vederea efectuării cercetării şi controlului Raportului de evaluare întocmit la data de 21.11.2017" fără a face însă vreo referire la argumentul invocat de către Recurent privind imposibilitatea pronunţării acestei soluţii, motiv pentru care se impune casarea acesteia.

2. Soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată este pronunţată cu încălcarea principiului legalităţii şi al principiului general de drept "specialia generalibus deroganf

În încheierea de şedinţă de la termenul din 28.06.2019, Curtea de Apel Cluj reţine că "ordonanţa de clasare atacată se încadrează în prevederile Legii nr. 554/2004, reprezentând act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c), procedura derulată neavând specificul unei proceduri administrativ jurisdicţionale care să nu poată fi atacată. Comisia acţionează în regim de putere publică şi emite această ordonanţă, care astfel poate fi atacată în contencios administrativ conform dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 (...) ANI acţionează în calitate de subiect de drept public pentru protejarea interesului public în privinţa propriilor atribuţii.

Nici de această dată instanţa de fond nu face o motivare în sensul C. proc. civ. şi a art. 6 alin. (1) CEDO.

Instanţa de fond se limitează la a afirma că ordonanţa de clasare reprezintă act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004. Acest raţionament este total greşit, instanţa ignorând total prevederile din Legea 115/1996, lege specială aplicabilă în cauză.

Legea 115/1996 reglementează o procedură specială privind controlul averilor care presupune că în urma sesizării ANI, o Comisie de cercetare a averilor ce funcţionează pe lângă fiecare curte de apel desfăşoară o acţiune de control a averii şi la finalizarea cercetărilor pronunţă o ordonanţă motivată, prin care adoptă una dintre următoarele soluţii:

a) trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a numitor bunuri determinate nu are caracter justificat;

b) clasarea cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată;

c) suspendarea controlului şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni.

Clasarea cauzei, potrivit legii speciale, nu este supusă niciunei căi de atac. Aşadar a reţine că ordonanţa de clasare poate fi atacată în temeiul legii generale (L. 554/2004) este echivalentul răsturnării principiului general de drept "specialia generalibus derogant.

Pe cale de consecinţă, raţionamentul instanţei de fond este unul greşit, având în vedere că prin răsturnarea principiului general de drept anterior menţionată reţine că dreptul comun legea contenciosului ar deroga de la legea specială, ceea ce este inacceptabil in orice sistem de drept.

Mai mult decât atât, raţionamentul instanţei de fond este eronat, având în vedere că cererea de chemare în judecată formulată nu îndeplineşte condiţiile prev. de art. 1,3 şi 8 din Legea nr. 554/2004:

• Intimata reclamantă ANI nu este o persoană vătămată într-un drept sau interes legitim de o autoritate publica, nu este subiect de sezină şi deci nu are calitate procesuală activă în a formula o acţiune în contencios administrativ

• Comisia de cercetare a averilor nu este o autoritate publică în sensul legii contenciosului adm: nu este nici organ de stat, nici al unităţilor administrativ teritoriale, nu acţionează în regim de putere publică, sigurul său rol fiind acela de a sesiza instanţa de contencios administrativ atunci când constată diferenţe semnificative în averea unei persoane.

• "Pârâtul" A. este o persoană fizică şi nu poate fi "pârât", adică nu poate avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune în contencios administrativ, pentru că "pârât" în cazul unei astfel de acţiuni este o autoritate publică.

• Intimata-Reclamantă ANI, în calitate de subiect de drept public nu este autorizată să introducă acţiuni în contencios administrativ prin nicio lege specială ce-i reglementează activitatea respectiv Legea 115/1996 şi legea 176/2010.

Aşadar, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1, 3 şi 8 din Legea 554/2004 pentru exercitarea acţiunii în contencios administrativ împotriva ordonanţelor de clasare ale Comisiei pentru Controlul Averilor, demersul juridic al Intimatei Pârâte ANI este inadmisibil.

Pe cale de consecinţă şi soluţia instanţei de fond care validează acest demers judiciar este total greşită.

3. Sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la termenul legal de 3 ani în care intimata ANI putea să sesizeze comisia de cercetare a averilor. Prima instanţă a interpretat aceste dispoziţii cu încălcarea principiului general de drept al efectului util, a dispoziţiilor art. 10 C. civ., privind interzicerea interpretării extensive a dispoziţiilor care restrâng drepturi fundamentale şi a jurisprudenţei CEDO Volkov în materia termenelor de prescripţie în proceduri administrative. De asemenea, prima instanţă a trecut astfel în sfera puterii legiuitoare, abrogând pe cale judecătorească un text legal.

Referitor la acest argument, Comisia de control a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj a reţinut în mod corect prin ordonanţa contestată faptul că art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 reglementează "un termen legal, imperativ, a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a sesiza (...) textul normativ evocat vizează sesizarea Comisiei de cercetare a averilor de către această instituţie (n.n. ANIJ, cel mai târziu într-un interval de 3 ani de la data finalizării mandatului de demnitar al persoanei cercetate".

Prima instanţă, în cuprinsul sentinţei recurate, pe baza unui raţionament eronat, face o interpretare diametral opusă, bazată pe o distincţie inventată, imaginară între sesizarea ANI în vederea derulării activităţii de evaluare a respectării regimului declarării averii, respectiv sesizarea de către ANI a Comisiei de cercetare a averilor prin raportul de evaluare, concluzionând că termenul de 3 ani reglementat de art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 vizează numai sesizarea ANI. în acest fel, prima instanţă legiferează şi încalcă principiului general de drept "unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face".

Mai departe, Legea 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, reglementează exclusiv activitatea Comisiilor de cercetare a averilor şi activitatea instanţei de contencios administrativ în legătură cu cercetarea averilor. Activitatea intimatei ANI este reglementată de un alt act normativ, respectiv Legea nr. 176/2010.

Aşadar, art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 se referă în mod evident la activitatea de control exercitată de Comisia de Cercetare a averilor. în acest context, termenul de 3 ani stabilit de art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 este un termen de decădere, în interiorul căruia Comisia de Cercetare a Averilor trebuie să fie sesizată de către ANI.

În prezenta speţă acest termen nu a fost respectat, Comisia de cercetare a averilor fiind sesizată la mai bine de 2 ani după expirarea termenului.

Soluţia instanţei se bazează pe o interpretare greşită a două prevederi legale distincte, adoptate în acelaşi timp, prin Legea 176/2010, fiecare dintre acestea producând efecte juridice distincte. Prima instanţă, însă, suprimă efectele uneia dintre ele (!!!), cu încălcarea flagrantă a celui dintâi principiu de interpretare, principiul efectului util: orice normă juridică este edictată cu scopul de a produce efecte juridice. Or prin interpretarea primei instanţe, art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 este lipsit de efecte juridice.

Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, rezultă cu claritate din formularea textelor legale că art. 11 din Legea 176/2010 şi art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 sunt corelate. Primul -art. 11 din Legea 176/2010 - stabileşte un termen-limită privind perioada ce poate fi evaluată, iar al doilea - art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 - este un termen de decădere. prin care cererea de cercetare a averii adresată Comisiei de pe lângă curtea de apel, poate fi formulată doar în termen de cel mult 3 ani de la data încheierii mandatului ori a eliberării din funcţie, adică chiar de la finalul perioadei ce poate face obiectul evaluării.

În acelaşi timp, în prezenta cauză ne aflăm în domeniul de aplicare al art. 10 C. civ.. care interzice interpretarea extensivă sau prin analogie în privinţa legilor care restrâng drepturi fundamentale si instituie sancţiuni civile, aşa cum este cazul legislaţiei în materia controlului averii.

Prin legislaţia în domeniul controlului averii se aduc restrângeri dreptului de proprietate, dreptului de a ocupa funcţii publice, dreptului de a fi ales şi se instituie sancţiuni civile, cum este confiscarea averii şi interdicţia de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, prevăzută de art. 25 din lege.

În consecinţă, interpretarea legislaţiei privind controlul averii de către prima instanţă trebuie să se facă de o manieră restrictivă, fără a o extinde şi la alte cazuri, neprevăzute expres de lege.

Drept urmare, în raport de dispoziţiile art. 10 C. civ., prima instanţă a procedat nelegal, încălcând interdicţia expresă conţinută de acest text, prin aceea că a extins prevederile art. 11, alin. (1) din Legea 176/2010, care se referă la termenul înăuntrul căruia ANI poate face evaluarea averii, la o altă ipoteză juridică, şi anume termenul în care ANI poate formula o cerere de cercetare a averii către Comisia de cercetare a averilor, cu consecinţa amputării grave a drepturilor Recurentului A. de a beneficia de o normă legală caracterizată de certitudine juridică.

Mai mult decât atât, prin reducere la absurd, dacă am accepta raţionamentul primei instanţe, conform căruia termenul de 3 ani se aplică doar în ceea ce priveşte sesizarea ANI, s-ar putea afirma că ANI este îndreptăţită să se sesizeze cu privire la dobândirea averii în termen de 3 ani de la încetarea mandatului, urmând ca într-un termen ulterior oarecare (la discreţia ANI, timp în care dosarele ar putea rămâne în nelucrare pentru o perioadă nedefinită) să finalizeze evaluarea şi să întocmească Rapoarte de evaluare. Or, într-un sistem de drept caracterizat de principiul securităţii juridice, cum este şi cel românesc, toate acţiunile judiciare sunt supuse unor termene de exercitare, neexercitarea acestora în termen conducând la pierderea acestui drept şi la definitivarea situaţiei juridice a persoanei vizate.

Absenţa unui termen de prescripţie în materia procedurilor administrative a fost considerată de CEDO o încălcare a dreptului la un proces echitabil, în Cauza Volkov c. Ucrainei, nr. 21722/11, Hotărâre din 9 ianuarie 2013, §§ 135-140 (disponibilă în limba română la adresa de internet old.csm1909.ro/csm/linkuri/19_03_2014 66038_ro.doc).

În temeiul art. 20 din Constituţie, drepturile cetăţenilor români, cum este şi Recurentul A., trebuie interpretate în concordanţă cu CEDO, iar dacă există contrarietate, se aplică prevederile Convenţiei, aşa cum au fost interpretate de Curte.

Interpretarea validată prin sentinţa recurată, în sensul că durata cercetării ANI nu este afectată de un termen de prescripţie/decădere şi poate dura practic la nesfârşit, este vădit nelegală, încălcând dreptul la un proces echitabil, aşa cum este garantat de CEDO prin jurisprudenţa Volkov, mai sus citată.

3.2. Recurenta-pârâtă B., prin motivele de recurs arată următoarele:

La data de 21.11.2017 Reclamanta ANI a emis Raportul de evaluare nr. x/21.11.2017, prin care a evaluat averea dobândită de solul său, recurentul A., concluzionând că "în perioada exercitării mandatului 2008-2012 (respectiv în perioada ianuarie 2009- iunie 2011) modificările intervenite în averea persoanei evaluate sunt mai mari decât veniturile realizate în aceeaşi perioadă, rezultând diferenţe semnificative în sumă totală de 470.476 RON, (echivalentul a 111.675 euro)".

Ca urmare a acestor constatări, ANI a dispus sesizare Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curţii de Apel Cluj, în vederea începerii acţiunii de control şi constatării diferenţei semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010"

În urma sesizării efectuate de ANI, în cadrul Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa a fost constituit dosarul nr. x/2017 având ca obiect cercetarea averii soţului său A., dosar soluţionat în data de 11.01.2018 prin emiterea Ordonanţei nr. 1 din 11.01.2018.

Prin Ordonanţa mai sus menţionată, Comisia a admis excepţia sesizării după expirarea termenului de 3 ani prevăzut de art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 şi a constatat decăderea ANI din dreptul de a sesiza Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj cu cercetarea şi controlul Raportului de evaluare.

La data de 10.07.2018 Reclamanta ANI a introdus pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal o cerere de chemare în judecată având ca obiect anularea Ordonanţei nr. 1/11.01.2018 emisă de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017, cerere ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin încheierea de la termenul din 28.06.2019, Curtea de Apel Cluj a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată prin întâmpinare de către soţul său, Recurentul A..

Prin sentinţa nr. 161/05.07.2019 Curtea de Apel Cluj a admis cererea de chemare în judecată formulată de Intimata-Reclamantă ANI şi a dispus anularea Ordonanţei nr. 1/11.01.2018, precum şi retransmiterii cauzei către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj în vederea efectuării cercetării şi controlului Raportului de evaluare întocmit la data de 21.11.2017.

Recurenta-pârâtă consideră că sentinţa anterior menţionată este nelegală arătând că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dreptului intern, a CEDO şi a CDFUE, în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la dreptul la o hotărâre motivată (aspecte ce se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Din analiza sentinţei nr. 161/05.07.2019 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj, se poate observa că aceasta este nemotivată, fapt ce echivalează cu o lipsă de judecată şi implicit cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Motivarea hotărârilor reprezintă un element primordial de transparenţă a justiţiei, iar dreptul de a beneficia de o hotărâre motivată este una dintre garanţiile asigurate de art. 6 paragraful 1 CEDO.

Potrivit jurisprudenţei CEDO judecătorii trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţiile pronunţate (cu titlu de exemplu: cauzele Hiro Bălani c. Spaniei, Vandehurk c. Olandei, Ruiz Torija c. Spaniei, Highins o. Franţei, Helle c. Finlandei sau Boldea c. României).

Pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil se impune ca judecătorul să analizeze şi să dispună motivat asupra tuturor aspectelor invocate. Doar în acest fel părţile pot să aibă siguranţa că au fost ascultate şi că judecătorul a examinat în concret problemele deduse judecăţii (cauza Tatishvili c. Rusiei).

În acest sens, motivarea unei hotărâri judecătoreşti este strâns legată de preocupările privitoare la asigurarea desfăşurării unui proces echitabil, aceasta permiţând respectarea dreptului la apărare. Motivarea este indispensabilă însăşi actului de justiţie şi constituie o pavăză împotriva arbitrariului (cauza Txquet c. Belgiei).

Examinarea în concret a problemelor deduse judecăţii înseamnă analiza efectuată personal de către completul de judecată legal învestit, care trebuie să analizeze singur toate aspectele deduse judecăţii pe baza argumentelor şi probele administrate în fiecare cauză în parte.

În prezenta speţă, aşa cum se poate observa cu uşurinţă din cuprinsul Sentinţei recurate, Curtea de Apel Cluj nu a motivat soluţiile pronunţate cu privire la motivele pentru care au fost respinse argumentele invocate de către soţul msă, Recurentul A..

În cuprinsul sentinţei recurate, instanţa de fond nu analizează/tratează absolut deloc aceste argumente, nefăcând nici măcar o menţiune referitoare Ia acestea.

Admiţând posibilitatea contestării Ordonanţei de clasare emisă de Comisia de cercetare a averilor, deşi nici Legea 115/1996 şi nici Legea 176/2010 nu prevăd dispoziţii referitoare la atacarea acesteia, trebuiau analizate cu prioritate limitele exercitării acestui control cu care a fost învestită instanţa de fond.

În acest sens, instanţa de fond putea să exercite exclusiv un control de legalitate al Ordonanţei atacate.

Această concluzie se întemeiază şi pe considerentele mai multor deciziile ale Curţii Constituţionale (ex: Decizia 307/05.06.2014, Decizia 604/04.11.2014, Decizia 596/20.09.2016) în care se reţine, cu caracter obligatoriu, că rolul Comisiilor de Cercetare a Averilor este acela de "filtrare" a cauzelor care trebuie să ajungă în faţa instanţei de judecată:

"comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între Agenţia Naţională de Integritate şi instanţa judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de filtrare, din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale Agenţiei Naţionale de Integritate, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei ordonanţe motivare - deci însoţită de o argumentare temeinică şi legală - vor fi trimise fie instanţei judecătoreşti, fie parchetului competent spre soluţionare definitivă".

Aşadar, din interpretarea coroborată a Deciziei ICCJ nr. 1811 din 07.05.2018 prin care s-a statuat posibilitatea contestării pe calea contenciosului administrativ a Ordonanţei de clasare pronunţate de Comisia de cercetare a averilor şi a Deciziilor CCR (obligatorii), singura concluzie posibilă este aceea că Ordonanţele de clasare pot face obiectul unui control în contencios administrativ exercitat în limite foarte stricte şi anume exclusiv din perspectiva legalităţii ordonanţei, control ce exclude de plano o reapreciere a probelor exercitate în faţa comisiei.

Depăşirea acestor limite ale controlului ar echivala cu eludarea dispoziţiilor legale referitoare la scopul înfiinţării şi funcţionării Comisiei de cercetare a averilor şi a rolului acesteia de filtrare a cauzelor care trebuie să ajungă în faţa instanţei de judecată, rol recunoscut în mod explicit de către Curtea Constituţională.

Dintr-o altă perspectivă, anularea Ordonanţei de clasare pentru motive de temeinicie, ar presupune o reapreciere a acestora într-un sens contrar, dar într-o altă procedură decât cea prevăzută de Legea 115/1996, respectiv instanţa de contencios administrativ, în compunerea căreia intră un singur judecător cenzurează actul unui organ colegial constituit din doi judecători şi un procuror, cu ignorarea dispoziţiilor art. 103 din legea 115/1996 care recunosc doar membrilor comisiei dreptul de a efectua cercetarea averii precum şi completului desemnat pentru soluţionarea sesizării în vederea confiscării averii, în constituirea prevăzută de lege (aspecte neîndeplinite în prezenta cauză).

Pe cale de consecinţă, contestarea Ordonanţei de clasare pronunţată de Comisia de Cercetare a Averilor se poate face exclusiv pe aspecte ce ţin de legalitatea acesteia (exempli gratia: să fie emisă în conformitate cu dispoziţiile legale incidente în materie, să fie emisă de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale, să fie emisă în forma şi cu procedura prevăzută de lege, să fie legal motivată etc).

În prezenta speţă, intimata-reclamanta ANI, în cuprinsul cererii formulate, nu indică nici un motiv de nelegalitate al Ordonanţei atacate, ci se limitează doar la a formula critici de temeinicie, aspect ce nu poate face obiectul controlului în contencios administrativ.

Având în vedere faptul că în cuprinsul sentinţei recurate, instanţa de fond nu face nicio menţiune cu privire la acest argument (limitele controlului ce poate fi exercitat în această cauză, respectiv un control exclusiv de nelegalitate), solicită instanţei de control judiciar să caseze hotărârea recurată şi să constate că obiectul prezentei acţiuni este exclusiv un control de legalitate a Ordonanţei contestate şi, având în vedere că nu au fost invocate motive de nelegalitate ale acesteia, să respingă acţiunea formulată de reclamanta ANI ca nefondată.

• Referitor la lipsa de temei juridic a solicitării intimatei-reclamante ANI de a retransmite dosarul înapoi Comisiei pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

În primul rând nu există nicio prevedere legală în baza căreia instanţa de judecată să poată dispune retransmiterea cauzei înapoi către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Solicitarea intimatei-reclamanta ANI îşi întemeiază Cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii 554/2004 şi ale art. 30 şi următoarele din C. proc. civ.

Textul de lege enunţat anterior este foarte clar si nu lasă loc interpretărilor. Această instituţie juridică, a trimiterii spre rejudecare, poate fi dispusă de către instanţa de apel, iar trimiterea să face către o altă instanţă judecătorească (nu către o autoritate care funcţionează în cadrul unei instanţe aşa cum este Comisia pentru Controlul Averilor).

Astfel, în mod evident, acest text de lege nu este aplicabil în prezenta speţă, pe cale de consecinţă atât cererea intimatei-reclamantei ANI de a retransmite cauza "către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj în vederea efectuării cercetărilor cu privire la averea domnului A." cât şi soluţia pronunţată de instanţa de fond sunt neîntemeiată.

În cuprinsul Sentinţei recurate, instanţa de fond dispune "retransmiterea cauzei către Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în vederea efectuării cercetării şi controlului Raportului de evaluare întocmit la data de 21.11.2017" fără a face însă vreo referire la argumentul invocat de către Recurent privind imposibilitatea pronunţării acestei soluţii, motiv pentru care se impune casarea acesteia.

2. Soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată este pronunţată cu încălcarea principiului [egalităţii şi al principiului general de drept "specialia generalibus deroganf

În încheierea de şedinţă de la termenul din 28.06.2019, Curtea de Apel Cluj reţine că "ordonanţa de clasare atacată se încadrează în prevederile Legii nr. 554/2004, reprezentând act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c), procedura derulată neavând specificul unei proceduri administrativ jurisdicţionale care să nu poată fi atacată. Comisia acţionează în regim de putere publică şi emite această ordonanţă, care astfel poate fi atacată în contencios administrativ conform dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 (...) ANI acţionează în calitate de subiect de drept public pentru protejarea interesului public în privinţa propriilor atribuţii'.

În primul rând nici de această dată instanţa de fond nu face o motivare în sensul C. proc. civ. şi a art. 6 alin. (1) CEDO, astfel cum am detaliat anterior.

Instanţa de fond se limitează la a afirma că ordonanţa de clasare reprezintă act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 554/2004. Acest raţionament este total greşit, instanţa ignorând total prevederile din Legea 115/1996, lege specială aplicabilă în cauză.

Legea nr. 115/1996 reglementează o procedură specială privind controlul averilor care presupune că în urma sesizării ANI, o Comisie de cercetare a averilor ce funcţionează pe lângă fiecare curte de apel desfăşoară o acţiune de control a averii şi la finalizarea cercetărilor pronunţă o ordonanţă motivată, prin care adoptă una dintre următoarele soluţii:

a) trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a numitor bunuri determinate nu are caracter justificat;

b) clasarea cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată;

c) suspendarea controlului şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni.

Clasarea cauzei, potrivit legii speciale, NU este supusă niciunei căi de atac. Aşadar a reţine că ordonanţa de clasare poate fi atacată în temeiul legii generale (L. 554/2004) este echivalentul răsturnării principiului general de drept "specialia generalibus derogant.

Având în vedere faptul că legea specială derogă de la legea generală şi nu invers, este evident că nu ne putem întemeia pe legea generală (L. 554/2004) pentru a deroga de la prevederile legii speciale a controlului averilor potrivit căreia ordonanţa de clasare nu este supusă niciunei căi de atac.

Pe cale de consecinţă, raţionamentul instanţei de fond este unul greşit, având în vedere că prin răsturnarea principiului general de drept anterior menţionată reţine că dreptul comun legea contenciosului ar deroga de la legea specială, ceea ce este inacceptabil in orice sistem de drept.

Mai mult decât atât, raţionamentul instanţei de fond este eronat, având în vedere că se şi prin raportare la dispoziţiile Legii 554/2004 Contenciosului administrativ, având în vedere că cererea de chemare în judecată formulată de ani nu îndeplineşte condiţiile prev. de art. 1,3 şi 8 din legea 554:

• Intimata reclamantă ani nu este o persoană vătămată într-un drept sau interes legitim de o autoritate publica, nu este subiect de sezină şi deci nu are calitate procesuală activă în a formula o acţiune în contencios administrativ

• Comisia de cercetare a averilor nu este o autoritate publică în sensul legii contenciosului adm: nu este nici organ de stat, nici al unităţilor administrativ teritoriale, nu acţionează în regim de putere publică, sigurul său rol fiind acela de a sesiza instanţa de contencios administrativ atunci când constată diferenţe semnificative în averea unei persoane.

• "Pârâtul" A. este o persoană fizică şi nu poate fi "pârât", adică nu poate avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune în contencios administrativ, pentru că "pârât" în cazul unei astfel de acţiuni este o autoritate publică.

• Intimata-Reclamantă ANI, în calitate de subiect de drept public nu este autorizată să introducă acţiuni în contencios administrativ prin nicio lege specială ce-i reglementează activitatea respectiv Legea 115/1996 şi legea 176/2010

Aşadar, având în vedere că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1, 3 şi 8 din Legea 554/2004 pentru exercitarea acţiunii în contencios administrativ împotriva ordonanţelor de clasare ale Comisiei pentru Controlul Averilor, demersul juridic al Intimatei Pârâte ANI este inadmisibil.

Pe cale de consecinţă şi soluţia instanţei de fond care validează acest demers judiciar este total greşită.

3. Sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la termenul legal de 3 ani în care intimata ANI putea să sesizeze comisia de cercetare a averilor. Prima instanţă a interpretat aceste dispoziţii cu încălcarea principiului general de drept al efectului util, a dispoziţiilor art. 10 C. civ., privind interzicerea interpretării extensive a dispoziţiilor care restrâng drepturi fundamentale şi a jurisprudenţei CEDO Volkov în materia termenelor de prescripţie în proceduri administrative. De asemenea, prima instanţă a trecut astfel în sfera puterii legiuitoare, abrogând pe cale judecătorească un text legal.

Referitor la acest argument, Comisia de control a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj a reţinut în mod corect prin ordonanţa contestată faptul că art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 reglementează "un termen legal, imperativ, a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a sesiza (...) textul normativ evocat vizează sesizarea Comisiei de cercetare a averilor de către această instituţie (n.n. ANI), cel mai târziu într-un interval de 3 ani de la data finalizării mandatului de demnitar al persoanei cercetate".

Prima instanţă, în cuprinsul sentinţei recurate, pe baza unui raţionament eronat, face o interpretare diametral opusă, bazată pe o distincţie inventată, imaginară între sesizarea ANI în vederea derulării activităţii de evaluare a respectării regimului declarării averii, respectiv sesizarea de către ANI a Comisiei de cercetare a averilor prin raportul de evaluare, concluzionând că termenul de 3 ani reglementat de art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 vizează numai sesizarea ANI. în acest fel, prima instanţă legiferează şi încalcă principiului general de drept "unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face".

Mai departe, Legea 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, reglementează exclusiv activitatea Comisiilor de cercetare a averilor şi activitatea instanţei de contencios administrativ în legătură cu cercetarea averilor. Activitatea intimatei ANI este reglementată de un alt act normativ, respectiv Legea nr. 176/2010.

Aşadar, art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 se referă în mod evident la activitatea de control exercitată de Comisia de Cercetare a averilor. în acest context, termenul de 3 ani stabilit de art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 este un termen de decădere, în interiorul căruia Comisia de Cercetare a Averilor trebuie să fie sesizată de către ANI.

În prezenta speţă acest termen nu a fost respectat, Comisia de cercetare a averilor fiind sesizată la mai bine de 2 ani după expirarea termenului.

Soluţia instanţei se bazează pe o interpretare greşită a două prevederi legale distincte, adoptate în acelaşi timp, prin Legea 176/2010, fiecare dintre acestea producând efecte juridice distincte. Prima instanţă, însă, suprimă efectele uneia dintre ele (!!!), cu încălcarea flagrantă a celui dintâi principiu de interpretare, principiul efectului util: orice normă juridică este edictată cu scopul de a produce efecte juridice. Or prin interpretarea primei instanţe, art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 este lipsit de efecte juridice.

Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, rezultă cu claritate din formularea textelor legale că art. 11 din Legea 176/2010 şi art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 sunt corelate. Primul-art. 11 din Legea 176/2010 - stabileşte un termen-limită privind perioada ce poate fi evaluată, iar al doilea - art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 - este un termen de decădere, prin care cererea de cercetare a averii adresată Comisiei de pe lângă curtea de apel, poate fi formulată doar în termen de cel mult 3 ani de la data încheierii mandatului ori a eliberării din funcţie, adică chiar de la finalul perioadei ce poate face obiectul evaluării.

Prima instanţă concluzionează că dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea 115/1996 ar fi lipsite de efecte juridice, din cauza art. 11 din Legea 176/2010. Or, o asemenea concluzie este contrară primului dintre principiile generale de interpretare juridică, potrivit căruia orice prevedere legală este edictată în scopul de a produce efecte juridice - principiul efectului util al normelor juridice.

Prin legislaţia în domeniul controlului averii se aduc restrângeri dreptului de proprietate, dreptului de a ocupa funcţii publice, dreptului de a fi ales şi se instituie sancţiuni civile, cum este confiscarea averii şi interdicţia de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, prevăzută de art. 25 din lege.

În consecinţă, interpretarea legislaţiei privind controlul averii de către prima instanţă trebuie să se facă de o manieră restrictivă, fâră a o extinde şi la alte cazuri, neprevăzute expres de lege.

Drept urmare, în raport de dispoziţiile art. 10 C. civ., prima instanţă a procedat nelegal, încălcând interdicţia expresă conţinută de acest text, prin aceea că a extins prevederile art. 11, alin. (1) din Legea 176/2010, care se referă la termenul înăuntrul căruia ANI poate face evaluarea averii, la o altă ipoteză juridică, şi anume termenul în care ANI poate formula o cerere de cercetare a averii către Comisia de cercetare a averilor, cu consecinţa amputării grave a drepturilor Recurentului A. de a beneficia de o normă legală caracterizată de certitudine juridică.

Mai mult decât atât, prin reducere la absurd, dacă s-ar accepta raţionamentul primei instanţe, conform căruia termenul de 3 ani se aplică doar în ceea ce priveşte sesizarea ANI, s-ar putea afirma că ANI este îndreptăţită să se sesizeze cu privire la dobândirea averii în termen de 3 ani de la încetarea mandatului, urmând ca într-un termen ulterior oarecare (la discreţia ANI, timp în care dosarele ar putea rămâne în nelucrare pentru o perioadă nedefinită) să finalizeze evaluarea şi să întocmească Rapoarte de evaluare. Or, într-un sistem de drept caracterizat de principiul securităţii juridice, cum este şi cel românesc, toate acţiunile judiciare sunt supuse unor termene de exercitare, neexercitarea acestora în termen conducând la pierderea acestui drept şi la definitivarea situaţiei juridice a persoanei vizate.

Absenţa unui termen de prescripţie în materia procedurilor administrative a fost considerată de CEDO o încălcare a dreptului ta un proces echitabil, în Cauza Volkov c. Ucrainei, nr. 21722/11, Hotărâre din 9 ianuarie 2013, §§ 135-140 (disponibilă în limba română la adresa de internet old.csm1909.ro/csm/linkuri/19_03_2014 66038_ro.doc).

În temeiul art. 20 din Constituţie, drepturile cetăţenilor români, cum este şi recurentul A., trebuie interpretate în concordanţă cu CEDO, iar dacă există contrari etate, se aplică prevederile Convenţiei, aşa cum au fost interpretate de Curte.

Interpretarea validată prin sentinţa recurată, în sensul că durata cercetării ANI nu este afectată de un termen de prescripţie/decădere şi poate dura practic la nesfârşit, este vădit nelegală, încălcând dreptul la un proces echitabil, aşa cum este garantat de CEDO prin jurisprudenţa Volkov, mai sus citată.

4. Apărările formulate în cauză

În stadiul procesual al recursului nu s-a formulat întâmpinare, intimata-reclamanta Agenţia Naţională de Integritate depunând la dosar concluzii scrise.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 13 noiembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când cauza a fost amânată pentru data de 17 iunie 2021.

La termenul din 17 iunie 2021, Înalta Curte a respins cererea privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare formulată de recurenţii-pârâţi.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Curtea de Apel Cluj a fost învestită cu cererea de chemare în judecată formulată de Agenţia Naţională de Integritate prin care s-a solicitat anularea Ordonanţei nr. 1/11.01.2018 a Comisiei pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, prima instanţă reţinând în esenţă că această cerere este întemeiată în considerarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 şi art. 28 alin. (3) din Legea nr. 115/1996.

Criticile recurenţilor-pârâţi întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitoare la nemotivarea hotărârii judecătoreşti formulată de către instanţa de fond sunt în opinia Înaltei Curţi nefondate, întrucât Curtea de Apel a analizat toate susţinerile recurenţilor-pârâţi atât în ceea ce priveşte excepţiile invocate, cât şi în privinţa fondului cererii de chemare în judecată, prezentând, în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Împrejurarea reliefată în cuprinsul motivelor de recurs potrivit căreia prima instanţă nu a avut în vedere faptul că ordonanţa de clasare pronunţată de către Comisia de Cercetare a Averilor trebuie cenzurată strict din perspectiva motivelor de nelegalitate, nu şi a celor de netemeinicie, nu este de natură a conferi hotărârii recurate aspecte din are să se poată deduce nemotivarea acesteia în sensul dispoziţiilor legale anterior menţionate.

Nici argumentele recurenţilor-pârâţi referitoare la greşita reţinere de către Curtea de Apel a caracterului de act administrativ al ordonanţei de clasare pronunţate de Comisia de Cercetare a Averilor nu pot fi primite, în considerarea practicii constante a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această privinţă.

Analizând însă considerentele hotărârii judecătoreşti recurate, prin raportare la cazurile de casare invocate, prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că interpretarea dată de instanţa de fond prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 115/1996 şi ale art. 11 din Legea nr. 197/2010 este eronată.

Înalta Curte reţine că forma iniţială a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 115/1996 prevedea următoarele:

"Cererea de cercetare va indica, în mod obligatoriu, dovezile pe care se întemeiază şi sursele de unde acestea pot fi solicitate sau va fi însoţită de acte doveditoare."

Aceste dispoziţii legale reglementau, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, o etapă de control realizată de către comisia de cercetare a averilor care soluţiona sesizarea persoanelor expres menţionate.

Textul art. 28 alin. (3) din acelaşi act normativ prevedea şi prevede în continuare următoarele:

"(3) Cererea de cercetare a averii unei persoane, care a deţinut o demnitate sau o funcţie publică dintre cele prevăzute în prezenta lege, poate fi făcută în termen de cel mult 5 ani de la data încheierii mandatului sau a eliberării din funcţie."

Prin Legea nr. 144/2007 activitatea comisie de cercetare a averilor a fost preluată de Agenţia Naţională de Integritate potrivit dispoziţiilor art. 64 pct. 4, conform cărora:

"În tot cuprinsul Legii nr. 115/1996, sintagma "comisia de cercetare" se înlocuieşte cu denumirea "Agenţia Naţională de Integritate"."

Ulterior pronunţării Deciziei nr. 415/2010 a Curţii Constituţionale, a fost adoptată Legea nr. 176/2010 care prin dispoziţiile art. 8 a reglementat modalitatea de control a averilor în două etape distincte: etapa de evaluare realizată de către Agenţia Naţională de Integritate şi etapa de cercetare (controlul propriu zis al averii) realizată de către Comisia de Cercetare a Averilor constituită pe lângă fiecare Curte de Apel.

Tot prin adoptarea Legii nr. 176/2010 au fost modificate prevederile Legii nr. 115/1996 în sensul reglementării activităţii comisiei de cercetare a averilor, conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) care prevăd următoarele:

"(1) Pe lângă fiecare curte de apel va funcţiona o comisie de cercetare a averilor, denumită în continuare comisie de cercetare, formată din:

a) 2 judecători de la curtea de apel, desemnaţi de preşedintele acesteia, dintre care unul în calitate de preşedinte;

b) un procuror de la parchetul care funcţionează pe lângă curtea de apel, desemnat de prim-procurorul acestui parchet."

În acest context al evoluţiei dispoziţiilor legale incidente în materie se impune a se stabili dacă prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 1996, care reglementează termenul pentru formularea cererii de cercetare a averii, se referă la momentul până la care este posibilă sesizarea Agenţiei Naţionale de Integritate sau la momentul până la care poate fi sesizată Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel.

În acest sens Înalta Curte consideră că, întrucât textul de lege supus analizei se referă la cercetarea averii, interpretarea acestuia nu poate fi decât în sensul că sesizarea Comisiei de Cercetare a Averii trebuie să se realizeze pe parcursul mandatului persoanei cercetate sau cel mai târziu în termen de trei ani de la încetarea mandatului.

Concluzia se impune cu certitudine întrucât, în mod exclusiv, doar activitatea Comisiei este calificată de către legiuitor ca fiind activitate de cercetare a averii, stipulându-se chiar că cercetările efectuate de alte persoane decât membrii comisiei de cercetare sunt nule.

În acest context, în raport de argumentele anterior expuse, Înalta Curte consideră că activitatea derulată de către Agenţia Naţională de Integritate reprezintă o activitate prealabilă cercetării efectuate exclusiv de către Comisie şi constă într-o evaluare, astfel cum este definită de art. 8 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Faptul că, în raport de noile dispoziţii legale, sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor nu se mai face printr-o cerere, nu poate reprezenta un argument pertinent pentru a conferi normei analizate o altă interpretare. În acelaşi timp, Înalta Curte apreciază că raportul de evaluare realizat de către Agenţia Naţională de Integritate poate fi calificat drept o astfel de cerere latto sensu în condiţiile în care este actul care declanşează potrivit dispoziţiilor art. 101 din Legea nr. 115/1996 activitatea de control sau de cercetare a averii.

Argument în sprijinul acestei concluzii îl constituie şi faptul că, astfel cum reiese din economia Legii nr. 176/2010, nici activitatea de evaluare realizată de către Agenţia Naţională de Integritate nu este condiţionată de depunerea unei cereri, fiind posibilă şi declanşarea din oficiu a acestei evaluări (art. 12 din Legea nr. 147/2010).

În ceea ce priveşte termenul reglementat de art. 11 din Legea nr. 176/2010, instanţa de contencios constituţional a reţinut în paragraful 27 din Decizia nr. 449/2015 că acesta este un termen maxim în interiorul căruia Agenţia Naţională de Integritate îşi poate exercita competenţa prevăzută de lege, competenţă care, aşa cum rezultă din considerentele anterior menţionate, constă în evaluarea averii unor subiecte de drept şi care conferă dreptul de sesizare a Comisiilor de Cercetare a Averii de pe lângă Curţile de Apel.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 "Activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora."

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, textul legal precitat nu se referă la termenul în care poate fi declanşată activitatea de evaluare, ci la termenul în care poate fi efectuată această activitate.

Aşadar, dispoziţiile legale menţionate se coroborează că prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 115/1996 în interpretarea expusă mai sus, în sensul că Agenţia Naţională de Integritate are obligaţia de a finaliza activitatea de evaluare în termenul de trei ani de la încetarea mandatului persoanei cercetate, întrucât după scurgerea acestui termen activitatea de evaluare ar fi lipsită de orice finalitate, nemaifiind posibilă sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor.

O astfel de interpretare ar avea drept consecinţă lăsarea la aprecierea autorităţii a momentului emiterii raportului, oricând după împlinirea celor trei ani prevăzuţi de lege, fără vreo limitare în timp, ceea ce nu poate fi admis, aşa cum în mod corect au susţinut recurenţii.

În concluzie, Înalta Curte constată că raportul de evaluare nr. x/21.11.2017 a fost emis după împlinirea termenului prevăzut de lege, soluţia primei instanţe fiind netemeinică această perspectivă.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată, şi, rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâţii B. şi A. împotriva încheierii din data de 28 iunie 2019 şi sentinţei nr. 161 din 5 iulie 2019, ale Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată, şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Agenţia Naţionala de Integritate în contradictoriu cu pârâţii Comisia pentru Controlul Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, A., şi B., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 iulie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.