VAT refund refusal quashed and remanded for re-judgment on EU law primacy; contradictory judgments ground rejected

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2021

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 29.04.2017, aşa cum aceasta a fost precizată prin concluziile scrise, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti: anularea în totalitate a Deciziei nr. 802/30.10.2015 privind soluţionarea contestaţiei; anularea în totalitate a Deciziei de rambursare a TVA nr. D 1900/28.02.2011 emisă de DGRFP Bucureşti, Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi (în ceea ce priveşte respingerea rambursării TVA în sumă de 2.059.635,37 RON aferentă perioadei 01.01.2009 - 31.12.2009, cerere care a fost înregistrată de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală sub nr. x din 28 septembrie 2010); în consecinţă, obligarea pârâtei la rambursarea TVA în sumă de 2.059.635,37 RON respinsă la rambursare în mod nelegal; obligarea pârâtei la plata de dobânzi de întârziere către Societate începând cu data împlinirii termenului legal de rambursare a TVA şi până la data rambursării efective a TVA; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4738 pronunţată la 5 decembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca nefondată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei de mai sus, a declarat recurs reclamanta A.., întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în tot a sentinţei pronunţate de către instanţa de fond, cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi precizată.

4. Hotărârea supusă revizuirii

Prin Decizia nr. 2330 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/2016 s-a respins recursul declarat de reclamanta A.. împotriva sentinţei nr. 4738 din 5 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

5. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată la data de 3 decembrie 2020, reclamanta A.. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ şi art. 509 alin. (1) pct. 8 şi urm. C. proc. civ.., revizuirea Deciziei nr. 2330 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosarul nr. x/2016.

În motivarea cererii de revizuire, s-au arătat următoarele:

5.1. În ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004

Revizuenta a solicitat admiterea cererii, schimbarea în tot a deciziei civile nr. 2330/04.06.2020 şi rejudecarea prezentei cauze.

Revizuenta a arătat că Decizia nr. 2330/04.06.2020 a fost pronunţată de către ICCJ în dosarul nr. x/2016 cu nesocotirea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene în dezlegarea prezenţei cauze, respectiv nesocotirea aplicării directe a art. 2 din a opta Directivă nr. 79/1072/CEE (în vigoare până la data de 31.12.2009 - aplicabilă în prezenta cauză) şi a: principiului neutralităţii fiscale astfel cum a fost consacrat de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în jurisprudenţa bogată a acesteia.

În cauza ce a făcut obiectul dosarului x/2016, soluţionat în mod definitiv de către ICCJ prin pronunţarea Deciziei nr. 2330/04.06.2020, a învederat instanţelor că actele administrativ fiscale atacate vor trebui desfiinţate prin aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor art. 2 din a opta Directivă a Consiliului din 6 decembrie 1979 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - Sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile (citată eronat Directiva a 9-a a Consiliului 2008/9/EC).

A mai arătat că legislaţia internă în vigoare la momentul formulării cererii de rambursare a TVA-ului în valoare de 2.059.635,37 de RON, respectiv art. 1472 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, în forma în vigoare la nivelul anului 2009, prevedea că revizuenta trebuia să facă dovada achitării TVA-ului pentru importurile şi achiziţiile de bunuri/servicii, efectuate în România.

Dispoziţiile art. 1472 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal cu privire la efectuarea dovezii TVA-ului achitat pentru bunurile/serviciile achiziţionate au stat la baza actelor administrativ fiscale emise de către ANAF- DGRFP Bucureşti în sensul respingerii cererii de rambursare, cu toate că acestea erau contrare dispoziţiilor art. 2 din Directiva 79/1072/CEE.

Aceste dispoziţii interne, ce au fost ulterior modificate prin O.U.G. nr. 102/2013, pentru a fi puse în acord cu prevederile legislaţiei europene în materie de TVA au fost avute în vedere cu prioritate atât de către Curtea de Apel Bucureşti, cât şi de către ICCJ în soluţionarea prezentei cauze, în detrimentul aplicării directe a dispoziţiilor art. 2 din Directiva 79/1072/CEE.

ICCJ a apreciat că actele administrativ fiscale au fost în mod corect întocmite potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii acestora, respectiv, potrivit art. 1472 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal ce prevedea că revizuenta trebuia să facă dovada achitării TVA-ului aferent bunurilor şi serviciilor achiziţionate, cu toate că pe întreg parcursul litigiului aceasta a invocat aplicarea directă a dispoziţiilor art. 2 din Directiva 79/1072/CEE în dezlegarea prezentei cauze, care face referire la TVA-ul aferent şi care era în vigoare la data emiterii actelor administrative fiscale contestate în cadrul dosarului x/2016

Aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor dreptului unional, precum şi a deciziilor pronunţate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în interpretarea dispoziţiilor dreptului unional, faţă de reglementările interne naţionale, este consacrat la nivel constituţional în România, respectiv art. 148 din Constituţia României.

Mai mult decât atât, în jurisprudenţa recentă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a arătat că:

"Potrivit unei jurisprudenţe de asemenea constante, instanţa naţională căreia îi revine sarcina de a aplica, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept al Uniunii are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestora, înlăturând, din oficiu dacă este necesar, aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acestei dispoziţii naţionale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional." (Cauza C-254/16, Glencore Agriculture Hungary Kft., par. 35)

Mai mult decât atât, chiar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 2 din Directiva 79/1072/CEE faţă de dispoziţiile interne naţionale într-o cauză supusă atenţiei Curţii de către un nerezident împotriva DGRFP Ploieşti, mod de aplicare ce ar fi trebuit să fie aplicat inclusiv de către ICCJ în dezlegarea cauzei ce a făcut obiectul dosarului x/2016:,A opta directivă 79/J072/CEE a Consiliului din 6 decembrie 1979 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - Sisteme de restituire a taxei pe valoarea adăugată persoanelor impozabile care nu sunt stabilite pe teritoriul ţării se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia, pentru a-şi exercita dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, persoanele impozabile sunt supuse unei obligaţii generale de a face dovada achitării acestei taxe" (Cauza C-55/16, Evo Bus GMBH împotriva Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti).

Al doilea argument în ceea ce priveşte susţinerea motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 este referitor la neaplicarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a principiului neutralităţii fiscale, principiu consacrat jurisprudenţial de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi care ar fi condus-o pe instanţa de control judiciar la observarea faptului că instanţa de fond, în mod eronat, a dat prevalentă formei asupra fondului în judecarea motivelor ce au stat la baza respingerii cererii de rambursare a TVA-ului şi a impus anumite cerinţe ce sunt contrare dispoziţiilor europene în materie de TVA, consacrate pe cale jurisprudenţială de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

În acest sens, prin Decizia nr. 2330/04.06.2020, ICCJ a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că situaţia de fapt fiscală ce a stat la baza emiterii actelor administrative contestate în prezenta acţiune nu a fost contrazisă prin probele administrate în cauză, ci, dimpotrivă, din expertiza efectuată în cauză a rezultat că nu se poate stabili suma de rambursat la care pretinde recurenta-reclamantă că este îndreptăţită, din cauza faptului ca documentele de la dosarul cauzei nu pot fi confirmatee în contabilitatea furnizorilor şi se bazează pe diverse confirmări şi declaraţii dintre care unele datate 2017.

Aceste constatări vin în contradicţie cu interpretările oferite de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în bogata sa jurisprudenţă aferentă principiului neutralităţii fiscale, cum ar fi spre exemplu cauza C-183/14 Salomie şi Oltean.

Din acest punct de vedere, ICCJ ar fi trebuit să cenzureze constatările instanţei de fond în sensul că respingerea TVA-ului în valoare de 506.782,06 Iei s-a făcut exclusiv pentru motive formale, respectiv, că TVA-ul înscris pe factură ar fi fost în EURO şi nu în RON, cu toate că nu existau alte aspecte ce ar fi justificat respingerea acestui TVA.

În ceea ce priveşte concluzia ICCJ în sensul că nu a făcut dovada existenţei în contabilitatea furnizorilor a documentelor ce au stat la baza cererii de rambursare a TVA-ului în valoare de 2.059.635,37 de RON, această constatare vine în contradicţie directă cu o recentă interpretare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-430/19 pronunţată în data de 04.06.2020, prin care Curtea Europeana a statuat următoarele în ceea ce priveşte principiul neutralităţii TVA. Se poate observa aşadar că ICCJ ar fi trebuit să observe că dispoziţiile unionale, astfel cum sunt acestea interpretate în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se opun unei practici a administraţiei fiscale de a impune prezentarea de documente suplimentare din partea furnizorilor care să confirme achiziţia bunurilor în cauza ce a justificat rambursarea TVA-ului solicitat.

5.2. În ceea ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Revizuenta a solicitat admiterea cererii, desfiinţarea în tot a deciziei civile nr. 2330/04.06.2020 şi rejudecarea cauzei ce a făcut obiectul dosarului x/2016 pentru încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce derivă din considerentele deciziei civile nr. 2210/17.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, definitivă, între aceleaşi părţi din prezenta cauză (primul ciclu procesual) şi considerentele sentinţei civile nr. 4254/20.06.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016 (al doilea ciclu procesual), definitivă prin decizia civilă nr. 2027/08.05.2019 a Curţii de Apel Bucureşti (neredactată la momentul formulării prezentei cereri de revizuire), hotărâri judecătoreşti pronunţate între aceleaşi părţi din prezenta cauză şi care conduc Ia desfiinţarea deciziei civile nr. 2330/04.06.2020 ca urmare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşată acestor hotărâri judecătoreşti.

Revizuenta a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce transpare din considerentele deciziei civile nr. 2210/17.05.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016 şi din considerentele sentinţei civile nr. 4254/20.06.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016.

Art. 430 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

În literatura de specialitate recentă aferentă interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a arătat că revizuirea hotărârilor potrivnice în lumina actualului C. proc. civ. se poate solicita şi în ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ce ar proveni din primul proces soluţionat în mod definitiv, efect pozitiv ce vizează inclusiv considerentele hotărârii invocate ca având autoritate de lucru judecat.

Acest mod de interpretare a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost confirmat şi de către legiuitor, care prin modificările aferente Legii nr. 310/2018 a modificat dispoziţiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., menţionând în mod expres că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este avut în vedere de motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Chiar dacă dosarul nr. x/2016 ce a fost soluţionat în mod definitiv prin Decizia nr. 2330/04.06.2020 ce face obiectul prezentei revizuiri a fost soluţionat potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, raţionamentul expus mai sus este deopotrivă aplicabil şi în prezenta cauză.

În dosarul nr. x/2016, revizuenta a contestat următoarele acte administrativ fiscale, în contradictoriu cu pârâta ANAF- DGRFP Bucureşti:

- decizia nr. D 1899/28.02.2011, pentru suma de TVA respinsă la rambursare în valoare de 729.930,45 RON, decizie care este identică (în afara cuantumului sumei) cu Decizia nr. x/28.02.2011 ce a făcut obiectul prezentei cauze, fiind emisă în aceeaşi zi;

- Decizia nr. 809/03.11.2015 de soluţionare a contestaţiei administrative împotriva Deciziei nr. D 1899/28.02.2011, care este identică sub aspectul motivării şi a argumentelor ANAF - DGRFP Bucureşti cu Decizia nr. 802/30.10.2015 ce face obiectul prezentei cauze, mai puţin motivul referitor la suma de 11.669,61 RON prevăzut de Decizia 802/30.10.2015.

Acţiunea în anulare formulată în dosarul nr. x/2016 împotriva celor două acte administrativ fiscale este aproape identică cu acţiunea în anulare formulată în prezenta cauză.

Prin decizia civilă nr. 2210/17.05.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul reclamantei împotriva sentinţei civile nr. 5728/18.10.2016 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti în acelaşi dosar, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare. În considerentele deciziei civile nr. 2210/17.05.2017 a fost dezlegată cu titlul definitiv chestiunea litigioasă cu privire la încălcarea principiului non reformation in pejus de către ANAF - DGRFP Bucureşti prin Decizia nr. 809/03.11.2015, considerându-se cu autoritate de lucru judecat că organul fiscal nu putea reţine cu ocazia soluţionării căii de atac administrative si alte motive de respingere a cererii de rambursare decât cele care au fundamentat soluţia iniţială.

Această critică de nelegalitate a fost dedusă judecăţii şi în cadrul dosarului nr. x/2016, cu referire la Decizia nr. 802/30.10.2015, aproape identică cu Decizia nr. 809/03.11.2015, ICCJ reţinând prin Decizia nr. 2330/04.06.2020 că nu se poate vorbi de o încălcare a principiului "non reformatio in pejus" prevăzut de dispoziţiile art. 213 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, de vreme ce soluţia de respingere a cererii de rambursare TVA a fost menţinută, fiind doar întărită cum un argument în plus. S-ar putea reţine o îngreunare a situaţiei contestatorului în propria cale de atac când prin decizia de soluţionare a contestaţiei s-ar stabili o obligaţie de plată pentru o sumă mai mare decât cea stabilită prin decizia de impunere iniţială, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă."

Se poate observa aşadar o contrarietate între considerentele deciziei civile nr. 2210/17.05.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016, ce a fost pronunţată între reclamanta şi intimata din prezenta cauză, având acelaşi obiect - rambursarea TVA - doar cuantumul sumei fiind diferit şi având aceeaşi cauză - desfiinţarea actului administrativ fiscal pentru încălcarea principiului non reformatio in pejus şi Decizia nr. 2330/04.06.2020 a ICCJ, care, pe baza aceloraşi argumente, a constatat că nu există o încălcare a principiului non reformatio in pejus.

Dat fiind că decizia civilă nr. 2210/17.05.2017 a dobândit autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual al dosarului nr. x/2016, efectul pozitiv al dezlegării chestiunii litigioase invocată atât în acel dosar cât şi în dosarul x/2016 se răsfrânge asupra Deciziei nr. 2330/04.06.2020 pronunţate de către ICCJ, în sensul în care dosarul nr. x/2016 va trebui rejudecat în faţa ICCJ prin raportare la incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat asupra modului de soluţionare a dosarului x/2016

Tribunalul Bucureşti, în rejudecare, în dosarul nr. x/2016, prin sentinţa civilă nr. 4254/20.06.2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2027/08.05.2019 a reluat cele statuate de către Curtea de Apel Bucureşti, această dezlegare dobândind autoritate de lucru judecat şi răsfrângându-se prin prisma efectului pozitiv asupra dezlegării date de către ICCJ prin Decizia nr. 2330/04.06.2020 asupra aceleiaşi chestiuni litigioase invocată de faţă de Decizia nr. 802/30.10.2015 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat aferent sentinţei civile nr. 4254/20.06.2018 se răsfrânge şi asupra criticii de nelegalitate cu privire la aplicarea prioritară a dispoziţiilor art. 2 din Directiva 79/1072/CEE faţă de dispoziţiile art. art. 1472 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, în forma în vigoare la nivelul anului 2009, critică de nelegalitate respinsă de către ICCJ prin Decizia nr. 2330/04.06.2020.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare, deşi cererea de revizuire i-a fost comunicată în termenul legal.

6. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

6.1. Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004

Înalta Curte are în vedere, pentru a cerceta acest aspect, criteriile esentiale trasate prin considerentele Deciziei nr. 45/2016 din 12 decembrie 2016 pronunţate de ICCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi publicată în M.Of. nr. 386 din 23 mai 2017.

Astfel, s-a statuat că este inadmisibilă cererea de revizuire bazată pe încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar în situaţia în care normele de drept substanţial european invocate de revizuent nu erau în vigoare la data naşterii/modificării/stingerii raportului juridic dedus judecăţii. În acest caz, inadmisibilitatea rezultă din aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile.

Or, se constată că normele de drept substanţial european invocate (art. 2 din a opta Directivă nr. 79/1072/CEE în vigoare până la data de 31.12.2009 - aplicabil în prezenta cauză, principiul neutralităţii fiscale şi principiul prevalenţei fondului asupra formei) erau în vigoare/aplicabile la data naşterii raportului juridic dedus judecăţii.

S-a mai statuat în decizia de unificare amintită că este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat.

Cercetând considerentele deciziei atacate cu cererea de revizuire, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte critica legată de modalitatea de aplicare a prevederilor art. 147 indice 2 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, acesta a fost analizat exclusiv prin prisma aplicării sale în timp raportat la O.U.G. nr. 102/2013, nefiind făcute referiri concrete la dreptul unional aferent; există o singură trimitere la prevederile art. 148 din Constituţie, dar nu s-a analizat în concret dacă dispoziţia de drept unional corespondentă a prevederii naţionale avea acelaşi conţinut şi aceleaşi consecinţe ca şi cea din dreptul intern.

Ca urmare, deşi revizuenta invocase neconcordanţa textului din dreptul intern cu cel din directivă (paragraful 28 din cererea de recurs), acest aspect a fost analizat exclusiv prin prisma aplicării în timp a legii interne, iar nu şi din perspectiva unei eventuale priorităţi de aplicare a dreptului unional. Deci, nu se poate opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de recurs pentru a se constata inadmisibilitatea cererii de revizuire.

De asemenea, revizuenta invocase şi principiul prevalenţei fondului asupra formei în jurisprudenţa CJUE (paragraful 46-47 din cererea de recurs) raportat la lipsa unor documente care să fundamenteze cererea de rambursare, aspect asupra căruia nu există o dezlegare a instanţei de recurs.

Nu se poate reţine nici că prin acest motiv se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susţin obiectul cererii sau, altfel spus, al drepturilor subiective invocate care stau la baza pretenţiilor formulate şi a căror protecţie se solicită pe cale judiciară, cât timp, aşa cum s-a arătat deja, fusese invocat ca motiv de recurs.

Pe de altă parte, cât priveşte eventuala invocare eronată a prevederii din dreptul unional incidentă, nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Or, partea revizuentă a invocat atât dreptul subiectiv ocrotit, cât şi incompatibilitatea normei interne cu dreptul european.

Înalta Curte a mai constatat, în cadrul deciziei de unificare amintite, că momentul pronunţării unei decizii a CJUE prin care sunt interpretate dispoziţii de drept european într-un mod diferit de cel reţinut prin hotărârea a cărei revizuire se cere este lipsit de relevanţă din perspectiva art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004.

Revizuenta a invocat Cauza C-55/16, Evo Bus GMBH împotriva Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti), Cauza C-183/14 Salomie şi Oltean şi Cauza C-430/19 pronunţată în data de 04.06.2020 S.C. C.F. S.R.L., iar faţă de cele reţinute de decizia 45/2016 a ICCJ, nu se impune nicio analiză suplimentară a admisibilităţii revizuirii din această perspectivă.

Totodată, se reţine faptul că este lipsită de relevanţă neinvocarea în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicţionale, să dea cererii calificarea juridică exactă şi să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european şi hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre şi se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie.

Faţă de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004, ceea ce va impune desfiinţarea deciziei atacate în limitele acestui motiv de revizuire, cu rejudecarea recursului având în vedere normele de drept unional invocate prin prezenta cerere de revizuire.

6.2. Cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru a se reţine admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe aceste dispoziţii legale, trebuie stabilită a priori care este forma legii aplicabilă prezentei cauze, respectiv a articolului 513 alin. (4) din C. proc. civ.

Astfel, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 din 17 decembrie 2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. prevedea următoarele:

"(4) Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre. Se va face arătare de hotărârea dată în revizuire, în josul originalului hotărârii revizuite."

Ulterior intrării în vigoare a acestei legi, articolul 513, alin. (4) a fost modificat şi are următorul cuprins:

"(4) Dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat."

Decizia a cărei revizuire se solicită este pronunţată la data de 4 iunie 2020, iar hotărârile judecătoreşti în raport de care se invocă motivul de revizuire constând în contradictorialitate sunt pronunţate la 17.05.2017 şi respectiv 20.06.2018.

Având în vedere faptul că se atacă o decizie pronunţată ulterior intrării în vigoare a modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, Înalta Curte apreciază că această formă este aplicabilă prezentei speţe.

Din punct de vedere al condiţiilor de admisibilitate, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:

- să fie vorba despre hotărâri definitive potrivnice, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei;

- hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, deci să fi existat tripla identitate de elemente, iar în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, se au în vedere şi considerentele decisive şi cele decizorii;

- hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite;

- în al doilea dosar să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat această excepţie;

- să se ceară anularea celei de a doua hotărâri, care a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Faptic, în cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2016, revizuenta a contestat acte administrativ fiscale similare cu cele din prezenta cauză, emise în aceeaşi perioadă de timp şi care privesc cereri similare de rambursare a TVA, dar care, din cauza regulilor referitoare la competenţa materială a instanţelor în raport de criteriul valoric, s-au judecat de instanţe diferite.

Or, prin identitatea de obiect, cauză şi părţi nu se are în vedere şi situaţia unor litigii asimilare purtate între aceleaşi părţi cu privire la pretenţii având ca obiect cauză juridică similară, ci efectiv atacarea aceloraşi acte administrativ fiscale.

Revenind la considerentele Deciziei nr. 45/2016 din 12 decembrie 2016 pronunţate de ICCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi publicată în M.Of. nr. 386 din 23 mai 2017 (paragraful 76):

"Cauza juridică a oricărei cereri de chemare în judecată este constituită din fundamentul faptic al raportului juridic dedus judecăţii şi calificarea lui juridică, implicând temeiurile în drept aplicabile. În contenciosul administrativ, care are ca obiect anularea unui act administrativ, cauza juridică a cererii o constituie motivele de fapt, calificate prin prisma normelor juridice incidente, care constituie, împreună, argumentele de nelegalitate a actului administrativ."

Or, cât timp cele două dosare priveau actele administrativ fiscale diferite, nu se poate reţine că aveau aceeaşi cauză juridică, astfel că nu se poate invoca efectul pozitiv al considerentelor decizorii sau decisive dintr-o cauză în cealaltă.

Ca urmare, nefiind îndeplinită această condiţie, se constată inadmisibilitatea cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

6.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra cererii de revizuire

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 513 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, va desfiinţa Decizia nr. 2330 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/2016 şi va dispune rejudecarea recursului la termenul din data de 16 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

Având în vedere culpa procesuală a intimatei, o va obliga pe aceasta la plata către revizuenta A. a sumei de 3513,45 euro, în echivalent RON la data plăţii efective, conform facturii nr. x din 24.11.2020 emisă de B. şi Asociaţii.

În temeiul art. 513 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 2330 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosarul nr. x/2016.

Desfiinţează decizia atacată şi dispune rejudecarea recursului la termenul din data de 16 noiembrie 2021, cu citarea părţilor.

Obligă intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata către revizuenta A. a sumei de 3513,45 euro, în echivalent RON la data plăţii efective.

Definitivă pe acest aspect.

Respinge cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca inadmisibilă.

Cu recurs la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 29 iunie 2021.