Property investigation: Justification of unexplained assets via undocumented family transfers and undeclared artistic income

Şedinţa publică din data de 29 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Sesizarea Comisiei de cercetare a averilor

Prin raportul de evaluare din data de 29.06.2016, întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, s-a dispus sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Cluj, în vederea începerii acţiunii de control şi a constatării diferenţei semnificative, potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deţinută de A., funcţionar public cu statut special (subinspector de poliţie) în cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Maramureş şi soţia sa B., funcţionar cu statut special (subinspector de poliţie) în cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Maramureş.

Prin ordonanţa nr. 1/2016, pronunţată de Curtea de Apel Cluj - Comisia de Cercetare a Averilor în dosarul x/2016, s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea confiscării sumei de 142.036 RON de la persoanele cercetate A. şi B..

2. Soluţia Curţii de Apel Cluj, secţia de contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 193/2017 din 19 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea înaintată de Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin Ordonanţa nr. 1/14.12.2016 împotriva persoanelor cercetate A. şi B. în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Integritate şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj; a constatat că nu este justificată provenienţa sumei de 142.036 RON şi a dispus confiscarea acestei sume de la persoanele cercetate sus indicate, pe care le-a obligat în solidar să plătească în favoarea Statului Român suma sus indicată de 142.036 RON în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

3. Calea de atac exercitată

Recurenţii B. şi A. au formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care au solicitat: în principal, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând, î închiderea dosarului în temeiul art. 18 alin. (3) din Legea 115/1996 cu respingerea cererii formulate de Comisia de Cercetare a Averilor privind confiscarea sumei de 142.036 RON; în subsidiar, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând, trimiterea cauzei la Parchetul competent pentru a analiza dacă este cazul să se pună în mişcare acţiunea penală în temeiul prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea 115/1996.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenţii au arătat că sentinţa este netemeinică şi nelegală, pentru mai multe considerente.

3.1. Înlăturarea justificării provenienţei sumelor de bani despre care fiul pârâţilor declară că îi aparţin este abuzivă, prin prisma faptului că susţinerile acestuia au fost înlăturate în mod nejustificat.

Simpla constatare că "este greu de crezut" că a câştigat bani la jocuri de noroc, atât timp cât există martori care declară că l-au văzut câştigând sume de 5.000 euro într-o singură seară şi că juca în mod frecvent, nu este suficientă pentru a considera sumele în discuţie nejustificate. Există în societate multiple exemple de sume de bani care nu fac obiectul unor acte (documente) întocmite în formă scrisă (darul de nuntă, darul de botez, câştigurile la jocurile de noroc etc.) Interpretarea probelor administrate în faţa Comisiei de cercetare a averilor şi a instanţei de fond în prezentul dosar înlătură în mod nelegal şi abuziv posibilitatea ca sumele de bani în discuţie să aibă vreo provenienţă, deşi existenţa şi funcţionarea societăţilor care organizează jocuri de noroc este de netăgăduit. Practic susţinerile instanţei de fond în această privinţă trebuie interpretate în sensul "nu sunt documente, sumele nu sunt justificate", ceea ce este un abuz.

Este lipsită de logică interpretarea că nu este adevărat că părinţii i-au păstrat banii fiului, chiar dacă acesta este major, pentru a-i proteja de viciul acestuia, pentru că fiul nu a adus documente justificative pentru a dovedi, la rândul lui, provenienţa acestora, având în vedere complexitatea relaţiilor de familie.

În prezenta speţă, fiul pârâţilor chiar a câştigat bani din jocurile de noroc, iar atât timp cât şi pârâţii, şi fiul acestora, şi martorii declară acelaşi lucru, respingerea acestor probe este nelegală şi abuzivă.

De asemenea, din declaraţiile martorilor C., D. şi E. reiese faptul că numitul A. a obţinut sume de bani din vânzarea unor bunuri aduse din străinătate şi din intermedierea vânzării de automobile. Martorul C. a declarat următoarele:

"Ştiu că aproximativ din anul 2007 a început să vândă maşini pe care le aducea din străinătate şi că iniţial a şi lucrat în construcţii în străinătate." Martora D. îşi aminteşte o situaţie concretă în care numitul A. a venit la ea cu o sumă mare de bani pe care a obţinut-o din vânzarea unui tir. De asemenea, martorii au declarat că A. obişnuia să frecventeze cazinouri, fiind un împătimit al jocurilor de noroc. Prin această activitate, fiul recurenţilor a reuşit să câştige sume importante de bani, de ordinul miilor de euro într-o singură seară, potrivit declaraţiilor martorilor. Astfel, Martorul C. a arătat că cea mai mare sumă de bani pe care a câştigat-o fiul recurenţilor la cazino a fost de aproximativ 5.000 euro, acesta fiind prezent la momentul câştigului (declaraţie C.). De asemenea, martorul F. a declarat că a fost informat de faptul că A. a câştigat în mai multe rânduri sume de cca. 1000-1200 de euro din jocuri de noroc.

O altă sursă de venit probată de martorul C. constă în obţinerea de sume de bani din munca prestată în străinătate în domeniul construcţiilor. În plus, martora D. a mărturisit că fiul recurenţilor, A., avea constant mulţi bani asupra lui, constatând cu propriile simţuri faptul că acesta deţinea sume de bani începând cu 1.000 de euro şi până la 9.000 de euro.

Pe lângă sursele de venit amintite mai sus, considerate de instanţa de fond ca fiind nejustificate, aceasta nici nu a intrat în analiza banilor dobândiţi de fiul lor ca daruri de nuntă în anul 2003, cu toate că martorul F. declară că "în ceea ce priveşte nunta fiului nu ştiu exact care este suma care s-a strâns în urma darurilor făcute de fiecare participant, dar pot să spun că au participat cea. 300-400 de persoane si că cei care nu aveau obligaţii deosebite contribuiau cu aproximativ 2.000 RON."

De reţinut aici faptul că şi Comisia de Cercetare a Averilor a constatat în cuprinsul ordonanţei 1/2016 că acest dar de nuntă, deşi considerabil, este plauzibil deoarece se înscrie într-o tradiţie a zonei. Instanţa de fond ar fi trebuit, din raţiuni de egalitate de tratament să ia în considerare, ca şi sursă de venit a fiului recurenţilor şi celelalte daruri de nuntă, care nu numai că fac plauzibilă păstrarea de către recurenţii a unei sume de 32.000 euro pentru ca fiul lor, căruia i-a aparţinut suma de bani, să nu-i joace la cazino, ci justifică şi în cazul fiului lor provenienţa acesteia. Nu este posibil ca o Comisie din cadrul Curţii de Apel Cluj să considere plauzibilă oferirea darului de nuntă de către recurenţii, iar instanţa de fond, tot din cadrul Curţii de Apel Cluj să nu le ia în considerare. Recurenţii nu au fost singurii participanţi la acea nuntă, darul lor nu a fost singurul oferit, ci, aşa cum rezultă şi din depoziţia martorului citat, au participat 300 - 400 de persoane (150 - 200 de familii).

În situaţia fiului lor, dependent de jocuri de noroc, situaţia financiară este fluctuantă, cu pierderi şi câştiguri, dar, din sumele obţinute ca dar de nuntă, din cele obţinute în perioada muncită în străinătate, din vânzări de autoturisme, este foarte plauzibil faptul că acesta a avut suma de 32.000 euro, pe care a dat-o recurenţilor spre păstrare.

Se ajunge în situaţia în care, deşi declaraţiile recurenţilor, a fiului lor şi a martorilor se coroborează şi relevă situaţii reale, li se face pârâţilor o nedreptate concluzionând că singura modalitate de justificare a unor sume de bani sunt înscrisurile, ceea ce constituie în mod evident un abuz, atât timp cât există modalităţi acceptate de legea română de dobândire a unor sume de bani şi fără întocmirea unui înscris, care pot fi probate, conform legii, şi cu martori.

În concluzie, în contextul relaţiilor de familie existente între recurenţii şi fiul lor, având în vedere sursele legale de venituri şi sumele descrise mai sus provenite din aceste surse, şi raportat la problemele avute de acesta din urmă pe plan personal, apare ca fiind justificată provenienţa sumelor de bani în cuantum aproximatix de 32.000 de euro, fiind foarte normal şi des întâlnit ca pe baza relaţiilor de încredere din familie să fie remise sume de bani pentru păstrare. Din cauza problemelor familiale cauzate de jocurile de noroc, recurenţii au considerat la acel moment că se impune un control al recurenţilor asupra sumelor de bani câştigate de fiul lor. În acelaşi timp, este firesc ca între recurenţii în calitate de părinţi şi fiul lor să nu fie încheiate acte care să dovedească remiterea sumelor de bani, deoarece în familie banii circulă de regulă fără constituirea de înscrisuri doveditoare, în baza relaţiilor de încredere şi susţinere dintre membrii acesteia.

3.2. Pe de altă parte, aşa cum a susţinut şi în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, domnul A. a avut în intervalul analizat (01.11.2007-2013) calitatea de funcţionar public cu statut special (subinspector de poliţie) în cadrul inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Maramureş, iar soţia sa B. a deţinut în intervalul analizat (15.06.2008-2013) calitatea de funcţionar cu statut special (subinspector de poliţie) în cadrul Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Maramureş. În ceea ce priveşte atribuţiile efective ale acestora, recurenţii nu şi-au desfăşurat activitatea în vamă, fiind însărcinaţi cu organizarea evenimentelor culturale. Intimaţii făceau parte dintr-un ansamblu folcloric, fiind interpreţi de muzică populară.

Raportat la acest aspect, recurenţii nu au avut posibilitatea de a obţine venituri nejustificate în cadrul funcţiei publice deţinute, nefiind în contact cu publicul care venea la vamă.

Astfel cum este indicat în expunerea de motive a Legii 167/2010 privind consolidarea integrităţii în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, recunoaşterea şi asumarea combaterii corupţiei şi promovării integrităţii în sectorul public au fost asumate ca prioritate a societăţii româneşti prin constituirea în 2007 a Agenţiei Naţionale de Integritate - autoritate independentă şi unică de asigurare într-un sistem unitar a verificării modului în care sunt respectate diferitele instrumente administrative de prevenire şi luptă împotriva corupţiei instituţionale, şi anume controlul declarării averilor, declararea şi verificarea intereselor şi a incompatibilităţilor în exercitarea demnităţii şi funcţiei publice.

Astfel, raţiunea reglementărilor din Legea 176/2010 privind consolidarea integrităţii în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, din Legea 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate şi din Legea 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere este reprezentată de dezideratul asigurării unui control asupra activităţii acestora în scopul combaterii corupţiei şi promovării integrităţii în sectorul public. Aceste mijloace şi instituţii de verificare şi control sunt instituite pentru a identifica eventualele încălcări legale (în sensul comiterii unor fapte de corupţie) săvârşite de funcţionarii publici în legătură cu atribuţiile de serviciu sau în exercitarea acestora.

Mai mult decât atât, în februarie 2008. data depunerii primelor sume pretins a fi nejustificate, dl. A. era funcţionar public de abia 3 luni, iar doamna B. deţinea abia începând cu data de 15.06.2008 funcţia publică cu statut special. În acest context este evident că sumele de bani a căror confiscare s-a solicitat (aproape 16.000 euro în februarie 2008 şi 10.000 euro în mai 2008) au provenit din activităţi justificate desfăşurate pe perioada în care intimatul nu a fost funcţionar public sau în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, şi apare mult mai convingătoare explicaţia recurenţilor, conform cătreia aceste sume de bani au fost primite de la fiul lor, A., dependent de jocuri de noroc, pentru ca acesta să nu le poată risipi în totalitate. Cu atât mai mult devine evident că fată de pârâtă măsura confiscării este nelegală, aceasta, raportat la sumele de mai sus. depuse în perioada februarie - mai 2008. neîncadrându-se în prevederile legii, nefiind funcţionar public decât începând cu data de 15.06.2008.

3.3. În ceea ce priveşte sumele de bani primite de la diverse persoane pentru prestaţiile artistice

Martorii E. şi F. au declarat faptul că recurenţii suntem interpreţi de muzică populară, circumstanţele în care i-a cunoscut pe aceşti martori fiind strâns legate de aceasta activitate. Astfel, în declaraţia martorului F. de la termenul de judecată din data de 05.05.2017 se consemnează faptul că:

"intimaţii sunt interpreţi de folclor foarte cunoscuţi şi apreciaţi şi că au obţinut venituri importante din această activitate, dar pentru care au desfăşurat o activitate asiduă".

Pe perioada 2007-2013 şi până în prezent recurenţii participă în calitate de interpreţi la diverse evenimente socio-culturale. Este cunoscut la nivel naţional faptul că de regulă la nunţi, boteze, aniversări sau alte evenimente sociale participă trupe care interpretează diverse momente artistice muzicale, cele mai apreciate fiind cele folclorice.

Faptul că nu deţin o evidenţă clară a tuturor sumelor de bani obţinute pentru aceste activităţi nu înseamnă că au obţinut venituri nejustificate. Având în vedere activitatea prestată în calitate de interpreţi de muzică populară, astfel cum aceasta este notorie şi dovedită prin declaraţiile martorilor, este extrem de plauzibil ca recurenţii să fi primit sume de bani de la diverşi clienţi.

În susţinerea acestor afirmaţii sunt şi menţiunile cu privire la operaţiunile bancare făcute de o parte din deponenţi, care au precizat expres faptul că este vorba de "avans nuntă". Aşadar, nu se poate poate afirma că nu au fost oferite explicaţii plauzibile, în contextul în care este perfect logic ca recurenţii, în calitate de interpreţi de muzică populară, să participe la diverse evenimente şi să fie plătiţi pentru acestea (menţiune G. "avans", menţiune H. "avans", menţiune I. Monica "avans nuntă", menţiune K. "avans nuntă Cluj fam. K. 27 septembrie 2014"). Provenienţa fiecărei sume este explicitată în declaraţiile recurenţilor din data de 16.11.2016, în care se arată pentru fiecare sumă în parte justificările aferente.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a doua şi pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata AGENŢIA NAŢIONALA DE INTEGRITATE a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

4.1. În ceea ce priveşte susţinerile privind respingerea de către instanţa de fond a veniturilor obţinute de către fiul persoanelor cercetate

În mod corect instanţa de fond a reţinut, în baza probelor depuse la dosarul cauzei faptul că, în intervalul de timp 2003 - 2008, şi apoi 2008 - 2011 fiul persoanelor cercetate nu a desfăşurat nicio activitate care să îi fi asigurat un venit pe care să îl poată dovedi în mod concret putând astfel să fie inclus la capitolul venituri. În aceeaşi perioadă de timp, probele depuse la dosarul cauzei dovedesc că acesta era un participant frecvent al jocurilor de noroc.

În mod corect, în privinţa acestor jocuri de noroc, s-a reţinut că persoanele cercetate şi fiul acestora nu au putut face dovada că ar fi câştigat sume de bani importante.

Astfel, atât Comisia de Cercetare a Averilor, cât şi instanţa de fond au înlăturat argumentat sumele pretins provenite de la fiul persoanelor cercetate, deoarece declaraţia acestuia, dată în faţa Comisiei de Cercetare a Averilor, este neconcludentă, contradictorie şi nu poate să formeze convingerea cu privire la veridicitatea celor susţinute, nefiind coroborate cu niciun alt element din dosar.

În analiza celor susţinute de fiul persoanelor cercetate a fost avut in vedere şi faptul că, datorită relaţiei de apropiată rudenie dintre persoanele cercetate si autorul declaraţiei (fiu - părinţi), rezultă un puternic subiectivism al probei, situaţie în care lipseşte caracterul concludent si pertinent al acesteia.

Contrar celor susţinute prin cererea de recurs că sunt dovezi că fiul persoanelor cercetate ar fi câştigat suma de 5.000 Euro într-o singură seara, martorii audiaţi nu au putut indica câştigarea unei sume de bani mai mari de câteva mii de euro, respectiv maxim 5000 euro, si apoi păstrarea acestei sume de bani de către fiul persoanelor cercetate şi transmiterea acesteia către persoanele cercetate.

În mod corect, în analiza celor susţinute de către persoanele cercetate, instanţa de fond a reţinut faptul că frecventarea acestor jocuri de noroc la un asemenea nivel nu poate fi susţinută doar din sumele câştigate la aceiaşi joc de noroc, ea presupunând asigurarea unor sume de bani şi din alte surse. Astfel, aceste surse proprii ale fiului persoanelor cercetate provin din banii obţinuţi din vânzări de maşini, banii obţinuţi din munca în străinătate sau de la nuntă. În mod corect, instanţa de fond a apreciat că aceşti bani (chiar dacă pentru primele două categorii -vânzarea de maşini şi munca în străinătate- cuantumul si realitatea nu au putut fi stabilite) au fost cheltuiţi de fiul persoanelor cercetate în integralitatea lor fie pe traiul zilnic, fie pe jocuri de noroc.

Mai mult decât atât, din depoziţiile martorilor reiese că fiul persoanei cercetate A. era o persoană care cheltuia uşor banii pe care îi avea, nefiind aşadar o persoană care făcea economii şi care transmitea părinţilor lui sume de bani considerabile.

Din depoziţiile martorilor mai reiese şi faptul că, deşi persoanele cercetate nu erau de acord cu aceste jocuri de noroc si aveau diverse discuţii şi certuri cu fiul lor, au achitat datorii considerabile ale acestuia la jocurile de noroc. Este evident că fiul a apelat la ajutorul financiar al părinţilor pentru plata datoriilor de noroc după epuizarea propriilor resurse, fiind puţin credibil ca o persoană cheltuitoare, cu datorii semnificative, să facă economii, în timp ce părinţii săi îi plătesc datoriile la jocurile de noroc.

Un alt fapt ce contrazice susţinerile persoanelor cercetate cu privire la sumele de bani deţinute de fiul lor este şi acela că însuşi A. a arătat că pentru acest viciu al fiului său a cheltuit, din 2003 si până la darea depoziţiei în anul 2016, circa 100.000 Euro. Acest lucru a fost confirmat şi de către fiul persoanelor cercetate, care a recunoscut că unele datorii de la jocurile de noroc i-au fost achitate de părinţi, indicând o suma de circa 30.000 EURO ce include şi ajutorul dat.

Pe de alta parte, singura sumă de bani ce poate fi considerată ca venit al fiului persoanelor cercetate este suma obţinută ca urmare a nunţii acestuia şi nici aceasta demonstrată cu probe indubitabile din care să rezulte o certitudine a venitului realizat de fiul persoanelor cercetate. Astfel, oricare din sume de bani ce reprezintă datorii la jocurile de noroc menţionate mai sus echivalează cu suma obţinută la nuntă, rezultând în mod evident că această sumă de bani, sau orice alte sume pretins economisite de fiul persoanelor cercetate, nu puteau fi păstrate de acesta până în anul 2008, câtă vreme a avut asemenea datorii achitate de părinţii săi în contextul sus indicat.

În ceea ce priveşte suma de 5.000 Euro din luna mai 2011, susţinerile persoanele cercetate si fiul lor sunt nerealiste, fiind greu de crezut că o persoană merge la o licitaţie în străinătate, fără să dispună de o resursă financiară concretă la dispoziţie. Astfel, nu pot fi primite criticile persoanelor cercetate privind această sumă, fiind greu de crezut că persoana cercetată B. merge să depună în propriul ei cont banii fiului pentru ca acesta să poată fi ulterior transferaţi, pentru ca apoi fiul să se răzgândească şi banii să fie retraşi.

Corect instanţa de fond a raportat aceste aspecte şi la cele sus indicate privind datoriile fiului, fiind greu de crezut că fiul părţilor avea 5000 Euro păstraţi de părinţi, câtă vreme aceştia îi plăteau datoriile de la jocurile de noroc, fără a mai pune în calcul cheltuielile traiului zilnic, trai care în intervalul 2003-2007 acopereau o familie, A. fiind căsătorit şi având şi un copil.

Contrar criticilor recurenţilor, dintre toţi martorii audiaţi în faţa instanţei singura martoră care a arătat că ştie despre vreo sumă de bani (de circa 1.000.000-1.200.000 RON) luată de persoanele cercetate de la fiul lor a fost martora E.. Nici unul din ceilalţi martori nu ştie ca martorul A. să fi remis vreodată în anii 2008-2011 de bună voie sau forţat vreo sumă de bani părinţilor săi. Mai mult decât atât, martora E. a aflat despre această remitere de la persoana cercetată B. si ca atare ea a relatat ceea ce ştie persoana cercetată fără a fi văzut sau ştiut alte detalii despre această sumă, provenienţa ei si modul în care s-a remis.

Reiese în mod indubitabil faptul că, din coroborarea probelor administrate este aceea că fiul persoanelor cercetate A. nu deţinea la începutul anului 2008, şi nici ulterior până în mai 2011, suma de 32.020 EURO pe care să o fi păstrat dintr-o perioadă anterioară anului 2008 si apoi să o fi remis părinţilor săi.

Chiar dacă nu intră în perioada cercetată pentru a face obiectul verificării, veridicitatea susţinerilor privind acumulările patrimoniale anterioare trebuie cercetată pe cale incidentală prin administrarea de dovezi în sensul existenţei acestora. Or, tocmai acest lucru nu s-a făcut, recurentul nedovedind nici un aspect concret care să justifice realizarea unor profituri uriaşe anterior anului 2008, aceasta făcând doar simple afirmaţii legate de realizarea unor afaceri, neconsemnate scriptic în vreun document contabil sau financiar. Tocmai acest lucru s-a făcut de către instanţa de fond, pentru a identifica exact situaţia patrimonială a recurenţilor, a administrat probe şi a luat în considerare sume de bani despre care se demonstrează, prin probe indubitale nu doar prin susţineri orale sau documente privind alte persoane străine cauzei, că aceste sume de bani ar fi intrat în patrimoniul recurenţilor.

De aceea, chiar dacă se analizează un eventual venit în anul 2003, an în afara prioadei de evaluare, aceste venituri întră la latitudinea instanţei de fond de a le lua în considerare, în măsura în care aceste venituri sunt dovedite şi prin alte documente, nu numai prin susţinerea persoanelor evaluate sau ale martorilor.

Aprecierea probelor este o operaţiune a completului de judecată pentru a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Astfel, atât timp cât în cauză nu a fost demonstrat efectiv şi în mod indubitabil faptul că respectivele sume de bani ar fi intrat în patrimoniul persoanelor evaluate, instanţa poate să nu ia în considerare probele depuse la dosar, probe care demonstrează venituri pentru o altă persoana decât cele evaluate şi pe de altă parte, presupuse venituri realizate cu mult în afara perioadei de evaluare.

Dacă ar accepta că persoanele supuse controlului averii isi pot justifica bunurile dobândite în timpul mandatului cu venituri obţinute anterior pe o perioada nelimitată de timp si pe care aceştia nu le-au declarat sau justifică bunurile cu declaraţii ale martorilor care nu sunt coroborate cu alte probe, ar insemna ca întreaga procedură de cercetare a averilor ar fi golită de conţinut şi lipsită de orice finalitate.

Totodată, corect instanţa de fond a reţinut faptul că, urmare a deţinerii unei funcţii publice, recurentul avea obligaţia de a declara averea sa, obligaţie instituită de lege în scopul asigurării integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice. Dacă recurentul era deţinătorul unor sume importante aşa cum susţine, în debutul perioadei verificate, avea în mod clar obligaţia legală de a le declara scopul reglementării legale fiind cu totul eludat dacă s-ar accepta teza că o persoană căreia îi este cercetată averea poate justifica această avere prin simpla declaraţie conform căreia ar fi deţinut sume de bani în numerar (oricât de mari), pentru care legea nu prevede obligaţia de declarare.

Această declaraţie, susţinută în faţa instanţei de fond, privind sumele de bani deţinute anterior perioadei de cercetare de către persoana evaluată, sunt declaraţii formale câtă vreme, astfel cum rezultă din probatoriul existent la dosarul cauzei, existenţa lor nu a fost probată cu niciun mijloc de probă (act document bancar (extrase de cont, O.P-uri, transferuri bancare) sau adresă emisă de vreo instituţie bancară sau instituţie publică.

Astfel, în ceea ce priveşte cele mai consistente depuneri, în concret, si anume 15.820 euro în 28.02.2008, 6.800 euro în 14.05.2008, 3400 euro în 22.05.2008; 1000 euro în 8.02.2010, toate sumele depuse în contul domnului A., respectiv 5000 euro în 23.05.2011 în contul doamnei B., persoanele cercetate nu au reuşit să dovedească că aceste sume provin de la fiul lor, care ar fi dat aceşti bani în vederea păstrării.

Un fapt care contrazice susţinerile recurenţilor este şi acela că sumele de bani nu au fost depuse de către fiul A. prin transfer bancar sau în numerar în contul părinţilor, ci depunerile au fost făcute chiar de către titularii conturilor, folosind numerar.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurenţii B. şi A. au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat să se constate că prin apărările intimatei din cuprinsul întâmpinării nu se aduc critici susţinerilor din recursul depus la dosarul cauzei, ci se reiau pasaje din actul de control şi din sentinţa de fond.

Prin acest răspuns, recurenţii au reiterat integral susţinerile din cererea de recurs, fără a indica aspecte noi.

6. Procedura de soluţionare a recursului

6.1. Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 7 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 20 ianuarie 2020, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

6.2. Aspecte procesuale

Prin cererea depusă la data de 4 iunie 2020 şi completată la 24 noiembrie 2020, recurenţii au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 lit. f), art. 15 alin. (1) şi (2) şi art. 17 alin. (4) din Legea nr. 176/2010 şi dispoziţiile art. 102 alin. (3), art. 103, art. 104 alin. (1) lit. a), art. 17 alin. (1) teza I, art. 18 alin. (1) şi art. 20 din Legea nr. 115/1996.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.01.2021 pronunţată de prezenta instanţă în dosar asociat cu numărul x/2016/a1, a fost admisă cererea de sesizare, astfel cum a fost formulată.

La data de 05.06.2020, recurenţii au solicitat, în temeiul art. 17 din Legea nr. 115/1996, ataşarea dosarului administrativ nr. x/2016, care conţine raportul Agenţiei Naţionale de Integritate, Ordonanţa nr. 1/2016, precum şi celelalte probe administrate, cerere considerată întemeiată de către instanţa de recurs.

La termenul din 24.11.2020, a fost formulată o cerere de suspendare a judecăţii recursului, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.01.2021 pronunţată de prezenta instanţă, a fost respinsă cererea de suspendare a judecării recursului mai sus formulată.

La termenul de judecată din 23 martie 2021, recurenţii - pârâţi au depus la dosar o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

7. Soluţia instanţei de recurs

7.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante reţinute de prima instanţă

În fapt, prin Raportul de evaluare nr. x/29.06.2016 al Agenţiei Naţionale de Integritate, s-a dispus sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curţii de Apel Cluj, în vederea începerii acţiunii de control faţă de soţii A. şi B., considerându-se că pentru perioada 01.11.2007 - 31.12.2013 (perioada supusă evaluării), au fost identificate diferenţe semnificative în sumă de 159.216 RON, între modificările intervenite în avere şi veniturile realizate de aceştia. De asemenea, au fost identificate elemente de încălcare de către soţii L. a dispoziţiilor Codul fiscal şi a Codului de Procedură Fiscală, deoarece în extrasele de cont aferente conturilor acestora se menţionează sume de bani cu titlu de "avans" sau "avans nunta", iar sumele nu se regăsesc în situaţia transmisă ANAF a veniturilor declarate în vederea impozitării.

Prin Ordonanţa nr. 1/2016, Comisia de Cercetare a Averilor a decis, în temeiul art. 104 lit. a) din Legea 115/1996, trimiterea cauzei la Curtea de Apel Cluj, secţia a IlI-a de contencios administrativ şi fiscal, în vederea confiscării sumei de 142.036 RON de la recurenţii.

Prin sentinţa nr. 193/2017, Curtea de Apel Cluj a decis confiscarea sumei de 142.036 RON, dispunând plata acesteia de către recurenţi în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei.

Pentru a lua această hotărâre, instanţa de fond a reţinut în întregime concluziile Comisiei în urma analizei şi sintezei tuturor probelor, în sensul că se impune constatarea ca fiind nejustificate sumele provenite de la fiul persoanelor cercetate, în concret: 15.820 euro din data de 28.02.2008, 6800 euro în 14.05.2008, 3400 euro în 22.05.2008, 1000 euro în 08.02.2010, toate aceste sume fiind depuse în contul domnului A., respectiv 5000 euro în 23.05.2011 în contul doamnei B., precum şi sumele pretins a fi primite de la diverse persoane pentru prestaţii artistice, cum sunt sumele virate de către M. - 250 euro la data de 17.01.2011, 2000 euro viraţi de G. la 16.03.2011, 700 euro viraţi de H. în data de 24.01.2012, 1000 euro N. în 04.12.2011, 500 euro viraţi de I. în 08.02.2013 respectiv 25.03.2013, respectiv 450 euro la 14.10.2013 de către K., dispunând confiscarea sumei totale de 142.036 RON.

7.2. Asupra cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu trimitere preliminară

7.2.1. Cererea de sesizare

Prin cererea formulată, recurenţii - pârâţi au solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri cu privire la următoarele întrebări preliminare:

"Art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care consacră dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă se opune existenţei unei reglementări naţionale care nu reglementează ca Raportul de evaluare prevăzut de art. 10 lit. f) şi art. 17 alin. (4) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, şi Ordonanţa prevăzută la art. 104 din Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, pot fi atacate în faţa instanţei de judecată?

Art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi art. 31 din Directiva 213/32/UE a Parlamentului European şi a Consiliului în lumina art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului pot fi interpretate în sensul că este posibil ca un stat membru să garanteze dreptul la o cale de atac efectivă chiar şi în cazul în care instanţele naţionale nu pot să modifice/anuleze actele adoptate în procedurile de control şi evaluare a averilor?"

7.2.2. Motivarea cererii de sesizare

În motivarea cererii de sesizare a CJUE, recurenţii - pârâţi au susţinut că recursul este ultima cale de atac prevăzută de legislaţia românească prin care se realizează controlul judiciar şi, având în vedere faptul că prezenta cauză de află în faza procesuală a recursului, în speţă se constată incidenţa a art. 267 paragraf 3 din TFUE.

În ceea ce priveşte dreptul la o cale de atac eficientă şi dreptul la un proces echitabil prevăzute de Carta, acestea sunt indisolubil legate, deoarece se circumscriu situaţiei certe a existenţei unui litigiu.

Dreptul la o cale de atac eficientă presupune faptul că instanţele naţionale trebuie să garanteze şi să efectueze propriu-zis şi temeinic controlul judiciar cu care au fost investite. Cu alte cuvinte, chiar dacă legislaţia naţională prevede dreptul la o cale de atac, aceasta nu va fi şi eficientă în lipsa implicării active a instanţelor care sunt investite cu judecarea cauzei.

Prin urmare, fără aportul instanţelor naţionale în sensul cercetării temeinice a cauzei, exercitarea cailor de atac ar fi o simpla formalitate, un simplu drept prevăzut de lege, dar care nu are o acoperire reală.

În speţă însă, atât Rapoartele de evaluare întocmite de inspectorii ANI cât şi ordonanţa comisiei de cercetare, nu pot fi contestate de către partea îndreptăţită, legiuitorul lăsând la latitudinea inspectorului să dispună, în cazul în care apreciază că există diferenţe vădite între averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei şi veniturile realizate în aceeaşi perioada şi dacă dobândirea unei cote părţi din avere sau a anumitor bunuri determinate este nejustificată, fie sesizarea instanţei civile în vederea confiscării averii nejustificate, fie sesizarea organului de urmărire penală, daca există indicii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.

Astfel, singura opţiune a persoanei îndreptăţite este aceea de "a produce probe în apărare", fără a i se oferi dreptul la o cale de atac efectivă, fapt ce contravine dreptului la un proces echitabil, garantat atât de legislaţia naţionala cât şi de cea europeana prin art. 6.1. şi art. 13 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, dar şi prin art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului prevede ca "orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii In materie penala 'îndreptate împotriva sa".

Dreptul la un proces echitabil ocupă un loc special printre drepturile fundamentale recunoscute într-o societate democratică, a cărui garantare trebuie să fie inerentă oricărui sistem de drept.

Dreptul la un proces echitabil presupune şi posibilitatea rezonabila a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului sau la apărare.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

În speţă însă, aceste drepturi sunt încălcate cată vreme legislaţia naţională nu reglementează posibilitatea ca Raportul de evaluare şi Ordonanţa comisiei de cercetare să poată fi atacate în fata instanţei de judecată.

Stabilitatea juridică şi respectarea principiilor ce stau la baza unui stat de drept sunt elemente esenţiale ce trebuie să guverneze orice lege este adoptată în acel stat.

Importanţa principiilor enunţate mai sus este dublată de faptul că acestea sunt consacrate nu doar la nivel naţional, ci şi la nivel european, motiv pentru care statul român trebuie să acorde o diligenţă sporită în respectarea acestora, în conformitate cu obligaţiile asumate prin aderarea la Uniunea Europeană.

Consideră că, în baza hotărârii preliminare pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene o va da, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va putea soluţiona prezenta cauză cu respectarea dreptului la o cale de atac efectivă şi a celorlalte principii subsecvente, principii incluse, conform jurisprudenţei instanţelor europene, în noţiunea de "proces echitabil" din art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

7.2.3. Punctul de vedere al intimatei Agenţia Naţională de Integritate

Intimata a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile din art. 267 din TFUE, iar ca neîntemeiată, deoarece cererea formulată de recurenţi nu este utilă şi nici pertinentă în prezenta cauză.

Din analiza întrebărilor formulate, reiese că recurenţii nu invocă o problemă de interpretare a dreptului UE, ci urmăresc clarificarea naturii juridice a procedurii de control a averilor, respectiv garantarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE. Intimata a arătat că aspectele legate de procedura de control a averilor reprezintă chestiuni ce ţin de interpretarea dreptului naţional şi revin în competenţa exclusivă a judecătorului naţional. Legea nr. 115/1996 nu este o reglementare care pune în aplicare dreptul Uniunii Europene, iar CJUE nu are competenţa de a se pronunţa asupra validităţii unor prevederi legale interne.

7.2.4. Examinând cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

Consideraţii generale

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

In conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, O., considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este investită cu soluţionarea cauzei, are cunoş­tinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, P., C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Recurenţii au invocat art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2012/C 326/02):

"Dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil

Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol. Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată. Asistenţa juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiţie."

De asemenea, în cadrul celei de a doua întrebări, recurenţii s-au referit la art. 31 din Directiva 213/32/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare şi retragere a protecţiei internaţionale (reformare).

Examinând această cerere, astfel cum a fost prezentată si motivată, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că nu s-a dovedit necesitatea trimiterii preliminare pentru clarificarea înţelesului normelor de drept comunitar invocate, din mai multe perspective.

În primul rând, dispoziţiile citate din legea naţională par să reglementeze o situaţie de drept pur internă şi de natură procedurală, exclusă din domeniul de aplicare a trimietrilor preliminare.

În al doilea rând, partea care a efectuat solicitarea nu a dovedit existenţa unei necesităţi de interpretare a normei de drept comunitar care se referă la protecţia jurisdicţională prin dreptul la azil, o asemenea reglementare neavând legătură cu obiectul prezentei cauze, referitor la cercetarea averilor.

În al treilea rând, aspectele legate de procedura de control a averilor reprezintă chestiuni ce ţin de interpretarea dreptului naţional şi revin în competenţa exclusivă a judecătorului naţional. Legea nr. 115/1996 nu este o reglementare care pune în aplicare dreptul Uniunii Europene, iar CJUE nu are competenţa de a se pronunţa asupra validităţii unor prevederi legale interne.

Prin urmare, fata de toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de recurenţi ca fiind inadmisibilă, apreciind ca nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 267 din TFUE.

7.3. Analiza motivelor de casare invocate de recurenţii-pârâţi şi a apărărilor formulate de intimata ANI

7.3.1. În ceea ce priveşte susţinerile din cererea de recurs, referitoare la netemeinicia sentinţei, având în vedere caracterul căii de atac a recursului ca fiind limitat exclusiv la aspecte de drept, acestea nu vor fi analizate de instanţa de recurs.

7.3.2. De asemenea, raportat la soluţiile solicitate de recurenţii-pârâţi a fi pronunţate de instanţa de recurs ca urmare a admiterii recursului, Înalta Curte constată că acestea sunt reglementate cu caracter imperativ de C. proc. civ., neaflându-se la latitudinea recurenţilor.

7.3.3. Înalta Curte constată că recurenţii au indicat ca motiv de recurs şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., fără a detalia în concret de ce acest motiv de casare este fondat.

Înalta Curte constată că o singură susţinere poate fi reţinută din întreaga motivare a cererii de recurs ca având legătură cu acest motiv de casare, respectiv aceea că prima instanţă ar fi reţinut în întregime concluziile Comisiei.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă, iar faptul că acestea ar fi similare celor invocate de Comisia de cercetare a averilor nu duce la concluzia automată că aceasta nu a realizat o judeactă proprie cu privire la chestiunile invocate.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

7.3.4. Un prim motiv de recurs - subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - invocat de recurenţi se referă la greşita aplicare a legii de către prima instanţă prin neluarea în considerare a apărării legate de sumele provenite de la fiul acestora.

În ceea ce priveste categoria depunerilor personale în cuantum de 121.065 RON, s-a sustinut de persoanele cercetate că acest sume de bani au următoarea provenienţă:

- pentru suma de 99.195 RON depuse de persoana cercetată A. în perioada 29.02.2008 - 08.02.2010, s-a sustinut atât în faţa Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Cluj, cât şi în faţa instanţei de judecată, că aceste sume de bani aparţin în întregime fiului acestor persoane, martorul A. care a remis aceste sume de bani la insistenţele persoanelor cercetate şi din cauza problemelor pe care acesta le avea la acea vreme cu jocurile de noroc;

- pentru suma de 21.150 RON s-a sustinut că şi această sumă provine din banii personali ai fiului persoanelor cercetate, care se afla în Franţa unde dorea să cumpere o maşină la licitaţie. Pentru a putea participa la licitaţie trebuia să facă dovada că deţine suma de 5.000 euro într-un cont bancar.

Prima instanţă a reţinut că fiul persoanelor cercetate avea vârsta cuprinsă între 18 şi 23 ani în perioada depunerilor amintite şi că din probele exclusiv testimoniale administrate în cauză, fiul persoanelor cercetate neputând prezenta niciun act privind realizarea vreunui venit, rezultă că fiul persoanelor cercetate a lucrat o perioadă în străinătate în construcţii fără a se putea preciza cu certitudine perioada, suma de bani câştigată şi că s-a ocupat cu vânzarea de maşini fără a se putea preciza intervalul de timp, câte maşini a vandut, câţi bani a câştigat. În concluzie, din aceste activităţi (vânzare de bunuri şi muncă în străinătate) nu se poate reţine că fiul persoanelor cercetate ar fi putut obţine integral sau parţial suma de 32.020 EURO pe care să o păstreze câtva timp şi în intervalul relevant în speţă să o remită parinţilor săi. Astfel din coroborarea tuturor probelor administrate, nu se poate stabili care a fost suma pe care fiul persoanelor cercetate a obţinut-o din aceste activităţi, nu se poate stabili ritmicitatea veniturilor, perioada în care au fost obtinute etc.

Înalta Curte constată că un prim aspect asupra căruia s-a formulat recurs este susţinerea legată de nerecunoaşterea ca o primă sursă de venituri a fiului a câştigurilor realizate din jocurile de noroc.

Dincolo de aspectele care implică o verificare a situaţiei de fapt, Înalta Curte constată că se impune cercetarea modului de aplicare a legii de către prima instanţă ca urmare a coroborării declaraţiilor de martori audiaţi în cauză.

Cu privire la acest aspect, se constată că declaraţiile martorilor sunt generice, fără date concrete verificabile sau care să se poată corobora cu alte mijloace de probă, iar coroborarea acestora cu declaraţiile persoanelor cercetate sau cu declaraţia fiului nu poate fi avută în vedere ca dovadă suficientă, dat fiind caracterul subiectiv al acestora.

Astfel, datorită relaţiei de apropiată rudenie dintre persoanele cercetate si autorul declaraţiei (fiu - părinţi), rezultă un puternic subiectivism al probei, situaţie în care lipseşte caracterul concludent si pertinent al acesteia. Contrar celor susţinute prin cererea de recurs că sunt dovezi că fiul persoanelor cercetate ar fi câştigat suma de 5.000 Euro într-o singură seara, martorii audiaţi nu au putut indica câştigarea unei sume de bani mai mari de câteva mii de euro, respectiv maxim 5000 euro, si apoi păstrarea acestei sume de bani de către fiul persoanelor cercetate şi transmiterea acesteia către persoanele cercetate.

Sintagma "greu de crezut" semnifică caracterul insuficient al probelor de a răsturna prezumţiile simple legate de împrejurarea că, de regulă, jocurile de noroc sunt o activitate dăunătoare patrimoniului personal, iar nu una care să aducă profit; de fapt, de această prezumţie simplă se folosesc chiar recurenţii în propriul recurs, atunci când invocă faptul că au încercat salvarea patrimoniului fiului lor prin păstrarea sumelor de bani câştigate de acesta la jocurile de noroc. O astfel de prezumţie ar fi putut fi răsturnată prin dovada unor bunuri de aloare ce ar fi fost achiziţionate de fiul acestora, în mod constant, ca urmare a unor câştiguri constante şi regulate; or, o asemenea dovadă nu a fost făcută.

Dincolo de împrejurarea că nu este absolut necesar să existe înscrisuri pentru a se dovedi încasarea de câştiguri din jocurile de noroc, dovedirea acestora nu se poate face prin declaraţii disipate şi care nu se pot corobora în mod concret.

Raţionamentul oferit de recurenţi, în sensul că aceştia au păstrat banii câştigaţi de fiul lor la jocurile de noroc pentru a-l ocroti pe acesta de propriile intenţii risipitoare, dar pe de altă parte, acesta aducea în mod constant venituri consistente având ca sursă jocurile de noroc, este demontat de logica dedusă din natura activităţilor de desfăşurare a jocurilor de noroc; dacă acestea reprezentau o sursă de venit atât de sigură şi constantă, nu se mai justifica nevoia de protejare a fiului.

Pe de altă parte, faptul că relaţiile de familie împiedică, deseori, semnarea de înscrisuri doveditoare a operaţiunilor sau actelor juridice încheiate între membrii aceleiaşi familii este un adevăr juridic; însă, acesta nu poate fi folosit pentru a duce la naşterea unei prezumţii de adevăr cu privire la orice fel de afirmaţie făcută de recurenţi, care ar fi în favoarea lor. Cu alte cuvinte, imposibilitatea de preconstituire a înscrisurilor doveditoare în relaţiile dintre membrii unei familii nu poate crea o situaţie de favoare din punct de vedere probator pentru recurenţi, aceştia trebuind să dovedească, prin toate mijloacele probatorii de care dispun, primirea de sume de bani şi păstrarea lor.

Cât priveşte afirmaţiile legate de extrasele din declaraţiile de martori referitoare la sume ce ar fi fost câştigate de fiul recurenţilor, aşa cum s-a arătat deja, acestea sunt singulare, nu pot fi coroborate cu nicio probă care să nu sufere de subiectivism (cum sunt declaraţiile recurenţilor sau declaraţia fiului acestora), astfel că în mod legal prima instanţă nu a putut ţine cont de acestea.

În plus, în mod corect a reţinut instanţa afirmaţiile recurenţilor, în sensul că aceştia au achitat datorii considerabile ale fiului lor la jocurile de noroc; chiar dacă afirmaţia recurentului în sensul că pentru acest viciu al fiului său a cheltuit, din 2003 si până la darea depoziţiei în anul 2016, circa 100.000 Euro, nu poate fi luată ad litteram, aceasta este în măsură să întărească prezumţia simplă în sensul că activitatea de desfăşurare a jocurilor de noroc este una dăunătoare patrimoniului personal, iar nu profitabilă. Este evident că fiul a apelat la ajutorul financiar al părinţilor pentru plata datoriilor de noroc după epuizarea propriilor resurse, fiind puţin credibil ca o persoană cheltuitoare, cu datorii semnificative, să facă economii, în timp ce părinţii săi îi plătesc datoriile la jocurile de noroc.

O altă sursă de venituri a fiului recurenţilor a fost indicată ca fiind veniturile obţinute de acesta din munca prestată în străinătate în domeniul construcţiilor sau din vânzarea de maşini.

Recurenţii au invocat faptul că, din declaraţiile martorilor C., D. şi E., reiese faptul că numitul A. a obţinut sume de bani din vânzarea unor bunuri aduse din străinătate şi din intermedierea vânzării de automobile. Martorul C. a declarat următoarele:

"Ştiu că aproximativ din anul 2007 a început să vândă maşini pe care le aducea din străinătate şi că iniţial a şi lucrat în construcţii în străinătate." De asemenea, martora D. îşi aminteşte o situaţie concretă în care numitul A. a venit la ea cu o sumă mare de bani pe care a obţinut-o din vânzarea unui tir.

Cu privire la aceste susţineri, Înalta Curte constată că, pe de o parte, dacă în aceea ce priveşte veniturile din jocuri de noroc, este mai dificilă obţinerea de dovezi scrise, în ceea ce priveşte veniturile din muncă sau din vânzarea unor bunuri mobile de valoare ridicată este greu de imaginat că nu există înscrisuri care să poată dovedi aceste situaţii de fapt; pe de altă parte, dovada actelor juridice se poate face faţă de terţi prin orice mijloc de probă, prima instanţă nereţinând o exclusivitate a probatoriului doar sub forma de înscrisuri, ci reţinând caracterul neconvingător al probelor cu declaraţiile de martori administrate în cauză. Ca urmare, nici sub acest aspect nu se poate constata o greşită aplicare a legii de către prima instanţă.

În ceea ce priveşte sursa de venituri reprezentată de darurile de nuntă din 2003, pe de o parte s-au invocat darurile făcute de invitaţii de la nuntă; pe de altă parte, s-a susţinut că, în anul 2003 cu ocazia încheierii căsătoriei, părinţii săi, respectiv persoanele cercetate, i-au donat suma de 350 milioane RON sau 10.000 dolari, sumă obţinută de acestea din vânzarea unui apartament din Baia Mare, bani pe care i-ar fi păstrat în casă timp de 5 ani.

Cu privire la prima susţinere, calculele ipotetice făcute de recurenţi şi de martori, pe baza valorii medii a unui "dar de nuntă" şi a estimării numărului de familii care ar fi contribuit, nu pot avea valoarea unor probe pertinente şi concludente, care să dovedească obţinerea concretă a unor sume de bani ce ar fi fost păstrate în numerar în casa părţilor. În mod similar, nici susţinerea în sensul că sumele din 2003 mai existau încă în patrimoniul recurenţilor nu a fost dovedită într-un mod pertinent.

Faptul că darul de nuntă este plauzibil, deoarece se înscrie într-o tradiţie a zonei nu poate duce la schimbarea raţionamentului primei instanţe, deoarece estimarea concretă a acestuia prin dovezi palpabile era în sarcina recurenţilor.

În ceea ce priveşte suma de 5.000 Euro din luna mai 2011, susţinerile persoanelor cercetate si ale fiului lor sunt nerealiste, fiind greu de crezut că o persoană merge la o licitaţie în străinătate, fără să dispună de o resursă financiară concretă la dispoziţie. Astfel, nu pot fi primite criticile persoanelor cercetate privind această sumă, fiind greu de crezut că persoana cercetată B. merge să depună în propriul ei cont banii fiului pentru ca acesta să poată fi ulterior transferaţi, pentru ca apoi fiul să se răzgândească şi banii să fie retraşi.

În ceea ce priveşte dovada remiterii sumelor de bani de către fiu persoanelor cercetate, există o singură declaraţie, cea a martorei E., dar care a relatat ceea ce ştie persoana cercetată, fără a fi văzut sau ştiut alte detalii despre această sumă, provenienţa ei si modul în care s-a remis; or, sursa informaţiei fiind chiar persoana cercetată, declaraţia sa ca atare, necoroborată în rest, nu poate fi luată în considerare.

În concluzie, prin susţinerile sale, recurenţii nu au demonstrat nelegalitatea afirmaţiei primei instanţe, în sensul că fiul persoanelor cercetate A. nu deţinea la începutul anului 2008, şi nici ulterior până în mai 2011, suma de 32.020 EURO pe care să o fi păstrat dintr-o perioadă anterioară anului 2008 si apoi să o fi remis părinţilor săi; un fapt care contrazice susţinerile recurenţilor este şi acela că sumele de bani nu au fost depuse de către fiul A. prin transfer bancar sau în numerar în contul părinţilor, ci depunerile au fost făcute chiar de către titularii conturilor, folosind numerar.

Aprecierea probelor este o operaţiune a completului de judecată pentru a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză. Astfel, atât timp cât în cauză nu a fost demonstrat efectiv şi în mod indubitabil faptul că respectivele sume de bani ar fi intrat în patrimoniul persoanelor evaluate, instanţa poate să nu ia în considerare probele depuse la dosar, probe care demonstrează venituri pentru o altă persoana decât cele evaluate şi pe de altă parte, presupuse venituri realizate cu mult în afara perioadei de evaluare.

Astfel, se constată caracterul nefondat al criticilor legate de greşita aplicare a legii de către prima instanţă, prin neluarea în considerare a sumelor pe care le-ar fi primite recurenţii de la fiul lor.

7.3.5. Într-un al doilea motiv de recurs, se invocă faptul că prin lipsa de atribuţii în cadrul vamei, recurenţii nu au avut posibilitatea de a obţine venituri nejustificate în cadrul funcţiei publice deţinute, nefiind în contact cu publicul care venea la vamă.

De asemenea, se arată că faţă de data intrării în funcţie (1.11.2007, respectiv 15.06.2008) şi faţă de data la care se reţin a fi fost realizate sumele nejustificate (aproape 16.000 euro în februarie 2008 şi 10.000 euro în mai 2008), apare mult mai convingătoare explicaţia recurenţilor, conform căreia aceste sume de bani au fost primite de la fiul lor, A., dependent de jocuri de noroc, pentru ca acesta să nu le poată risipi în totalitate.

În ceea ce priveşte prima susţinere, aceasta nu reuşeşte nici să infirme, dar nici să susţină raţionamentul primei instanţe; sursa veniturilor nejustificate trebuie dovedită de recurenţi pentru a le justifica, iar nu de către comisia de cercetare a averilor.

În ceea ce priveşte cea de-a doua susţinere, chiar dacă nu intră în perioada cercetată pentru a face obiectul verificării, veridicitatea susţinerilor privind acumulările patrimoniale anterioare trebuie cercetată pe cale incidentală prin administrarea de dovezi în sensul existenţei acestora. Or, tocmai acest lucru nu s-a făcut, recurentul nedovedind niciun aspect concret care să justifice realizarea unor profituri uriaşe anterior anului 2008, aceasta făcând doar simple afirmaţii legate de realizarea unor afaceri, neconsemnate scriptic în vreun document contabil sau financiar. Tocmai acest lucru s-a făcut de către instanţa de fond, pentru a identifica exact situaţia patrimonială a recurenţilor, a administrat probe şi a luat în considerare doar acele sume de bani cu privire la care se demonstrează, prin probe indubitabile şi nu doar prin susţineri orale sau documente privind alte persoane străine cauzei, că ar fi intrat în patrimoniul recurenţilor.

Dacă s-ar accepta că persoanele supuse controlului averii isi pot justifica bunurile dobândite în timpul mandatului cu venituri obţinute anterior pe o perioada nelimitată de timp si pe care aceştia nu le-au declarat sau cu declaraţii ale martorilor care nu sunt coroborate cu alte probe, ar insemna ca întreaga procedură de cercetare a averilor ar fi golită de conţinut şi lipsită de orice finalitate.

Totodată, în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că, drept urmare a deţinerii unei funcţii publice, recurentul avea obligaţia de a declara averea sa, obligaţie instituită de lege în scopul asigurării integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice. Dacă recurentul era deţinătorul unor sume importante aşa cum susţine, în debutul perioadei verificate, avea în mod clar obligaţia legală de a le declara scopul reglementării legale fiind cu totul eludat dacă s-ar accepta teza că o persoană căreia îi este cercetată averea poate justifica această avere prin simpla declaraţie conform căreia ar fi deţinut sume de bani în numerar (oricât de mari), pentru care legea nu prevede obligaţia de declarare.

Această declaraţie, susţinută în faţa instanţei de fond, privind sumele de bani deţinute anterior perioadei de cercetare de către persoana evaluată, sunt declaraţii formale câtă vreme, astfel cum rezultă din probatoriul existent la dosarul cauzei, existenţa lor nu a fost probată cu niciun mijloc de probă sau adresă emisă de vreo instituţie bancară sau instituţie publică. Astfel, şi acest motiv de recurs este nefondat.

7.3.5. În ceea ce priveşte sumele de bani primite de la diverse persoane pentru prestaţiile artistice

Prima instanţă a reţinut că este de necontestat faptul că în intervalul de timp în discuţie persoanele cercetate au obtinut venituri si au desfăsurat o activitate artistică intensă, ca urmare a declaraţiei date de martorul F..

Ca atare, acest aspect de fapt a rămas câştigat cauzei, neexistând cale de atac exercitată de partea adversă.

În ciuda acestei constatări, prima instanţă nu a reţinut vreo sumă din cele indicate de recurenţi ca fiind câştigate în această modalitate, considerând că persoanele cercetate nu au oferit o explicaţie plauzibilă de ce aceste sume nu au fost declarate câtă vreme acestea au declarat veniturile realizate din convenţii civile si proprietate intelectuală în intervalul analizat; astfel, în intervalul analizat (2007 - 2013), persoanele cercetate au obţinut din convenţii civile suma de 19.360 RON, iar din drepturi de proprietate intelectuală suma de 150.634 RON.

Ca urmare, nu s-a dovedit provenienţa acestor sume; totodată, prima instanţă a respins cererea de emitere a unei adrese către societatea bancară în discuţie pentru a se comunica adresa persoanelor terte ce au făcut depunerile în discuţie, apreciind că indicarea acestor adrese era o obligaţie a persoanelor cercetate care, în calitate de clienţi ai băncii, puteau obtine informaţii despre persoanele care au făcut depuneri în contul lor, iar acestea nu au făcut dovada unui refuz din partea unităţii bancare în sensul comunicării datelor în discuţie.

Înalta Curte constată, însă, că raţionamentul primei instanţe este criticabil, din perspectiva invocată de recurenţi, respectiv aceea că nemenţionarea acestor sume de bani în declaraţiile de avere, deşi regăsite în depunerile bancare cu titulatura de "avans nuntă", ar reprezenta un impediment major în stabilirea provenienţei sumelor.

Dincolo de împrejurarea regretabilă a nerespectării regimului juridic al declaraţiilor de avere, nerespectare supusă unor sancţiuni separate, nu se poate extinde efectul acestei încălcări a legii şi cu privire la imposibilitatea de a dovedi, prin orice mijloace de probă legal administrate, sursa acumulării acestor venituri. Cu alte cuvinte, nedeclararea unor venituri în cadrul declaraţiei de avere nu duce automat la prezumţia de dobândire ilicită a acestor venituri.

Or, din faptul că aceste depuneri purtau ca menţiune făcută de deponenţi explicaţia "avans nuntă", coroborat cu împrejurarea că depunerile sunt făcute de diferite persoane terţe, că sunt sume rezonabile cu privire la care au fost oferite explicaţii pertinente ca sursă indicată, precum şi coroborat cu declaraţiile martorilor E. şi F. şi cu declaraţiile recurenţilor din data de 16.11.2016, în care se arată pentru fiecare sumă în parte justificările aferente, Înalta Curte constată că se pot considera ca fiind dovedită sub aspectul provenienţei suma de 19.871 RON, reprezentând depuneri bancare efectuate în perioada 16.03.2011 - 14.10.2013, pentru prestaţii artistice.

Astfel, conform tabelului aflat la fila x verso din dosarul nr. x/2016 al Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj, sumele depuse de G. (8200 RON) la data de 16.03.2011, de H. (3 000 RON) la data de 24.01.2012, de N. (4500 RON) la data de 4.12.2012, de I. Monica (1300 RON şi 871 RON) la datele de 8.02.2013 şi 25.03.2013 şi de K. (2 000 RON) la data de 14.10.2013, toate purtând menţiuni care indică faptul că au fost achitate ca şi avans pentru prestaţii artistice pentru difierite evenimente sociale, au provenienţă justificată.

Ca urmare, acest motiv de casare referitor la greşita aplicare a legii de către prima instanţă, sub aspectul provenienţei sumelor mai sus indicate, este fondat.

7.3.6. În concluzie, recursul este fondat sub aspectul susţinerilor legate de sumele încasate ca urmare a prestaţiilor artistice, fiind nefondat în rest.

7.4. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va înlătura de la confiscare suma de 19.871 RON, reprezentând depuneri bancare efectuate în perioada: 16.03.2011 - 14.10.2013, pentru prestaţii artistice; va păstra în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca inadmisibilă.

Admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 193/2017 din 19 mai 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Înlătură de la confiscare suma de 19.871 RON, reprezentând depuneri bancare efectuate în perioada: 16.03.2011 - 14.10.2013, pentru prestaţii artistice.

Păstrează în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 29 iunie 2021.