Inadmissibility of review for violation of EU law priority against interlocutory remand in competition law case

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2021

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea în anulare întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 471 din Legea Concurenţei şi art. 1 alin. (1) si art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanta A. a solicitat instanţei de judecată anularea Deciziei nr. 82 din 24.12.2015 emisă de Consiliul Concurenţei, prin care reclamanta a fost amendată cu suma de 71.374.435,86 RON, reprezentând 3% din cifra de afaceri realizată pe anul 2014, ca urmare a încălcării art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996, prin participarea la o înţelegere anticoncurenţială constând în limitarea comercializării de energie electrică şi/sau alţi consumatori eligibili din România, precum şi în limitarea altor producători în a comercializa către partenerii contractuali ai Hidroelectrica S.A..

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3524 pronunţată la data de 06 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta A., a anulat Decizia nr. 82/24.12.2015 emisă de Consiliul Concurenţei în privinţa reclamantei.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut două motive de nelegalitate, şi anume că Decizia nr. 82/2015 a Consiliului Concurenţei este lovită de nulitate, pe de o parte, pentru o motivare insuficientă sau greşită, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, instanţa de fond trimiţând la o serie de caracteristici ale relaţiei contractuale a reclamantei A. cu Hidroelectrica, iar pe de altă parte, pentru încălcarea principiului neretroactivităţii legii noi, care ar fi avut loc prin aplicarea, în cadrul Deciziei contestate, a Regulamentului CE nr. 330/2010 privitor la exceptarea pe categorii anterior intrării sale în vigoare.

Împotriva sentinţei civile nr. 3524 din data de 06 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenţei, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului se arată că instanţa de fond a dispus anularea deciziei nr. 82/2015 a Consiliului Concurenţei, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, reţinând două motive de nulitate: motivarea insuficientă a deciziei, respectiv neexaminarea, în cuprinsul deciziei, a tuturor aspectelor specifice situaţiei reclamantei, apreciate că ar fi contribuit în mod esenţial la înţelegerea raţionamentului pârâtului ce a dus la sancţionarea reclamantei şi încălcarea principiului neretroactivităţii legii noi, în privinţa exceptării pe categorii.

Se mai susţine că instanţa de fond, limitându-se la preluarea întocmai a susţinerilor A., ar fi stabilit greşit situaţia de fapt, pronunţând o sentinţă cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a conceptului de înţelegere anticoncurenţială, precum şi a prevederilor care reglementau exceptarea pe categorii în vigoare pe perioada investigată (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

1.3. Hotărârea supusă revizuirii.

Prin Decizia nr. 4065 pronunţată la data de 25 august 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţei a admis recursul formulat de Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 3524 din 6 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a se pronunţa în acest sens, Înalta Curte ca instanţă de recurs, a avut în vedere următoarele considerente:

i) în mod greşit au fost calificate de către instanţa de fond cele două contracte încheiate între Hidroelectrica şi FFT AG ca fiind contracte de export. Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de recurs a avut în vedere împrejurarea că Hidroelectrica nu a fost exportator ci a livrat energia contractată conform solicitărilor B., deciziile privind destinaţia energiei şi graficul de livrare aparţinând B.; împrejurarea că aceste contracte nu ar fi fost contracte de export ale Hidroelectrica este confirmată şi de faptul că rezervarea capacităţii de interconexiune nu s-a făcut de către Hidroelectrica, ci de către o societate din grupul B..

A mai reţinut instanţa de recurs că, prin raportare la celelalte contracte încheiate de către Hidroelectrica care au făcut deopotrivă obiectul analizei de către Consiliul Concurenţei, a fost diferit numai scopul în care B. a realizat achiziţiile, şi anume, în vederea exportului. Însă acest scop, ca şi intenţia B. de a nu activa în aval pe piaţa naţională, nu ar avea aptitudinea de a califica contractul ca fiind unul de export.

În opinia instanţei de reformare, relevantă în privinţa calificării contractelor ar fi şi împrejurarea că B. nu avea nicio restricţie contractuală de a revinde energia achiziţionată oriunde ar fi găsit o oportunitate de tranzacţionare.

ii) omiterea de către instanţa de fond a analizării definirii noţiunii de "piaţă relevantă" pe care a avut loc încălcarea, Consiliul Concurenţei definind respectiva noţiune ca fiind piaţa pe care pe care clienţii Hidroelectrica S.A. au realizat achiziţii de energie electrică de la producător, piaţă pe care fiecare dintre aceşti clienţi s-au găsit în concurenţă cu alţi furnizori de energie electrică/consumatori eligibili pentru achiziţia de energie electrică în cadrul primului nivel de comercializare al acesteia - segmentul concurenţial al pieţei producerii şi comercializării de energie electrică - care este diferit de segmentul concurenţial al pieţei furnizării de energie electrică pe care aceşti clienţi activează ca vânzători.

În opinia instanţei de recurs, instanţa de fond, ignorând raţionamentul juridic şi economic expus în secţiunile 4.2.1 şi 4.3 ale Deciziei, pe baza căruia Consiliul Concurenţei a definit piaţa relevantă ca fiind piaţa producţiei şi comercializării de energie electrică în regim concurenţial pe teritoriul României, piaţă distinctă de cea a furnizării de energie electrică, ca activitate intermediară între nivelul producţiei şi cel al consumului (par. 74 al Deciziei), s-a referit la o acesta din urmă ca fiind piaţa pe care ar fi avut loc încălcarea.

iii) în mod eronat a considerat instanţa de fond că în cauză a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii noi în privinţa exceptării pe categorii. În aplicarea în mod eronat a acestui principiu de către instanţa de fond, Înalta Curte, ca instanţă de recurs, a arătat că, prin Decizia atacată, nu s-a făcut referire doar la Regulamentul CE nr. 330/2010 (aplicabil de la 31.05.2011) care (prin modificările aduse faţă de vechile regulamente de exceptare pe categorii), impunea ca ambele părţi la un acord vertical să deţină cote de piaţă sub 30% pentru ca prezumţia de legalitate să fie aplicabilă.

La punctele 3.2. şi 6.1.3. b) din Decizie, Consiliul Concurenţei a menţionat explicit incidenţa atât a Regulamentului privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, publicat în Monitorul oficial, Partea I nr. 374/2004, cât şi a Regulamentului CE nr. 330/2010, precizând că acestea au fost în vigoare pe perioada derulării contractelor investigate şi că, din datele furnizate de ANRE, rezultă că Hidroelectrica S.A. a deţinut o cotă de piaţă între 42% şi 60%, situaţie în care, în acord cu ambele regulamente citate, înţelegerea nu poate fi încadrată într-o categorie exceptată.

II. Cererea de revizuire formulată de revizuenta A..

Împotriva Deciziei nr. 4065/25.08.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, a formulat cerere de revizuire revizuenta A., cerere întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 509 şi următoarele C. proc. civ., solicitând instanţei de revizuire schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii recursului formulat de Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 3524/06.10.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi a anulării Deciziei nr. 82/24.12.2015 emisă de Consiliul Concurenţei.

Motivarea în fapt a cererii de revizuire a vizat pretinsa încălcare de către instanţa de recurs a principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, sens în care revizuenta susţine faptul că:

- instanţa de recurs ar fi încălcat prevederile art. 101 din TFUE arătând că "nici Consiliul prin Decizie şi nici instanţa de judecată, prin hotărârea atacată, nu au aplicat prevederile art. 101 din TFUE pentru a verifica dacă fapta subscrisei este sau nu prohibită de această prevedere din Tratat;

- instanţa de recurs ar fi încălcat prevederile art. 35 şi 36 din TFUE, arătând că instanţa de recurs a făcut o analizei a faptei reţinută de Consiliul Concurenţei în cuprinsul Deciziei nr. 84 în raport şi de două ordine emise de Ministerul Economiei, respectiv Ordinul nr. 408/2006 şi Ordinul nr. 445/2009, iar prin reţinerea acestor acte de către instanţă, a fost încălcat principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene.

Mai arată revizuenta faptul că, fără a se ţine cont de situaţia de fapt şi fără o analiză, cel puţin prima facie, asupra unor eventuale efecte negative ale practicii incriminate asupra comerţului dintre statele membre, s-a concluzionat în mod greşit asupra existenţei unei înţelegeri anticoncurenţiale constând în limitarea comercializării de energie electrică pentru alţi furnizori de energie electrică şi/sau alţi consumatori eligibili din România, precum şi în limitarea altor producători în a comercializa către parteneri contractuali ai Hidroelectrica S.A.

Astfel, instanţa supremă ar fi apreciat că, în interpretarea art. 5 din Legea nr. 21/1996, pentru a determina că cele două contracte au avut ca efect restrângerea concurenţei pe piaţă, nu ar avea importanţă scopul încheierii contractelor (ca energia electrică să fie exportată) şi nici faptul că B. nici măcar nu avea licenţă în România, fiind imposibil ca energia să fie destinată pieţei României, iar ceea ce ar conta, în interpretarea art. 5 din Legea nr. 21/1996, ar fi că energia electrică a fost pusă la dispoziţie pe teritoriul României (la punctele de frontieră) şi că prevederile contractuale nu interziceau comercializarea energiei în România.

În opinia revizuentei, instanţa naţională a încălcat principiul CJUE afirmat în cauza C-174/84, potrivit căruia "o măsură care este specific direcţionată către exporturi de petrol într-un stat nemembru nu este probabil să restricţioneze sau să distorsioneze concurenţa pieţei comune. De aceea, nu poate afecta comerţul din comunitate şi să încalce art. 85 din Tratat"; în interpretarea art. 101 din TFUE, pentru a stabili daca o înţelegere anticoncurenţială are ca efect restrângerea concurenţei pe piaţa relevantă, primează scopul pentru care a fost încheiată înţelegerea respectivă şi nu prevederile contractuale, fiind indiferent locul livrării bunurilor (chiar în cadrul teritoriului pieţei relevante) atâta vreme cât nu există dubiu că bunurile erau destinate exportului, urmând a fi livrate în afara pieţei relevante, motiv pentru care nu puteau conduce la restrângerea concurenţei pe piaţa relevantă. Faptul că în contract nu s-a prevăzut o interdicţie de a comercializa bunurile pe piaţa din România ar fi, în viziunea revizuentei, lipsit de relevanţă, atâta vreme cât achizitorul nu avea dreptul de a comercializa bunurile în România, neavând licenţă, iar în contract s-a prevăzut expres faptul că bunurile sunt destinate exportului.

Se mai arată în cererea de revizuire că, prin hotărârea pronunţată în cauză, CJUE a concluzionat că articolele 35 şi 36 TFUE trebuie să fie interpretate în sensul că o legislaţie naţională care, astfel cum este interpretată de autoritatea însărcinată cu aplicarea sa, impune producătorilor naţionali de energie electrică să oferteze întreaga cantitate de energie electrică disponibilă pe platformele administrate de singurul operator al pieţei naţionale de energie electrică desemnat pentru serviciile de tranzacţionare de energie electrică, constituie o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la export, care nu este susceptibilă să fie justificată pe motive de siguranţă publică legate de siguranţa alimentării cu energie, în măsura în care o astfel de legislaţie nu este proporţională cu obiectivul urmărit. Rezultă că, în temeiul principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, orice fel de astfel de legislaţie naţională trebuie înlăturată de la aplicare de către instanţa naţională învestită cu soluţionarea unui dosar.

III. Apărările intimatului Consiliului Concurenţei în revizuire.

Intimatul Consiliul Concurenţei a depus întâmpinare prin care a solicitat Înaltei Curţi respingerea acestei cereri, ca fiind nefondată.

A arătat intimata că art. 101 din TFUE devine aplicabil "doar în măsura în care este îndeplinită condiţia cu privire la afectarea comerţului între statele membre (condiţie care, aşa cum a reţinut instanţa de casare, nu a fost analizată de către instanţa de fond şi, pe cale de consecinţă, nu face obiectul deciziei supuse revizuirii)".

Totodată, susţine intimatul Consiliul Concurenţei, în prezenta cauză nu au relevanţă nici Hotărârea CJUE invocată prin cererea de reviuzire pronunţată în Cazul C-648/18 şi nici dispoziţiile art. 35 şi 36 din TFUE.

IV. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La data de 20 mai 2021 revizuenta A. a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarele chestiuni: "în cazul unui contract pe termen lung, care prevede livrarea bunurilor în punctul de frontieră şi în executarea căruia bunurile au fost exportate într-un stat terţ, dar fără restricţia reintroducerii lor în Piaţa Comună, este obligatorie analiza incidenţei art. 101 TFUE, iar contractul trebuie calificat ca fiind unul de export dar şi ca neafectând comerţul intra-comunitar? Art. 101 şi art. 35 şi 36 din TFUE se opun unei legislaţii naţionale care impune producătorilor naţionali de energie electrică să oferteze întreaga cantitate de energie electrică pe piaţa naţională?"

În motivarea acesteia, revizuenta a arătat, în esenţă, faptul că, în interpretarea art. 101 TFUE, un acord nu este capabil să afecteze piaţa relevantă în măsura în care bunurile sunt destinate unor state terţe faţă de piaţa respectivă. În opinia revizuentei, în interpretarea art. 101 TFUE, un contract pe termen lung care prevede livrarea bunurilor în punctul de frontieră şi în executarea căruia bunurile au fost exportate într-un stat terţ, dar fără restricţia reintroducerii lor în Piaţa Comună, în sensul art. 101 TFUE, trebuie calificat ca fiind unul de export dar şi ca neafectând piaţa relevantă.

Cu privire la a doua întrebare preliminară, revizuenta a arătat faptul că, prin Hotărârea pronunţată de către CJUE în cauza C-648/18 dintre Hidroelectrica şi ANRE, Curtea a reţinut că articolele 35 şi 36 TFUE trebuie să fie interpretate în sensul că o legislaţie naţională care, astfel cum este interpretată de autoritatea însărcinată cu aplicarea sa, impune producătorilor naţionali de energie electrică să oferteze întreaga cantitate de energie electrică disponibilă pe platformele administrate de singurul operator al pieţei naţionale de energie electrică desemnat pentru serviciile de tranzacţionare de energie electrică, constituie o măsură cu efect echivalent unei restricţii cantitative la export, "care nu este susceptibilă să fie justificată pe motive de siguranţă publică legate de siguranţa alimentării cu energie, în măsura în care o astfel de legislaţie nu este proporţională cu obiectivul urmărit"; altfel spus, o astfel de reglementare naţională contravine dreptului Uniunii Europene, mai exact art. 35 şi 36, trebuind înlăturată de la aplicare de către instanţele naţionale.

Prin Notele de şedinţă depuse la data de 17.06.2021 intimatul Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea atât a cererii de revizuire cât şi a cererii de sesizare a CJUE în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Revizuenta B. a depus, de asemenea, Note de şedinţă la data de 15 iunie 2021, prin care a formulat susţineri atât cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire cât şi a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

V. Considerentele instanţei de revizuire

Examinând cererea de revizuire formulată în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, coroborat cu art. 509 şi următoarele C. proc. civ., Înalta Curte constată că această cerere este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 509 C. proc. civ., revizuirea este calea extraordinară de atac care se poate promova împotriva unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul. În ceea ce priveşte decizia a cărei revizuire se solicită, este indubitabil faptul că aceasta este o decizie cu caracter intermediar, respectiv o decizie care determină rejudecarea litigiului de către instanţa care a judecat cauza în fond, câtă vreme instanţa de reformare a admis recursul formulat de Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 3524 din 6 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, aşa cum am arătat în preambulul prezentei decizii.

Aşadar, cum reiese din economia textului de lege anterior citat, în privinţa obiectului cererii de revizuire, sunt prevăzute două condiţii legale cumulative: a) hotărârea atacată să fie dată asupra fondului sau să evoce fondul; b) hotărârea să fie executorie sau definitivă. Intră în această categorie hotărârile pronunţate în primă instanţă, mai puţin cele prin care instanţa a anulat sau a respins cererea în baza unei excepţii peremptorii, fără a o analiza în fond, hotărârile instanţelor de apel prin care s-a respins apelul ca nefondat sau prin care s-a admis apelul şi s-a schimbat în tot sau în parte soluţia, hotărârile instanţelor de apel prin care s-a evocat fondul după anularea hotărârii de prima instanţă, hotărârile instanţei de recurs date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reţinere.

Rezultă că, în principiu, nu pot face obiectul revizuirii hotărârile date în primă instanţă şi apel prin care nu se analizează sau evocă fondul, precum şi hotărârile date de instanţa de recurs prin care se anulează, se respinge ca tardiv, se constată perimarea, se respinge recursul ca nefondat ori hotărârile intermediare. prin care instanţa de recurs admite recursul şi casează hotărârea atacată, trimiţând cauza spre rejudecare (a se vedea CSJ, secţia civilă, Decizia nr180/1992 în revista "Dreptul" nr. 8/1993, p.86-87; Decizia nr. 666/15 februarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială în "Pandectele săptămânale" nr. 2/2012). De la regula potrivit căreia hotărârile ce fac obiectul revizuirii trebuie să vizeze fondul, se exceptează situaţiile în care revizuirea este întemeiată pe dispoziţiile de la alin. (1) pct. 3 (numai ipoteza judecătorului), pct. 4, pct. 7-10 ale art. 509 noul C. proc. civ.

În ceea ce interesează în materia revizuirii, literatura juridică de specialitate este unanimă în a aprecia că nu sunt susceptibile de revizuire hotărârile intermediare, adică acelea prin care se admit apelul, recursul, contestaţia în anulare ori revizuirea şi se trimite cauza spre rejudecare ori se fixează termen pentru evocarea fondului. (de exemplu, M. Tăbârcă, "Drept procesual civil", vol. III, p.265, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014; V.M. Ciobanu, M. Nicolae-coordonatori, "Noul C. proc. civ. comentat şi adnotat", Ediţia a II a revizuită şi adăugită, vol. I, p.509, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2016; G. Boroi, M. Stancu, "Drept procesual civil, Ediţia a 5 a revizuită şi adăugită", p.872, Ed. Hamangiu 2020).

În altă ordine de idei, trebuie amintit faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată".

Aşadar, revizuirea prevăzută de acest text de lege este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 509 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea de către instanţele de contencios administrativ a principiului priorităţii normelor dreptului comunitar faţă de norma internă, principiu care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cu alte cuvinte, instituirea căii de atac a revizuirii, prin art. 21 alin. (2) menţionat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Întâi de toate trebuie, însă, subliniat faptul că revizuirea reglementată de legea contenciosului rămâne în continuare o cale extraordinară de atac, cu toate trăsăturile juridice specifice. Aşa cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în chiar cuprinsul Deciziei nr. 45/2016, o astfel de calificare "presupune ca aceasta cale poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare şi aplicare"; ca atare, in/admisibilitatea acestui motiv de revizuire ar urma să se analizeze tot prin raportare la o serie de repere specifice reglementarii generale a acestei căi de atac, astfel cum au fost acestea sistematizate de-a lungul timpului de teoreticieni, în lumina soluţiilor oferite de practică judiciară.

Raportat la dispoziţiile art. 509 C. proc. civ. anterior citat, aparent revizuirea ar putea fi exercitată şi în această situaţie specială, reglementată de art. 21 alin. (2) din legea 554/2004 doar împotriva unor hotărâri care evocă fondul sau dată asupra fondului. Cu toate acestea, prin Decizia nr. 1039/2012 a Curţii Constituţionale s-a stabilit că prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ sunt neconstituţionale "în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei".

Este fără putere de tăgadă că decizia Curţii Constituţionale anterior citată a avut în vedere, în declararea ca neconstituţional a respectivului text, situaţia în care, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile (definitive) prin care nu s-a evocat fondul (de exemplu, a fost respinsă calea de atac), au fost produse încălcări ale dreptului Uniunii Europene, fiind vorba despre hotărâri prin care procesul s-a finalizat, instanţa de reformare s-a dezînvestit definitiv, nemaiexistând niciun alt remediu procesual pentru îndreptarea unor eventuale erori decât acela al promovării unor căi extraordinare de atac de retractare, fiind de esenţa acestora de a putea fi exercitate numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.

În contextul analizei admisibilităţii cererii de revizuire, nu este lipsit de semnificaţie nici faptul că, prin decizia supusă revizuirii, instanţa de recurs s-a pronunţat doar în limitele în care a fost învestita prin recursul declarat de autoritatea de concurenţă, respectiv prin raportare la criticile aduse celor două motive de anulare a Deciziei 82, emisă de aceasta din urmă; în acest sens, instanţa de reformare a reţinut în mod expres că "anumite susţineri nu vor fi analizate pentru că exced limitelor recursului, stabilite pe baza a ceea ce instanţa de fond a judecat" respectiv că "instanţa de fond nu a analizat decât unele din motivele cererii introductive" ceea ce a condus la pronunţarea soluţiei de casare cu trimitere şi a justificat-o.

Astfel, se observă ca unul din motivele cererii introductive, neanalizat de către instanţa de fond, se referă la faptul că autoritatea de concurenţă "a omis investigarea încălcării art. 101 din TFUE". Din perspectiva în care instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestui motiv de nulitate a deciziei, în mod evident, instanţa de recurs nu avea cum să analizeze şi să se pronunţe, prin decizia supusă revizuirii, asupra argumentelor dezvoltate în acest sens de către revizuenta-reclamantă în faza recursului (argumente reluate în cererea de revizuire), astfel încât să fie deschisă calea unei căi extraordinare de atac de retractare, cu atât mai mult cu cât soluţia a fost de casare şi trimitere a cauzei spre rejudecare sub aspectul tuturor motivelor invocate în conţinutul cererii introductive, ceea ce înseamnă că inclusiv aspectele invocate în legătură cu prioritatea dreptului european pot fi readuse în analiza instanţei de rejudecare.

Pentru toate argumentele invocate, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 509 şi următoarele C. proc. civ., apare ca fiind inadmisibilă şi va fi respinsă ca atare.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare, fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 06.10.1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

În prezenta cauză, având în vedere argumentele expuse anterior şi care au condus la concluzia inadmisibilităţii cererii de revizuire, având în vedere caracterul deciziei a cărei retractare se solicită, Înalta Curte apreciază că şi cererea de sesizare este inadmisibilă, nefiind întrunită condiţia concludenţei în soluţionarea litigiului pendinte, titulara acestei cereri de sesizare având posibilitatea de a invoca aspectele ce fac obiectul întrebărilor preliminare, în faţa instanţei sesizată cu rejudecarea fondului pricinii.

În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 509 şi următoarele C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire; de asemenea, faţă de argumentele invocate, va respinge şi cererea de sesizare a CJUE, tot ca fiind inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 4065 din 25 august 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2021.