Application of insurance guarantee fund cap to subrogated regression claims in mandatory liability insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 08.10.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 16894/11.09.2018 emise de Comisia Specială a FGA, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/16.07.2018 depusă de reclamant pentru recuperarea sumei de 1.152.362,71 RON, solicitând anularea acestei decizii.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1351 din data de 9 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1351 din 9 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului şi admiterea contestaţiei ce formează obiectul prezentei cauze.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi a încălcat prevederile art. 1597 şi art. 2210 C. civ., mecanismul subrogaţiei nefiind incompatibil cu reglementările din Legea nr. 213/2015.

Instanţa de fond, deşi a apreciat că reclamantul are calitatea de creditor al asigurătorului, a considerat că nu este un creditor de asigurare, plasând reclamantul în categoria furnizorilor de bunuri şi servicii aflaţi în relaţii comerciale cu asigurătorul în faliment, deşi pretenţiile acestuia vizau recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma producerii unui risc asigurat.

A susţinut recurentul-reclamant că prin soluţia pronunţată, instanţa de fond discriminează atât asiguraţii RCA, cât şi victimele accidentelor produse în străinătate de asiguraţi RCA ai asigurătorului A., stabilind în mod eronat că despăgubirile datorate nu reprezintă creanţe de asigurare pe care FGA să le garanteze.

A mai susţinut că BAAR nu s-a adresat FGA în vederea plăţii unei creanţe proprii pe care ar avea-o în calitatea sa de creditor de asigurare, ci a formulat cererea în locul persoanelor în numele cărora s-a subrogat şi pentru care a efectuat plata creanţei. Dreptul BAAR de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilităţile FGA a fot recunoscut, de altfel, şi prin plăţile efectuate către acesta până la momentul atingerii plafonului de 450.000 RON.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute, precum şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, intimatul a arătat că FGA nu a contestat subrogarea FPVS, numai că recurentul-reclamant încearcă să inducă în eroare instanţa menţionând că FGA a achitat şi a recunoscut subrogaţia legală a FPVS. În baza subrogaţiei legale nu se transmite şi calitatea de creditor de asigurare şi nu se transmite o creanţă de asigurare iar acţiunea pe care o exercită FPVS sau BAAR împotriva celui vinovat de producerea evenimentului sau a asiguratorului acestuia este o acţiune în nume propriu şi se exercită în afara oricăror raporturi de asigurare; reclamantul din prezenta cauză nu deţine o creanţă de asigurare ci o simplă creanţă născută în baza dreptului de regres, pe care o poate valorifica pe calea dreptului comun, fiind în afara oricăror raporturi de asigurare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 iulie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 10 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond

La data de 23.10.2014 s-a produs un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat decesul mai multor persoane întrucât conducătorul vehiculului Dacia 1310 cu nr. de înmatriculare x nu a observat la timp un buldoexcavator staţionat pe carosabil şi a intrat în coliziune cu acesta.

În baza sentinţei nr. 43/2017 a Tribunalului Bucureşti şi a Deciziei nr. 1128A/2017 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţate în dosarul nr. x/2015, BAAR a fost obligat la plata de despăgubiri către părţile civile pentru suma de 160.000 Euro, în solidar cu societatea A..

Titularii drepturilor de despăgubire au înţeles să solicite BAAR plata în întregime a despăgubirilor cuvenite, având în vedere insolvabilitatea asigurătorului A., astfel încât BAAR a efectuat plata sumei totale de 1.152.362,71 RON, cu titlu de despăgubiri.

În contextul deschiderii procedurii falimentului societăţii A., reclamanta a învestit autoritatea pârâtă FGA cu o cerere de plată pentru recuperarea sumei de 1.152.362,71 RON (din care 1.142.638,25 RON debit principal şi 9724,46 RON dobânzi).

Soluţionând cererea de plată formulată de BAAR, FGA a emis Decizia nr. 16894/11.09.2018, prin care a respins cererea, invocând atingerea plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare potrivit art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

2. Analiza motivelor de casare invocate de recurentul-reclamant

Preliminar, Înalta Curte reţine că pârâtul FGA nu contestă calitatea reclamantului de creditor de asigurare, chiar la termenul de judecată din 10 iunie 2021 reprezentantul intimatului-pârât precizând expres că "FGA a recunoscut reclamantului calitatea de creditor de asigurare, însă cererea acestuia a fost respinsă întrucât în speţă a fost atins plafonul prevăzut de Legea nr. 213/2015".

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, privind plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate şi conduc la reformarea soluţiei instanţei de fond.

Instanţa de control judiciar reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Pentru identitate de raţiune, cele statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 se aplică şi în prezenta speţă, chiar dacă reclamantul nu este societate de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2), referitoare la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantului, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurentul-reclamant cu privire la suma solicitată (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către BAAR, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurent cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va anula Decizia nr. 16894/11.09.2018 emisă de pârât şi va obliga pârâtul să soluţioneze cererea de plată nr. x/16.07.2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinţei civile nr. 1351 din 9 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Anulează Decizia nr. 16894/11.09.2018 emisă de pârât şi obligă pârâtul să soluţioneze cererea de plată nr. x/16.07.2018 formulată de reclamant.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 23 iunie 2021.