Salary difference claims against main credit controller: passive procedural capacity and prohibition of ultra petita ruling in public finance litigation

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 04.05.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune:

- anularea dispoziţiilor din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor sale salariale;

- obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou Ordin, cu stabilirea drepturile salariale în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 153/2017, respectiv la salariul de bază stabilit, cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acesta;

- obligarea Ministerului Justiţiei, în calitate de ordonator principal de credite, să aloce Direcţiei Naţionale de Probaţiune, în calitate de ordonator secundar de credite, sumele necesare plăţii drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, conform noului ordin de salarizare, precum şi a dobânzilor legale şi actualizării sumei restante cu rata inflaţiei;

- obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata drepturilor salariale, conform noului ordin, actualizate cu rata inflaţiei.

- obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) şi alin. (2)1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13 din 24 august 2011;

- obligarea Ministerului Justiţiei şi a Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4350 din 26 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia rămânerii fără obiect a cauzei şi a respins capetele de cerere 1, 2 şi 4 ca rămase fără obiect; a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune şi a obligat pârâţii la plata actualizată cu rata inflaţiei a diferenţei salariale dintre veniturile încasate efectiv şi venitul calculat conform Ordinului M.J. nr. 3396/C/30.08.2018 şi la plata dobânzii legale aferente de la data scadenţei fiecărui venit salarial până la data plăţii efective; a respins capetele 3 şi 6 de cerere, ca neîntemeiate.

3. Cererile de recurs

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 4350 din 26 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, respingerea ca neîntemeiată a cererii privind actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflaţie şi acordarea dobânzilor legale.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocă contrarietatea dintre considerentele hotărârii şi dispozitiv.

Astfel, arată că prin dispozitiv au fost obligaţi pârâţii la plata actualizată cu rata inflaţiei a diferenţei salariate dintre veniturile încasate efectiv şi venitul calculat conform Ordinului MJ. nr. 3396/C/30.08.2018 şi la plata dobânzii legale aferente, deşi a reţinut în considerente, în ceea ce priveşte capătul 5 de cerere, că prin omisiunea pârâtului de a emite la timp ordinul cu valoarea de referinţă sectorială, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, condiţiile angajării răspunderii pârâtului fiind îndeplinite. Mai mult, instanţa a concluzionat în considerente că se impune admiterea în parte a acţiunii şi obligarea pârâţilor la plata actualizată cu rata inflaţiei a diferenţei salariale dintre veniturile efectiv încasate şi veniturile calculate conform Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 şi la plata dobânzii legale aferente.

Recurenta-pârâtă subliniază că prin Ordinul MJ nr. 2883/C/2018 a fost acordată o valoare de referinţă sectorială majorată, însă emiterea acestui act administrativ nu a format obiectul cererii de chemare în judecată.

Precizează că există contrarietate şi între considente, în sensul că, deşi instanţa a motivat soluţia prin omisiunea pârâtului de a emite la timp ordinul cu valoarea de referinţă sectorială, cu toate că Ordinul MJ nr. 2283/C/2018 prin care s-a majorat VRS, nu a format obiectul cauzei, a obligat pârâţii la plata actualizată cu rata inflaţiei a diferenţei salariale dintre veniturile efectiv încasate şi veniturile calculate conform Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018, care vizează acordarea sporurilor în procent de aproape 30% din salariul de bază.

De asemenea, susţine că aceeaşi contrarietate există între dispozitiv, prin care au fost obligaţi pârâţii la plata drepturilor salariale conform Ordinului MJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală, şi considerente, în care se reţine că pârâtul nu a emis la timp ordinul cu valoarea de referinţă sectorială majorată (Ordinul MJ nr. 2283/C/2018).

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în mod greşit instanţa de fond a admis capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor datorate şi plata dobânzii legale de la data scadenţei până la data plăţii efective, întrucât nu a luat în considerare faptul că nu se poate reţine culpa pârâţilor în ceea ce priveşte neacordarea până la momentul aprobării de către ordonatorul principal de credite, a sporurilor în procent de maxim 30%, prin Ordinul MJ nr. 3396/C/2018.

Apreciază că este vorba de un aspect de oportunitate a acordării sporurilor în procentele menţionate în Ordinul MJ nr. 3396/C/2018, având în vedere că art. 25 Legea - cadru nr. 153/2017 statuează că sporurile de care beneficiază reclamanta nu sunt de 25% - sporul de risc şi solicitare neuropsihică, respectiv de 5% - sporul de confidenţialitate, personalul de probaţiune beneficiind de aceste sporuri în cuantumul maxim.

Precizează că Direcţia Naţională de Probaţiune, în calitate de ordonator terţiar de credite, are obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017, conform cărora suma sporurilor acordate cumulat pe total buget, pentru fiecare ordonator de credite, nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază.

Consideră că nu există o obligaţie legală privind acordarea la nivel maxim a acestor sporuri şi nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei prin actualizarea drepturilor salariale cu rata inflaţiei, care are caracterul unor daune compensatorii.

În ceea ce priveşte plata dobânzilor legale, arată că acestea reprezintă o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată şi, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, nu se poate vorbi de o neexecutare, motiv pentru care apreciază că în mod greşit instanţa de fond a admis acest capăt cerere.

De asemenea, susţine că nu sunt incidente dispoziţiile Deciziei nr. 2/2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, invocate de instanţa de fond, întrucât aceasta nu a ţinut cont de considentele deciziei, prin care s-a reţinut că fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi înlăturarea dispoziţiei privind obligarea sa la plata diferenţelor salariale.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că instanţa de fond s-a pronunţat şi asupra a ceea ce nu s-a cerut, dispunând obligarea pârâtului Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor salariale, deşi prin cererea de chemare în judecată nu se solicitase acest lucru, ci doar obligarea acestuia la alocarea fondurilor necesare plăţilor. Arată că prin capătul 4 de cerere s-a solicitat doar obligarea pârâtei DNP la plata diferenţelor salariale.

Consideră că instanţa a încălcat principiul disponibilităţii părţilor, consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care solicită casarea în parte a sentinţei şi înlăturarea obligării Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor salariale.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică faptul că, deşi instanţa de fond a reţinut în considerentele hotărârii că Ministerul Justiţiei are obligaţia să asigure fondurile necesare în bugetul Direcţiei Naţionale de Probaţiune, în vederea plăţii drepturilor salariale, a obligat ministerul la plata efectivă a diferenţelor salariale.

Invocă Decizia nr. 13 din 13.06.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că în cauzele în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă.

Arată că potrivit art. 16 din Legea nr. 252/2013, Direcţia Naţională de Probaţiune este o structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Justiţiei.

Precizează că atribuţia ministrului justiţiei este de a emite ordinul, a Ministerului Justiţiei de a vira banii şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate, astfel că formularea unor cereri având ca obiect pretenţii de ordin bănesc de către angajaţii Direcţiei Naţionale de Probaţiune nu poate să atragă, de plano, obligarea Ministerului Justiţiei la plata acestor sume, numai prin prisma calităţii sale de ordonator principal de credite.

Susţine că Direcţia Naţională de Probaţiune are personalitate juridică, iar raporturile de muncă ale reclamantei-intimate sunt stabilite cu aceasta, care efectuează în concret plata drepturilor salariale, motiv pentru care obligarea Ministerului Justiţiei este lipsită de temei legal, acesta neavând calitate procesuală pasivă. Mai mult, în baza dispoziţiilor art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009, potrivit cărora Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare şi repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, obligaţia de plată a diferenţelor salariale, dispusă în sarcina Ministerului Justiţiei, nu poate fi pusă în executare, întrucât excedează atribuţiilor acestuia, deoarece Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţatelor publice nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum şi responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar.

4. Apărările intimatei

Deşi a fost legal citată, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune: anularea dispoziţiilor din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor sale salariale; obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou Ordin, cu stabilirea drepturile salariale în acord cu Legea nr. 153/2017, respectiv cu începere de la 01.01.2018 la salariul de bază să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acesta; obligarea Ministerului Justiţiei, în calitate de ordonator principal de credite, să aloce Direcţiei Naţionale de Probaţiune, în calitate de ordonator secundar de credite, sumele necesare plăţii drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, conform noului ordin de salarizare, precum şi a dobânzilor legale şi actualizării sumei restante cu rata inflaţiei; obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata drepturilor salariale, conform noului ordin, actualizate cu rata inflaţiei; obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) şi alin. (2)1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13 din 24 august 2011.

Analizând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., invocate de către recurenţi, în limita criticilor formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate.

Astfel, examinând hotărârea recurată din această perspectivă, se observă că prima instanţă a admis unul dintre capetele de cerere ale acţiunii introductive, reţinând că, prin omisiunea pârâtului de a emite la timp ordinul cu valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, sens în care a obligat pârâţii la plata actualizată cu rata inflaţiei a diferenţei salariale dintre veniturile încasate efectiv şi venitul calculat conform Ordinului M.J. nr. 3396/C/30.08.2018 şi la plata dobânzii legale aferente de la data scadenţei fiecărui venit salarial până la data plăţii efective.

Se observă că, deşi în considerente prima instanţă a avut în vedere valoarea de referinţă sectorială, în dispozitiv s-a referit la Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 3396/C/30.08.2018 privind sporurile acordate personalului de probaţiune.

Or, prin acţiunea introductivă reclamanta solicitase anularea dispoziţiilor din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor sale salariale şi obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui nou Ordin, prin care cu începere de la 01.01.2018 la salariul de bază să i se adauge un cuantum total al sporurilor de 30%.

Prin urmare, considerentele hotărârii recurate vizează valoarea de referinţă sectorială şi nu acordarea unui cuantum total al sporurilor de 30% începând cu data de 01.01.2018, astfel cum solicitase reclamanta.

Mai mult, capătul 5 din cererea reclamantei, la care prima instanţă face referire că l-ar fi admis, se referă la obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale şi nicidecum la stabilirea unui anumit cuantum al valorii de referinţă sectorială.

În ceea ce priveşte critica recurentului Ministerul Justiţiei referitoare la faptul că în atribuţiile sale nu se regăseşte şi aceea de plată a diferenţelor salariale - având în vedere că prima instanţă a obligat pârâţii la plata actualizată cu rata inflaţiei a diferenţelor salariale -, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligaţie nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorităţii ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul Justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiţiei asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiilor publice din sistemul justiţiei pentru care ministrul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite şi urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, curţilor de apel, parchetelor de pe lângă curţile de apel, tribunalelor şi parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar şi administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligaţiile ce revin pârâtului Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite personalului din justiţie nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiţiei în acest sens, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între intimata-reclamantă şi Direcţia Naţională de Probaţiune, în timp ce Ministerul Justiţiei este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele celorlalţi ordonatori de credite din subordinea sa, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către ordonatorii secundari/terţiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Pe de altă parte, se reţine că problema vizând existenţa unei obligaţii legale a Ministerului Justiţiei, privind plata diferenţelor salariale solicitate de reclamanţii magistraţi prin acţiunile adresate instanţelor judecătoreşti, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunţarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deşi sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele aspecte, cu relevanţă pentru soluţia pronunţată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

56. În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

57. Mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare."

Aşadar, Înalta Curte constată că în sarcina pârâtului Ministerul Justiţiei nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de reclamanţi, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti formulate de reclamanţi, Ministerului Justiţiei revenindu-i doar obligaţia asigurării resurselor bugetare necesare plăţilor salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinţei instanţei de fond de către instanţa de control judiciar, prima instanţă apreciind eronat asupra acestui aspect.

Mai mult, Înalta Curte reţine că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la alocarea sumelor necesare pentru achitarea drepturilor salariale, iar nu la plata acestora.

În consecinţă, instanţa de recurs constată că în speţă sunt fondate criticile recurenţilor, în acest mod încălcându-se principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., reclamanta înţelegând să învestească instanţa cu soluţionarea unei cereri, ale cărei argumente nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară, constituind o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

În acest mod, a fost încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea de chemare în judecată, urmând să analizeze criticile aduse de recurenţi hotărârii atacate.

În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de ambii recurenţi, circumscrise motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva sentinţei civile nr. 4350 din 26 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe capătul de cerere referitor la actualizarea cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale în privinţa drepturilor salariale ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva sentinţei civile nr. 4350 din 26 octombrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi trimite spre rejudecare aceleiaşi instanţe capătul de cerere referitor la actualizarea cu rata inflaţiei şi plata dobânzii legale în privinţa drepturilor salariale ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 23 iunie 2021.