Appeal against dismissal of judicial disciplinary complaint upheld as disciplinary review is no disguised appeal.

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2020 reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Inspecţia Judiciară - Direcţia de Inspecţie pentru Judecători solicitând instanţei de judecată să dispună admiterea acţiunii în contencios administrativ formulată, şi pe cale de consecinţă anularea Rezoluţiei Inspectorului-Şef din 16.04.2020 nr. lucrare x prin care a fost respinsă plângerea prealabilă, anularea Rezoluţiei de clasare nr. 3944/A/18.11.2019 prin care s-a clasat sesizarea privind conduita necorespunzătoare a judecătorilor B. şi C. din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1014/19.10.2020 a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A. invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând instanţei de recurs admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, şi pe cale de consecinţa admiterea contestaţiei şi desfiinţarea Rezoluţiei Inspectorului-Şef şi a Rezoluţiei de clasare şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Recurenta, în motivarea căii de atac a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 99 lit. s) şi art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 întrucât, în cauză, au fost săvârşite abaterile disciplinare prevăzute de textul normativ enunţat anterior.

După o prezentare a situaţiei de fapt, sunt arătate de către recurentă criticile aduse hotărârii atacate, critici ce vizează, în esenţă, interpretarea în mod eronat a dispoziţiilor art. 480 C. proc. civ. coroborat cu art. 78 alin. (2) C. proc. civ. de către instanţa de fond.

În acest sens susţine recurenta că instanţa de apel trebuia mai întâi să constate neregularitatea săvârşită de prima instanţă de a nu fi pus în discuţia părţilor posibilitatea introducerii în cauză în calitate de pârât a terţului corect. Susţine recurenta că, in situaţia în care instanţa de apel ar fi procedat în acest mod, nu s-ar mai fi pronunţat asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului chemat în judecată de recurentă, respectiv a Primăriei Mun. Bucureşti ci ar fi avut posibilitatea de a trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

În opinia recurentei aceste aspecte reprezintă fapte ce se circumscriu normelor juridice prevăzute de art. 99 lit. s) şi t) din Legea nr. 303/2004, fapte care dacă nu ar fi fost săvârşite de către cei doi judecători reclamaţi "interesele părţii adverse ar fi fost şi ele satisfăcute pentru că după punerea în discuţia părţilor de către instanţa, a introducerii în cauză a Municipiului Bucureşti recurenta fie ar fi agreat să introducă acest terţ în proces şi atunci ar fi fost scos din cauză Primăria Mun. Bucureşti, fie, dacă ar fi refuzat, în cauză ar fi urmat o judicioasă soluţionare a excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă a celui din urmă".

Susţine, de asemenea recurenta, că ignorarea de către judecător a unei reguli de procedură care duce la inadmisibilitatea unei cereri care îi este adesată constituie o violare a dreptului de acces la un tribunal, invocând în acest sens cauza CEDO Miragall Escolano contra Spaniei, precum şi Cauza CEDO Iordache contra României.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susţinând că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legale aplicabile prezentei cauze, situaţie în care argumentele invocate în suţinerea căii de atac nu pot fi reţinute ca motive de nelegalitate a sentinţei pronunţate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurenta A. este nefondat.

Prioritar, Înalta Curte precizează că toate referirile din cuprinsul prezentei decizii la hotărârea atacată se va face la numarul ce apare în sistemul Ecris, respectiv 1014, având în vedere că numarul 1013 a fost atribuit de către Curtea de Apel Bucureşti hotărârii judecătoreşti din dosarul nr. x/2019.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Recurenta-reclamantă a investit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând contestaţia formulată împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 3944 A/18.11.2019 precum şi împotriva Rezoluţiei Inspectorului-Şef nr. C20-537 emisă la data de 16 aprilie 2020.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de Apel este corectă fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propiului demers de aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei la situaţia de fapt din dosar.

Înalta Curte constată, cu caracter preliminar, că recurenta a sesizat organul de inspecţie judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor fapte ce, conform sesizării formulate, ar intra în conţinutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) şi t) din Legea 303/2004.

Conform prevederilor art. 99 lit. t) din Legea 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea:" nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

De asemenea, relevante sunt şi considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

Argumentul esenţial invocat de recurentă este acela că prima instanţă a interpretat greşit prevederea din art. 99 alin. (1) al Legii nr. 303/2004, deoarece, în cauză, judecătorii reclamaţi au încălcat cu ştiinţă normele de drept procesual prevăzute de art. 480 C. proc. civ. prin raportare la art. 78 din acelaşi cod. Astfel, recurenta a invocat faptul că în baza acestor dispoziţii legale instanţa de apel investită cu soluţionarea dosarului nr. x/2017 trebuia mai întâi să constate neregularitatea săvârşită de prima instanţă de a nu fi pus în discuţia părţilor posibilitatea introducerii în cauză a terţului corect, situaţie care, dacă ar fi procedat în acest sens ar fi trimis cauza spre rejudecare şi nu ar fi fost obligată să se pronunţe asupra excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă invocat ca motiv de apel.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit, şi aceasta întrucât, pe de o parte, prin mecanismul cercetării disciplinare nu poate fi instituit un control asupra hotărârilor judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat, şi nu se poate reproşa instanţei de apel neadoptarea interpretării unei norme juridice în modalitatea prezentată de parte.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că dispoziţiile legale enunţate de recurentă nici nu pot fi interpretate în maniera prezentată de aceasta atât prin cererea de chemare în judecată cât şi prin cererea de recurs.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de fond din prezenta cauză a făcut o interpretare şi aplicare corectă a acestor norme juridice arătând în mod clar şi concis că în raport de normele procedurale ce reglementează calea de atac a apelului (art. 478, art. 479 C. proc. civ.) instanţele de apel nu au obligativitatea de a invoca din oficiu motivele de ordine publică ci doar o posibilitate a acestora de a acţiona în acest mod.

Mai mult, nu poate fi reţinută o culpă a instanţei de apel în ceea ce priveşte neobservarea neregularităţii săvârşită de prima instanţă cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 78 C. proc. civ. în condiţiile în care excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a fost invocată de pârâtul Primăria Mun. Bucureşti prin întâmpinare, iar recurenta a înţeles a formula apărări în sensul respingerii acesteia fără, însă, a solicita introducerea în cauză a terţului corect. Conform art. 78 alin. (2) C. proc. civ. introducerea în cauză în cauză a terţei persoane se poate efectua şi la cererea părţii, posibilitate de care recurenta nu a înţeles a uza.

Pe cale de consecinţă, în acord cu instanţa de fond, nu se poate susţine că membrii completului de judecată al căii de atac a apelului nu ar fi respectat cu bună ştiinţă sau ar fi ignorat din gravă neglijenţă normele de procedură.

În plus, din interpretarea dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reţine că, sub aspectul laturii subiective, judecătorul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Aşa cum s-a statuat mai sus prin decizia Curţii Constituţionale, verificările ce pot fi efectuate de inspecţia judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârşirea unei abateri disciplinare şi, implicit, verificările ce pot fi efectuate de instanţa de contencios învestită cu analiza temeiniciei şi legalităţii actului emis de inspecţie, nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci conduita judecătorului, limita dintre acesta două impune o minimă analiză a aspectelor invocate de petenti.

Astfel, aceştia au invocat o aplicare greşită a unei norme de drept procesual în sensul că instanţa de apel trebuia mai întâi să observe neregularitatea săvârşită de judecătorul fondului de a nu pune in discuţia părţilor posibilitatea introducerii în cauză a unei terţe persoane, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente (care efectiv sunt critici la adresa soluţiei date de completul de judecată), în mod corect, nici inspecţia judiciară şi nici prima instanţă nu işi puteau exprima punctul de vedere tocmai pentru a evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluţiei. Ca urmare, ceea ce invocă recurenta ca fiind o lipsă a cercetării judecătoreşti sau a analizei instanţei se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancţioneze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se defineşte exclusiv prin încălcarea unor dispoziţii legale.

Actele dispuse de către instanţa de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenţionat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil normele de drept material ori procesual.

Aşa cum a subliniat prima instanţă, judecătorii au explicat argumentele care au fundamentat soluţia adoptată şi criticată de către recurentă, iar interpretarea normelor de drept în raport de situaţia de fapt reţinută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ.

Verificarea existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depăşirea limitelor stabilite prin 124 alin. (3) din Constituţie, art. 3 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor în conformitate cu care " Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.".

Înalta Curte constată că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de prevederile legale sus menţionate, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Instanţa de control judiciar observă, totodată, că judecătorul fondului a reţinut în mod corect că în raport cu reglementările prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 analiza efectuată de Inspecţia Judiciară se raportează la faptele sesizate, şi nu la conţinutul abaterilor disciplinare la care se face referire în sesizare.

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară de către Inspecţia Judiciară aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012 potrivit cărora:

"Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate".

Aşa fiind, examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, neexistând din partea autorităţii pârâte o depăşire a limitelor marjei sale de apreciere conferite de lege.

Cu referire la abaterea reglementată de dispoziţiile art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate.

Conform art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară "utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat".

În raport de această dispoziţie legală se reţine că norma juridică reglementează două ipoteze ale abaterii disciplinare, respectiv:

- utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti sau al actelor judiciare ale procurorului, sau

- motivarea în mod vădit contrară raţionamentului juridic.

Condiţia prevăzută de textul de lege pentru ambele ipoteze este ca săvârşirea acestor abateri să fie apte să afecteze prestigiul justiţiei sau demnitatea funcţiei de magistrat.

Înalta Curte analizând decizia pronunţată în apel de cei doi judecători constată că aceştia au efectuat o analiză amănunţită a normelor juridice referitoare la justificarea capacităţii de folosinţă a Primăriei Mun. Bucureşti, inclusiv prin raportare la acele decizii ale ÎCCJ indicate chiar de către recurentă. De asemenea, se observă că argumentele instanţei s-au raportat atât la apărările părţilor cât şi la dispoziţiile legale incidente în cauză nefiind relevate consemnări contradictorii şi nici alte elemente străine de un act de judecată imparţial şi obiectiv.

În ce priveşte susţinerea că ignorarea de către membrii completului de apel a unor norme de procedură constituie o violare a dreptului de acces la un tribunal, sens în care recurenta invocă jurisprudenţa CEDO cauza Miragall contra Spaniei şi cauza Iordache contra României, Înalta Curte constată că jurisprudenţa CEDO invocată de recurentă nu este incidentă cauzei.

Este adevărat că atât cauza Miragall Escolano contra Spaniei, cât şi Iordache contra României, s-a constatat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă în ambele cauze situaţiile au fost diferite.

Astfel, în cauza Miragall Escolano contra Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o violare a dreptului de acces la o instanţă rezultat din faptul că instanţele naţionale au dat o interpretare nerezonabilă regulilor referitoare la prescripţie în condiţiile în care decizia prin care a fost anulat decretul ce modifica adaosul comercial maxim al farmaciştilor nu fusese comunicat petentului Miragall Escolano. Termenul de prescripţie începea să curgă de la comunicarea acestei decizii de anulare a decretului.

În cauza Iordache contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a avut loc o încălcare a art. 6 rezultată din faptul că "în speţă, Guvernul nu a putut să dovedească faptul că tribunalul judeţean sau curtea de apel i-a explicat reclamantului care sunt consecinţele neplăţii taxelor de timbru sau că acesta ar fi putut solicita să fie scutit de plata lor, dat fiind că o astfel de cerere, oricât de incertă ar fi fost soluţionarea sa la data respectivă, constituia pentru reclamant singurul mijloc de a-şi vedea apelurile judecate pe fond" - pct. 42 din Hotărârea din 14 octombrie 2008.

Nu se poate susţine de către recurentă împrejurarea că instanţa de apel avea obligaţia de a-i explica care sunt efectele admiterii excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă atâta vreme cât, pe de o parte, a beneficiat pe tot parcursul procesului de asistenţă judiciară fiind asistată de avocat, iar pe de altă recurenta a fost înştiinţată asupra invocării excepţiei în faţa instanţei de fond prin apărările formulate de partea Primăria Mun. Bucureşti, apărari prin intermediul cărora a fost invocată această excepţie, iar recurenta a înţeles a solicita respingerea acestei excepţii, fără însă a cere instanţei de fond introducerea în cauză a terţului corect.

Pentru aceleaşi motive prezentate anterior nu poate constitui o încălcare a dreptului de acces la instanţă împrejurarea că magistraţii reclamati, în calea de atac a apelului, nu au observat neregularitatea săvârşită de prima instanţă cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 78 C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de proceduri civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1014 din 19 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2021.