Appeal dismissed in public procurement dispute: 5% financial correction upheld for violating equal treatment and transparency principles by selectively requesting bidder clarifications

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 18 februarie 2018, reclamanta Comuna Petreşti, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, a solicitat:

- în temeiul prevederilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 anularea Deciziei nr. 22935 din data de 18.08.2017 emisă de către pârâtă privind respingerea contestaţiei formulate de către reclamantă ca fiind netemeinică şi nelegală

- admiterea contestaţiei formulate de către reclamantă, în sensul anulării Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare din data de 12.06.2017 înregistrată la pârâtă sub nr. x/16.06.2017 ca fiind netemeinică şi nelegală

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor reţinute în mod nelegal în sumă de 223.370,49 RON reprezentând 5% din valoarea contractului de lucrări

- în temeiul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a solicitat obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul demers judiciar.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 150/CA/2018-PI din data de 01 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta Comuna Petreşti prin primar, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Agirculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 150/CA/2018 - PI/01.10.2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Comuna Petreşti, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, şi respectiv casarea sentinţei şi în rejudecare admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată.

În esenţă, recurenta a invocat următoarele critici de nelegalitate:

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica vizează împrejurarea că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, susţinând că instanţa de fond nu a procedat la examinarea tuturor argumentelor invocate prin cererea de chemare în judecată referitoare la:

- Formularul 22 şi Anexa prezentate de ofertantul A. S.R.L. au corespuns ca formă şi conţinut cu cel solicitat prin documentaţia de atribuire,

- perioada de garanţie acordată lucrării de 60 de luni s-a regăsit în documentul "Declaraţie privind termenul de garanţie acordat lucrărilor executate" la pag. 526 din Propunerea tehnică conform cerinţei Fişei de Date, Declaraţie luată în considerare de comisia de evaluare şi nu Anexa la formularul de ofertă la calcularea punctajului tehnic având în vedere că la acordarea acestuia Ponderea componenţei tehnice de 20,00% o reprezintă perioada de garanţie acordată lucrării

- au fost respectate dispoziţiile art. 37 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 926/2006 de către comisia de evaluare ceea ce a determinat aplicarea în mod corespunzător a criteriul de atribuire stabilit în Fişa de Date.

În consecinţă, susţine recurenta că au fost respectate principiile transparenţei şi tratamentului egal prevăzute de art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susţine de către recurentă împrejurarea că din analiza prezentării situaţiei de fapt şi de drept reţinute în cauză se poate constata că instanţa de fond nu a analizat susţinerile recurentei, considerând în mod greşit că în speţă se impun menţinerea actelor atacate.

Critica adusă hotărârii atacate întemeiată pe acest motiv de recurs este axată pe două categorii de argumente.

O primă categorie vizează susţinerile din contestaţie referitoare la lipsa motivării Deciziei atacate nr. 22935/18.08.2017.

Se arată de către recurentă împrejurarea că prin contestaţia formulată a invocat nulitatea absolută a Deciziei atacate nr. 22935/18.08.2017 susţinând că aceasta nu a fost motivată corespunzător în sensul că nu au fost indicate în mod concret motivele de fapt care au stat la baza respingerii contestaţiei recurentei.

Arată, în acest sens, că a motiva o decizie înseamnă a indica în mod expres care sunt motivele astfel încât să fie justificată adoptarea deciziei, iar lipsa unor astfel de motive are drept consecinţă lipsa de temeinicie a deciziei contestate.

Invocă recurenta în susţinerea acestui motiv că în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care consacră dreptul la bună administrare, instanţele naţionale au apreciat faptul că "absenţa motivării actului administrativ atacat, constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare şi o încălcare a obligaţiei constituţionale a autorităţilor administrative de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal al acestora.

De asemenea, invocă recurenta şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza C-419/14 din data de 117.12.2015 WebMindLicenses) s-a reţinut faptul că "dreptul la bună administrare - ca principiu general de drept impune în sarcina autorităţilor naţionale ca ori de câte ori acestea acţionează în domeniul dreptului Uniunii să se comporte precum o autoritate cvasijurisdicţională, ce adoptă şi respectă o procedură cvasijurisdicfională, ori de câte ori ar urma să adopte o decizie administrativă care riscă să aducă atingere drepturilor garantate de uniune."

Arată recurenta că şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1580/11.04.2008 a statuat faptul că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută şi fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie, ori de lege, constituie exces de putere, în contextul în care Constituţia României prevede în art. 31 alin. (2) obligaţia autorităţilor publice de a asigura informarea corectă a cetăţeanului asupra treburilor publice, dar şi asupra problemelor de interes personal.

În atare situaţie, susţine recurenta că motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea reprezintă o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri în concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea intr-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

În concluzie, se susţine că această critică a lipsei motivării Deciziei atacate nr. 22935/18.08.2017 nu a fost analizată de instanţa de fond care s-a rezumat doar la reluarea parţială a stării de fapt, concluzionând faptul că "nu se poate reţine o nemotivare a Deciziei de soluţionare a contestaţiei, motivul respingerii acesteia fiind expus foarte clar în concluzia comisiei de contestaţii".

O a doua categorie de critici vizează faptul că instanţa de fond în mod greşit a considerat faptul că în speţă se impune menţinerea actelor administrative.

Pentru acest motiv de recurs nu se aduce de către recurentă nicio critică efectivă hotărârii atacate, ci sunt reluate, in totalitate, motivele de la punctul B.2 din contestaţie.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Agenţia pentru Finanţarea Investitţiilor Rurale a depus întâmpinare la dosarul instanţei de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Sub aspectul solicitării de casare a sentinţei recurate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de control reţine că acest motiv de recurs vizează ipoteze variate: nemotivare, motivare insuficientă sau motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă sub acest aspect, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-reclamant în sensul că instanţa de fond nu a procedat la examinarea tuturor argumentelor invocate prin cererea de chemare în judecată, iar hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nu au fundament în raţionamentul juridic expus de judecătorul fondului.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de şedinţă, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanţei, numărul dosarului, data, numele, prenumele şi calitatea membrilor completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum şi menţiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal şi domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii şi cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de argumentele relevante, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată. Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă, iar nemotivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Fără a fi necesar să se răspundă la fiecare argument din susţinerile părţilor litigante, instanţa judecătorească poate proceda la gruparea tuturor argumentelor subsumate unui motiv de nelegalitate a actelor administrative contestate, motivarea să urmând să reliefeze raţionamentul logico-juridic pentru care a fost adoptată soluţia pronunţată, cu arătarea acelor elemente esenţiale în vederea stabilirii adevărului în cauză.

Hotărârea judecătorească ce formează obiectul recursului pendinte a fost motivată coerent şi suficient, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar asupra sa, fiind lipsită de ambiguităţi şi contradicţii, ceea ce determină compatibilitatea sa cu normele legale care stabilesc conţinutul unui asemenea act procedural.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

În acest sens este de observat împrejurarea că instanţa de fond a expus în mod corect situaţia de fapt făcând, de asemenea, o aplicare corectă a normelor juridice incidente cauzei.

Sub acest aspect, instanţa de fond a considerat ca fiind întemeiate motivele ce au stat la baza respingerii contestaţiei formulate, şi anume: formularul nr. 22 şi Anexa 22A depuse la AFIR pentru avizarea achiziţiei de lucrări au data de 19.07.2016, iar in oferta depusă de A. S.R.L. formularul nr. 22 are data de 12.01.2016. De asemenea, acest formular are menţionat doar preţul fără a se indica perioada de garanţie acordată lucrării şi fără a respecta modelul de formular publicat în SEAP. În ce priveşte perioada de garanţie, a observat instanţa de fond că aceasta este menţionată tot în Formularul nr. 22 datat 19.07.2016 depus la AFIR spre avizarea achiziţiei, nefiind menţionată în formularul datat 12.01.2016.

În această situaţie, a considerat instanţa de fond că au fost încălcate dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 926/2006 potrivit cărora:

"(1) Oferta este considerată inacceptabilă în următoarele situaţii:

b) a fost depusă de un ofertant care nu îndeplineşte una sau mai multe dintre cerinţele de calificare stabilite în documentaţia de atribuire sau nu a prezentat, conform prevederilor art. 11 alin. (4) - (5), documente relevante în acest sens"

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Înalta Curte remarcă mai întâi că recursul de faţă nu combate punctual argumentele Curţii de Apel Oradea, ci dimpotrivă prin cererea de recurs se reiau, în totalitate, susţinerile formulate în faţa instanţei de fond.

Atributul esenţial al instanţei de recurs îl constituie interpretarea legii, iar, în speţă, nu există critici de nelegalitate în sensul exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, chestiunea litigioasă pe care a avut-o de dezlegat prima instanţă a fost cea referitoare, la legalitatea abaterii constată de intimatul-pârât Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale.

Prioritar şi fără a relua situaţia de fapt generatoare a litigiului de faţă, Înalta Curte reţine, raportat la înscrisurile depuse la dosar în etapa soluţionării fondului şi faţă de susţinerile părţilor, că prin Nota de constatare a neregulilor şi stabilire a corecţiilor financiare nr. x/2017 echipa de control a reţinut că nu au fost respectate principiile transparenţei şi a tratamentului egal prevăzute de art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Plecând chiar de la dispoziţiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 36/2006 în conformitate cu care:

"(2) Principiile care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică sunt:

a) nediscriminarea;

b) tratamentul egal;

c) recunoaşterea reciprocă;

d) transparenţa;

e) proporţionalitatea",

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente prezentei cauze.

Respectarea principiului tratamentului egal presupune ca, oricând pe parcursul procedurii de atribuire, să se stabilească şi să se aplice reguli, cerinţe, criterii identice pentru toţi operatorii economici, astfel încât aceştia să beneficieze de şanse egale de a deveni contractanţi.

Principiul transparenţei presupune aducerea la cunoştinţa operatorilor economici interesaţi a tuturor informaţiilor referitoare la aplicarea procedurii de atribuire cu scopul eliminării riscului de favoritism şi de comportament arbitrar din partea autorităţii contractante.

În contextul factual prezentat de instanta de judecată, se constată că aceste principii au fost încălcate de recurentă.

Astfel, constată Înalta Curte că deşi atât ofertantul declarat câştigător A. S.R.L. cât şi ofertantul B. S.R.L. au prezentat oferte ce aveau aceleaşi deficienţe, şi anume: la procedura de Trasare a lucrării se tratează lucrări de construcţii şi nu trasarea lucrărilor de drum, autoritatea contractantă a solicitat clarificări doar ofertantului declarat ulterior căştigător, respectiv doar ofertantului A. S.R.L..

Este fără putinţă de tăgadă că procedând în această manieră recurenta-reclamantă a încălcat principiul tratamentului egal atâta vreme cât lipsa notificării ofertantului B. S.R.L. a creat un dezechilibru între ofertanţi, acest din urmă ofertant nemaibeneficiind de aceleaşi şanse de a deveni contractant.

Cu referire la lipsa notificării ofertantului B. S.R.L. apărarea recurentei nu poate reprezenta o respectare a principiilor instituite de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

A susţinut recurenta că nu a procedat şi la notificarea ofertantului B. S.R.L. cu motivarea că un eventual răspuns ar fi completat oferta iniţială. Prin contestaţia nr. 1400/14.07.2017 formulată la Nota de constatare a neregulii recurenta reclamantă a arătat că în ceea ce priveşte oferta depusă de B. S.R.L. aceasta nu a prezentat trasarea lucrărilor decât în Procedura tehnică şi verificarea trasării la pag. 49-52 din propunerea tehnică, că această procedură prezentată este aplicabilă doar lucrărilor ce se execută în cazul clădirilor şi nu pentru lucrări de drumuri, iar acest ofertant nu a prezentat sau descris elemenetele privind trasarea lucrărilor de drumuri în alte documente ale propunerii tehnice astfel că raportat la aceste aspecte comisia de evaluare nu putea solicita clarificări ofertantului, un eventul răspuns ar fi completat oferta iniţială depusă de B. S.R.L..

În condiţiile în care ambele oferte au avut aceleaşi deficienţe, aspect de altfel necontestat de recurenta-reclamantă, în respectarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006, recurenta reclamantă avea obligaţia notificării ambilor ofertanţi.

S-a susţinut, de asemenea, prin cererea de recurs că o eventuală notificare a ofertantului B. S.R.L. ar fi creat premisele încălcării dispoziţiilor art. 201 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Înalta Curte constată că tocmai aceste dispoziţii legale au fost încălcate de către recurentă. Prin notificarea doar a ofertantului A. S.R.L. recurenta reclamantă a determinat apariţia unui avantaj evident în favoarea acestuia.

Or, dispoziţiile art. 201 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 interzic ca prin clarificările solicitate să creeze un avantaj în favoarea unui ofertant.

Pe de altă parte, principiul tratamentului egal obligă ca situaţii comparabile să nu fie tratate în mod diferit.

Or, şi sub acest aspect constată Înalta Curte că acest principiu a fost încălcat.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei că oferta depusă de A. S.R.L. care prezintă aceeaşi deficienţă (la procedura de Trasare a lucrării se tratează lucrări de construcţii şi nu trasarea lucrărilor de drum) constituie doar un viciu de formă, pentru ca aceeaşi situaţie, respectiv aceeiaşi deficienţă să fie tratată în mod diferit pentru ofertantul B. S.R.L., şi anume în situaţia notificării de solicitări, răspunsul acestui ofertant ar fi însemnat o completare a ofertei iniţiale.

În atare situaţie, constată Înalta Curte că instanţa de fond a făcut o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei, retinând în mod corect existenţa unei abateri de la legalitate de către recurenta-reclamantă Comuna Petreşti.

În raport de toate aceste considerente. Înalta Curte observă că şi susţinerile din cererea de recurs prin care s-a susţinut că instanta de fond nu a analizat critica ce viza nemotivarea in mod corespunzător a deciziei atacate este nefondată. Prin decizia atacată s-a avut în vedere de către intimată încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 de către autoritatea contractantă iar motivarea în fapt se raportează, în mod concis, la lipsa unei notificări a ofertantului B. S.R.L..

Înalta Curte constată că, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, neregula este reprezentată de orice abatere de la legalitate, regularitate şi conformitate, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele ordonatorilor publici internaţionali şi/sau fondurilor publice naţionale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că, inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta interesele financiare ale Uniunii (C-465/10, pct. 47 şi C-199/03, pct. 31), statul fiind în măsură să solicite beneficiarului în cauză rambursarea finanţării (C-271/01, pct. 48, C-465/10, pct. 35), regula generală fiind că orice abatere trebuie să ducă la retragerea avantajului obţinut nejustificat (C-199/03, pct. 15).

Prin urmare, încălcarea prevederilor legale sau contractuale reprezintă o neregulă care atrage sancţiunea recuperării sprijinului financiar acordat prin încheierea contractului de finanţare.

Astfel, prejudiciul produs bugetului Uniunii Europene sau bugetelor naţionale, poate fi real sau potenţial, iar producerea unei nereguli şi utilizarea necorespunzătoare a fondurilor accesate, atrage sancţiunea restituirii parţiale sau totale a acestora.

În speţă, s-a stabilit cu certitudine săvârşirea de către reclamant a unei abateri, constând în nerespectarea prevederilor art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

În temeiul dispoziţiilor art. 6. alin. (3)^2 teza finală din O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene are obligaţia aplicării corecţiilor financiare în concordanţă cu principiul proporţionalităţii sau, acolo unde este posibil, prin analogie cu abaterile constatate în anexa, în situaţia în care se constată cel puţin una din abaterile prevăzute de lege.

Constată Înalta Curte că instanţa de fond în mod corect a stabilit că aplicarea corecţiei de 5% din valoarea contractului de finanţare este legală faţă de prevederile art. 4 din Regulamentul nr. 2988/95, conform cărora "orice abatere atrage după sine retragerea avantajului obţinut nejustificat prin obligaţia de a vărsa sumele datorate sau de a rambursa sumele primite nejustificat sau prin pierderea totală sau parţială a garanţiei constituite în sprijinul cererii de a beneficia de un avantaj acordat sau în momentul primirii unui avans".

Constată Înalta Curte că şi susţinerea ce viza faptul că procedura de achiziţie a fost verificată şi avizată de către intimata-pârâtă la data de 11.08.2016 este nelegală, autoritatea contractantă este singura răspunzătoare de întocmirea documentaţiei şi de desfăşurarea procedurii de achiziţie publică.

În raport de toate aceste considerente Înalta Curte constată recursul formulat ca fiind nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă Comuna Petreşti, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă Comuna Petreşti împotriva sentinţei nr. 150/CA/2018 - P.I. din 1 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2021.