Prime Minister's appeal dismissed; final judgment requiring allowance compensation to former Council members remains enforceable.

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal (nouă) la data de 26.08.2020 în dosarul nr. x/2019 pârâtul Prim-ministrul Guvernului României a solicitat lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării sentinţiei nr. 631/22 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în condiţiile art. 443 C. proc. civ. în ceea ce priveşte obligaţia de plată a indemnizaţiilor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 248/2013 republicată, instituită în sarcina emitentului actelor administrative contestate.

2. Soluţia primei instanţe

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 octombrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de lămurire a înţelesului, întinderii şi aplicării sentinţei nr. 631/22 iulie 2020 ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâtul Prim-ministrul Guvernului României solicitând casarea hotărârii atacate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, criticile aduse hotărârii atacate sunt fundamentate pe interpretarea şi aplicarea în mod eronat de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 443 Cod prcoedură civilă.

Prealabil, se arată de către recurent împrejurarea că s-a impus formularea cererii de lămurire a înţelesului, întinderii şi aplicării sentinţei nr. 631/2020 întrucât deşi instanţa de fond a admis acţiunea reclamanţilor şi le-a restabilit calitatea în cadrul C.E.S. totuşi a obligat Prim-ministrul României la plata cu titlu de despăgubiri a echivalentului indemnizaţiilor lunare cuvenite acestora, fără însă a fi deplin lămurite dispoziţiile executorii ale acestei hotărâri, situaţie care va constitui un impediment în executarea acestei hotărâri.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile aduse hotărârii atacate vizează, în principal, faptul că Prim-ministrul României nu este ordonator principal de credite, ci un organ unipersonal, fără patrimoniu propriu şi fără buget, astfel că instanţa de fond trebuia să analizeze şi să stabilească în concret atât întinderea, cât şi natura drepturilor ce urmează să fie plătite de către recurent în baza hotărârii judecătoreşti pronunţate.

Astfel, arată recurentul că instanţa de fond prin hotărârea nr. 631/2020 nu a individualizat sumele datorate de Prim-ministrul României şi nici nu au fost arătate criterii de determinare a sumelor pentru reclamanţi, după cum nu a fost stabilit care este regimul fiscal al acestor sume din perspectiva dispoziţiilor art. 76 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare.

Susţine recurentul că instanţa de fond procedând la restabilirea "calitătţii" reclamanţilor în cadrul C.E.S. implicit a repus în vigoare actele individuale emise de instituţia anagajatoare prin care le-a fost reglementate drepturile băneşti cuvenite, şi care, deşi au incidenţă în raporturile juridice materiale şi procesuale dintre părţi, nu au fost nici măcar indicate şi în discuţia părţilor, situaţie care determină imposibilitatea recurentului de a pune în executare obligaţia de plată.

Arată, de asemenea, recurentul că prin sentinţa pronunţată nr. 631/2020 nu se determină niciun element care să permită calcularea sumelor individuale care revin fiecărui reclamant, situaţie care în mod eronat a stabilit instanţa de fond că hotărârea ar cuprinde o creanţă lichidă în sensul art. 663 C. proc. civ.

Recurentul susţine că pentru stabilirea cuantumului drepturilor de creanţă recunoscute în beneficiul reclamanţilor este necesar să se cunoască salariile de bază, perioada raportului de muncă/serviciu, data încetării acestora, şi alte elemente care exced competenţei unei instanţe de executare, sens în care arată că era necesar ca respectivele criterii de determinare, pentru ca o creanţă să fie determinabilă, să nu reprezinte chestiuni de fond ci să conducă numai la efectuarea unor calcule matematice.

Arată recurentul că în faza de executare silită nu s-ar putea efectua o expertiză contabilă pentru calculul corect al debitelor întrucât acest aspect ţine de lămurirea titlului executoriu pus în executare pentru care o instanţă de executare nu este competentă.

Dispozitivul hotărârii nu conţine elemente care să permită stabilirea cuantumului despăgubirilor întrucât nu au fost administrate probe şi nici nu a fost realizată vreo expertiză judiciară care să determine câtimea indemnizaţiilor plătite de C.E.S.. Excepţia de la dreptul comun instituită de art. 272 Codul muncii referitoare la sarcina probei se aplică numai în procesele privitoare la raporturile juridice de muncă şi numai între subiectele acestor raporturi juridice, aşa încât prin obligarea Prim-ministrului României la plata indemnizaţiilor acordate de C.E.S. nu s-a ţinut cont nici de dispoziţiile imperative ale art. 249 C. proc. civ., soluţia fiind dată cu încâlcarea principiului "actori incumbit probatio".

O ultimă critică vizează aspectul temporal al obligaţiei de plată susţinându-se că termenul limită indicat în dispozitivul sentinţei civile nr. 631/2020 fiind "data reluării efective a calităţii deţinute", iar recurentul nu poate calcula termenul la care se raportează obligaţia de plată, nefiind cunoscută data reluării efective a activităţii decât de către Consiliul Economic şi Social care trebuie să valideze numirile membrilor într-o procedură proprie. Pe de altă parte, cuantumul sumelor ar putea fi majorat independent de conduita debitorului, fiind influenţat decisiv doar de voinţa părţilor raportului juridic de muncă ceea ce nu poate fi admis. În această situaţie, orice întârziere în reluarea efectivă a activităţilor de către reclamanţi va majora cuantumul creanţelor, chiar dacă acest fapt nu este imputabil Prim-ministrului României ci s-ar datora exclusiv părţilor raportului juridic de muncă.

Recurentul critică Incheierea atacată şi sub aspectul că nu poate fi obligat sî identifice el însuşi actele individuale prin care C.E.S., în calitate de angajator, a stabilit nivelul indemnizaţiilor acestora, astfel încât să poată fi determinat cuantumul drepturilor de creanţă recunoscute prin sentinţa nr. 631/2020.

Prin sentinţa nr. 631/2020, instanţa de fond pune sub semnul egalităţii drepturile pretinse de reclamanţi respectiv indemnizaţii acordate de C.E.S. în temeiul art. 33 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 248/2013 şi drepturile acordate de judecătorul fondului prin sentinţa civilă nr. 631/2020 respectiv despăgubiri egale cu valoarea indemnizaţiilor. În această situaţie, susţine recurentul că nu poate reţine şi vira impozitul pe venit şi contribuţiile sociale individuale obligatorii, aşa cum legal s-ar fi procedat în cazul plăţii de către institutţia angajatoare, iar aceste aspecte se impuneau a fi lămurite de judecătorul fondului.

În această situaţie, apreciază recurentul că cererea privind lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului sentinţei nr. 631/2020 este singura cale în care se pot îndrepta erorile strecurate în cuprinsul acestei hotărâri. Pentru ca o hotărâre judecătorească să poată fi pusă în executare trebuie să se cunoască cu certitudine care sunt modalităţile concrete de aplicare raportat la atribuţiile şi competenţele legale ale recurentului Prim-ministrul României, inclusiv din perspectiva surselor bugetare pe care judecătorul fondului le-a identificat în locul celor expres prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 248/2013.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare în cauză prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea Încheierii atacate ca fiind temeinică şi legală.

În apărare, intimaţii-reclamanţi arată, pe de o parte, că recurentul omite să facă aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 115/1999, a art. 50 alin. (1) din Codul administrativ precum şi a H.G. nr. 137/2020 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului.

Cu referire la susţinerea recurentului că prin sentinţa nr. 631/2020 nu se cunoaşte câtimea indemnizaţiilor plătite de C.E.S. şi deci, nici cuantumul despăgubirilor, arată că aceasta este nefondată în raport de dispoziţiile Legii nr. 243/2013 care la art. 22 alin. (3) stabileşte că funcţia de preşedinte al Consiliului Economic şi Social este asimilată din punct de vedere al indemnizaţiei celei de ministru, iar funcţia de vicepreşedinte celei de secretar de stat.

Sub acest temporal, arată reclamanţii că obligaţia de plată urma să înceteze doar atunci când reclamanţii vor fi puşi în situaţia anterioară, cu observaţia că între timp, mandatul acestora a încetat. Reluarea activităţii reclamanţilor urmează să survină de drept concomitent cu rămânerea definitivă a sentinţei nr. 631/2020.

În cauză a formulat întâmpinare şi intimatul-pârât Consiliul Economic şi Social prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esenţă că dispozitivul sentinţei nr. 631/2020 este clar, concis şi mai ales apt de a fi pus în executare. Prin lămurirea dispozitivului instanţa nu poate decât să expliciteze dispoziţiile acestuia iar nu să modifice hotărârea, dând un înţeles clar şi echivoc în situaţia în care sunt posibile mai multe interpretări ale aceleiaşi dispoziţii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinările formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Urmare a încadrării de către instanţa de control judiciar a motivelor de recurs în categoria celor vizate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmează a fi analizat recursul din această perspectivă.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere dacă, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de casare include în conţinutul său toate neregularităţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite în motive distincte de casare, cum este cazul primelor trei motive anume consacrate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, motivul de casare de la pct. 5 poate viza cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, începând de la neregulata citare a uneia dintre părţi şi continuând cu nesemnarea cererii reconvenţionale, nesemnarea minutei de către judecători, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este destinat să valorizeze atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor de ordine privată, legea nefăcând nicio distincţie în această privinţă. Casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru acest motiv de recurs se poate obţine însă în mod diferit, în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

Înalta Curte are în vedere faptul că art. 443 C. proc. civ. reprezintă o normă de procedură ce a fost corect aplicată de judecătorul fondului. Astfel, potrivit art. 443 C. proc. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziţii contradictorii, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.

Obiectul lămuririi sau al interpretării vizat de dispoziţiile legale mai sus citate are în vedere clarificarea dispoziţiilor contradictorii ale hotărârii judecătoreşti. Această posibilitate de interpretare oferită de C. proc. civ. instanţei, după pronunţarea hotărârii, aşadar după ce s-a dezinvestit are în vedere caracterul neclar sau contradictoriu al menţiunilor din dispozitiv.

Prin lămurirea hotărârii nu poate fi modificat dispozitivul, ci se clarifică, se interpretează doar măsurile dispuse de instanţă prin hotărârea a cărei lămurire se solicită.

Înalta Curte constată că în mod corect, instanţa de fond a apreciat netemeinică solicitarea recurentului în contextul argumentelor invocate în cererea acesteia de "lămurire" a dispozitivului, reţinând că de fapt aceasta urmăreşte modificarea soluţiei pronunţate, prin invocarea anumitor impedimente la punerea în executare a horărârii nr. 631/22 iulie 2020.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte cererea formulată de recurent, Curtea de Apel Bucureşti în mod corect a reţinut în cuprinsul acesteia că recurentul a invocat pe de o parte, chestiuni ce implică un control judiciar asupra soluţiei pronunţate, chestiuni ce nu pot face obiectul cererii în condiţiile art. 443 C. proc. civ. acestea putând fi analizate doar în calea de atac a recursului împotriva sentinţei nr. 631/20.07.2020, iar pe de altă parte chestiuni ce ţin de punerea în executare a sentinţei nr. 631/2020, inclusiv pretinse neclarităţi ce vizează obligaţiile stabilite în sarcina sa.

În ce priveşte aceste chestiuni ce ţin de punerea în executare a sentinţei nr. 631/20.07.2020, observă Înalta Curte că şi de această dată, judecătorul fondului a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 443 C. proc. civ., arătând că dispozitivul hotărârii nr. 631/2020 este clar şi concis, necuprinzând dispoziţii contradictorii.

Înalta Curte constată că, prin criticile invocate în recursul declarat împotriva încheierii din 15 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, recurentul îşi exprimă nemulţumirea cu privire la dispoziţia instanţei de obligare a acestuia la plata către o serie de reclamanţi persoane fizice cu titlu de despăgubiri a echivalentului indemnizaţiei lunare, după caz, cuvenite vicepreşedintelui Consiliului Economic şi Social, cuvenite unui membru al Plenului Consiliului Economic şi Social, şi respectiv cuvenite unui membru al comisiei de specialitate permanente a Consiliului Economic şi Social, nemulţumire ce vizează, pe de o parte, lipsa criteriilor de determinare a sumelor ce trebuiesc achitate reclamanţilor persoane fizice, iar pe de altă parte, întinderea obligaţiei de plată sub aspect temporal arătându-se că termenul limită indicat în dispozitivul sentinţei nr. 631/2020 fiind "data reluării efective a calităţii deţinute".

Instanţa de control judiciar apreciază că, în realitate, partea tinde la modificarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de fond a arătat în mod clar şi concis atât în dispozitivul sentinţei a cărui lămurire se solicită, cât şi în considerentele încheierii din 15 octombrie 2020 toate criteriile necesare determinării cuantumului obligaţiei de plată impusă în sarcina recurentului Prim-ministrul României, respectiv:

- a menţionat elementele necesare determinării cuantumului despăgubirilor prin referire la echivalentul indemnizaţiilor prevăzute de Legea nr. 248/2013 în funcţie de calitatea deţinută de fiecare parte reclamantă,

- a menţionat intervalul de timp pentru care este datorată despăgubirea respectivă, sens în care a arătat că punctul de pornire la stabilirea cuantumului obligaţiei de plată este data publicării în Monitorul Oficial a deciziei litigioase nr. 284/2018, iar ca punct limită data reluării efective a calităţii deţinute, dar nu mai târziu de data împliniri duratei mandatului.

A arătat, de asemenea, instanţa de fond că în ce priveşte data până la care se calculează despăgubirea, aceasta depinde în mod esenţial de data rămânerii definitive a sentinţei în forma pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, întrucât, faţă de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, termenul de formulare a recursului, precum şi exercitarea recursului au efect suspensiv de executare. Cum prin sentinţa nr. 631/2020 au fost restabilite calităţile reclamaţilor avute anterior emiterii deciziei nr. 284/2018, ca urmare a anulării acesteia, reluarea efectivă a calităţii deţinute de fiecare parte reclamantă este influenţată de măsura în care această sentinţă va rămâne definitivă în forma pronunţată şi data la care va interveni această situaţie.

În raport de aceste considerente, constată Înalta Curte că prin procedura de lămurire a dispozitivului nu se poate analiza eventuale probleme de fond, şi nici nu se poate modifica întinderea drepturilor recunoscute prin dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti astfel că nu există nicio neclaritate a dispozitivului ce ar putea fi remediată prin intermediul căii promovate.

Jurisprudenţa instanţei supreme atestă clar că procedura specială de lămurire a dispozitivului poate fi folosită de părţi doar în ipoteza în care dispozitivul hotărârii judecătoreşti nu este suficient de clar, fapt ce poate crea dificultăţi în procedura de executare silită, nefiind o cale menită să ducă la anularea ori modificarea titlului executoriu, întrucât o astfel de finalitate poate fi atinsă doar prin intermediul căilor legale de atac.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului Prim-ministrul României sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Prim - Ministrul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva încheierii de şedinţă din 15 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2021.