Judicial assistant seniority bonus under the equal pay principle of Law No. 71/2015
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal filed by the Ministry of Justice, thereby upholding the Court of Appeal's decision that partially annulled the Ministry's 2018 salary order and obligated it to reissue salary orders incorporating the "loyalty bonus" (seniority in position) for two judicial assistants, effective from April 9, 2015, with the Tribunal ordered to pay the resulting wage differences. The dispute centered on whether judicial assistants, as part of the judicial family, were entitled to the seniority bonus despite their five-year limited mandates and distinct status from professional judges, having challenged a norm administrative act that calculated their salaries without this component. Relying on the equal pay principle under Article 1(5^1) of Law No. 71/2015 and reinforced by Constitutional Court Decision No. 794/2016 and the High Court's uniform interpretation Decisions No. 23/2016 and No. 36/2018, the court held that the legislation mandates equalization of salaries at the maximum level in payment for similar functions within the same institution, irrespective of whether the rights were previously established via court judgments, and rejected the Ministry's argument that the fixed-term nature of the judicial assistant mandate precluded the accumulation of seniority for the purpose of the loyalty bonus.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 110 din Legea nr. 304/2004, art. 51 din Legea nr. 71/2015, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 20/2016, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ; Judicial assistant seniority bonus under the equal pay principle of Law No. 71/2015: The dispute centered on whether judicial assistants, as part of the judicial family, were entitled to the seniority bonus despite their five-year limited mandates and distinct status from professional judges, having challenged a norm administrative act that calculated their salaries without this component. Relying on the equal pay principle under Article 1(5^1) of Law No. 71/2015 and reinforced by Constitutional Court Decision No. 794/2016 and the High Court's uniform interpretation Decisions No. 23/2016 and No. 36/2018, the court held that the legislation mandates equalization of salaries at the maximum level in payment for similar functions within the same institution, irrespective of whether the rights were previously established via court judgments, and rejected the Ministry's argument that the fixed-term nature of the judicial assistant mandate precluded the accumulation of seniority for the purpose of the loyalty bonus.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for the Supreme Court's jurisdiction and authority to resolve the appeal in administrative litigation.
Procedural basis for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 18 iunie 2021
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.09.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018, reclamantele A. şi B. au solicitat anularea Ordinului nr. 2066/C/24.05.2018 emis de Ministrul Justiţiei şi obligarea pârâtului MINISTERUL JUSTIŢIEI la emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre contestatoare, cu luarea în considerare a tranşelor de vechime în funcţie, respectiv a sporului de fidelitate, începând cu data de 09.04.2015, respectiv:
- Pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, să le stabilească printr-un nou ordin de salarizare, cuantumul indemnizaţiei brute lunare şi în raport de vechimea efectivă în funcţie a fiecăreia (fidelitate), începând cu data mai sus menţionată;
- Obligarea pârâtului TRIBUNALUL TULCEA să le plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferenţele de drepturi salariale astfel rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcţie (fidelitate), începând cu data de 09.04.2015 şi până la data emiterii noului ordin de salarizare pentru B. şi, respectiv, până la data de 01.07.2018, pentru A..
- Obligarea pârâtului TRIBUNALUL TULCEA, la plata diferenţelor rezultate dintre indemnizaţia de încadrare brută lunară, stabilită la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON şi indemnizaţia brută lunară efectiv plătită, pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, cât şi a diferenţei rezultate dintre indemnizaţia de încadrare brută lunară, stabilită la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON şi indemnizaţia brută lunară efectiv plătită, pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017;
- Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 1523/2019 pronunţată la data de 19 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de cele două reclamante, şi a dispus anularea în parte a Ordinului nr. 2066/C/24.05.2018, exclusiv în ceea ce priveşte modul de calcul al drepturilor salariale ale reclamantelor, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare prin care drepturile salariale ale reclamantelor să fie stabilite prin luarea în considerare a vechimii în specialitate (în funcţie) începând cu data de 09.04.2015.
De asemenea, a obligat pârâtul Tribunalul Tulcea la plata către reclamante a diferenţelor salariale rezultate în urma recalculării drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 31.12.2017, iar în ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, aceasta a fost respinsă ce neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs Ministerul Justiţiei întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate nr. 1523/2019 iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
S-a arătat de către recurent, în motivarea recursului, că în mod greşit s-a dispus de către instanţa de fond anularea parţială a OMJ nr. 2066/C/24.05.2018 întrucât ordinul respectiv este un act administrativ cu caracter normativ prin care s-au stabilit cu caracter general indemnizaţiile de încadrare brute lunare corespunzătoare fiecărei funcţii, grad profesional, gradaţie, vechime în funcţie (art. 1 alin. (2) iar nu drepturile salariale individuale ale celor două reclamante.
După o scurtă prezentare a conţinutului dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Ordinul nr. 2066/C/2018, se arată de către recurent că prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015 s-a avut în vedere nivelul maxim prin raportare la aceeaşi categorie profesională şi funcţie, iar nu preluarea prin asimilare a unui drept specific altor categorii profesionale, respectiv al judecătorilor, şi care nu a existat niciodată în patrimoniul intimatelor-reclamante care îndeplinesc funcţia de asistent judiciar.
Arată recurentul că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, au prevăzut că asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită potrivit coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la nr. crt. 25 din Anexa nr. VI/1 (drepturile salariale corespunzătoare judecătorului de judecătorie).
Potrivit art. 12 alin. (3) din acelaşi act normativ, în anul 2010, salariile, soldele şi indemnizaţiile lunare de încadrare se stabilesc fără a fi utilizaţi coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi în anexele la această lege.
Potrivit art. 5 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) din aceeaşi anexă (inclusiv ale asistenţilor judiciari) se stabilesc astfel: la indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile şi majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum şi adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a) din anexa menţionată.
Conform Notei la Anexa nr. VI/1:
"Coeficienţii de ierarhizare pentru judecători, procurori, magistraţi-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor"' - se regăsesc sporul pentru vechimea în funcţie (majorarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare), sporul pentru vechimea în muncă, precum şi adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a) din Anexa nr. VI.
Deşi textul Notei la Anexa nr. VI/1 nu prevede în mod expres, rezultă că sporul pentru vechimea în funcţie (majorarea indemnizaţiei de încadrare brute Lunare) şi sporul pentru vechimea în muncă avute în vedere sunt cele prevăzute de reglementările în vigoare la 31 decembrie 2009, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare.
În atare situaţie, arată recurentul că o interpretare în sens contrar nu poate fi primită întrucât ar avea ca efect imposibilitatea aplicării dispoziţiilor legale potrivit cărora "la indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile şi majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare", ţinând seama de faptul că Legea nr. 330/2009 nu reglementează procentele acestor sporuri.
Având în vedere că, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, asistenţii judiciari nu au beneficiat de majorarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare pentru vechimea în funcţie, acest drept salarial nu a putut fi acordat nici după data de 01.01.2010 niciunui asistent judiciar.
La data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (1 ianuarie 2011), asistenţii judiciari au fost reîncadraţi pe clase de salarizare, avându-se în vedere dispoziţiile art. 16 din Secţiunea a 3- a - Salarizarea şi celelalte drepturi ale asistenţilor judiciari - a Capitolului VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei, din Anexa VI - Familia ocupaţionala de funcţii bugetare "justiţie", la această lege. Conform alin. (1) al acestui articol:
"(1) Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."
Aşadar, la data de 1 ianuarie 2011, asistenţii judiciari au fost reîncadraţi pe clase de salarizare avându-se în vedere vechimea în funcţie, respectiv corespunzător tranşelor 0-3 ani şi 3-5 ani, însă, în ceea ce priveşte drepturile salariale, fiind aplicabile dispoziţiile tranzitorii ale legilor anuale de salarizare, care au prevăzut că nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în Legea-cadru nr. 284/2010, aceştia nu au beneficiat de drepturi suplimentare pentru vechimea în funcţie.
Susţine recurentul că raţiunile pentru care legislaţia excludea asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcţie (sporul de fidelitate) au fost legate de faptul că asistenţii judiciari - reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit, care justifică şi o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.
În acelaşi timp, a fost avut în vedere şi istoricul şi scopul înfiinţării instituţiei "asistenţilor judiciari" şi rolul lor în cadrul completelor de judecată. Acest rol vizează participarea partenerilor sociali la judecarea cauzelor privind relaţiile de muncă, atât pentru asigurarea unei transparenţe şi a unui echilibru între cele trei părţi implicate în dialogul social: statul, sindicatele şi patronatele, cât şi pentru faptul că asistenţii judiciari sunt fini cunoscători ai realităţilor care privesc relaţiile de muncă, asistând instanţa de judecată la soluţionarea acestor cauze care au o anumită specificitate. Ca urmare, ideea esenţială avută în vedere a fost participarea partenerilor sociali, alături de stat, la administrarea actului de justiţie în materie de muncă şi asigurări sociale. Este evident, deci, că asistenţii judiciari reprezintă parteneri interesaţi în modul de soluţionare a cauzei, după cum este vorba de salariat sau patron. Prin urmare, asistenţii judiciari nu sunt şi nu pot fi imparţiali în sensul definit de Constituţie.
Asistenţii judiciari sunt numiţi pe o perioadă determinată (5 ani), iar prin esenţa şi natura funcţiei lor, nu sunt independenţi. Potrivit art. 110 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "asistenţii judiciari sunt numiţi de ministrul justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani".
Se susţine de către recurent că mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenţii judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că acelaşi asistent judiciar obţine ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat.
Arată recurentul că, în ceea ce o priveşte pe doamna A., asistent judiciar în cadrul Tribunalului Tulcea, începând cu data de 01.07.2018 i-a încetat mandatul de asistent judiciar, astfel că drepturile salariale ale acesteia au fost recalculate până la data de 30.06.2018, prin OMJ nr. 89/C/2019, iar în ceea ce o priveşte pe doamna B., prin OMJ nr. 2793/C/2018, a fost numită, începând cu data de 01.07.2018, pe o perioadă de 5 ani, în funcţia de asistent judiciar la Tribunalul Tulcea, iar prin OMJ nr. 472/C/2019, pe care îl anexăm, a fost modificat OMJ nr. 2793/C/2018, în sensul că, începând cu data de 1.07.2018, doamnei B., i-au fost stabilite drepturile salariate, corespunzător unei vechimi în funcţie de 3 - 5 ani şi gradaţiei 4.
Arată, de asemenea, recurentul că dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti menţionate de reclamante şi-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de salarizare prin care a stabilit indemnizaţiile reclamantelor, iar în condiţiile în care nu au fost anulate, acestea beneficiază de prezumţiile de legalitate şi temeinicie specifice actelor administrative.
Susţine recurentul că principiul egalizării stabilit prin Legea nr. 71/2015 nu înseamnă acordarea unor drepturi care nu au temei în legislaţia incidenţă în materia salarizării asistenţilor judiciari şi mai mult şi înfrâng principiile salarizării potrivit funcţiei şi gradului avute, edictate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016.
În raport de aceste considerente a solicitat recurentul admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată.
4. Apărările intimatei
Nu a fost formulată intâmpinare de către intimatele reclamanate, însă pentru termenul de judecată din data de 18 iunie 2021, acestea au depus înscrisuri respectiv adeverinţe doveditoare în ceea ce priveşte vechimea fiecăreia dintre intimate în funcţia de asistent judiciar.
Totodată, a fost depuse în dovedire şi fluturaşi de salariu aferenţi lunilor iulie, august şi noiembrie 2020 emişi pentru un coleg asistent judicira la Tribunalul Bucureşt, cu aceeiaşi încadrare ca cea a intimatelor, şi o copie a Ordinului 1853/C/23.03.2021 emios de către Ministerul Justiţiei pentru un asistent judicira din cadrul Tribunalului Hunedoara, ordin prin care, avându-se în vedere soluţia pronunţată de prima instanţă, într-o speţă similară cu cea din cauza pendinte, s-a dispus în sensul plăţii respectivelor drepturi salariale.
Au fost depuse, de asemenea, fluturaşii de salariu al celor două intrimate.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat, în principal, anularea Ordinului nr. 2066/C/2018 şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre reclamante, cu luarea în considerare a tranşelor de vechime în funcţie, respectiv a sporului de fidelitate, începând cu data de 09.04.2015
Prima instanţă a admis acţiunea formulată de cele două reclamante, şi a dispus anularea în parte a Ordinului nr. 2066/C/24.05.2018, exclusiv în ceea ce priveşte modul de calcul al drepturilor salariale ale reclamantelor, a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare prin care drepturile salariale ale reclamantelor să fie stabilite prin luarea în considerare a vechimii în specialitate (în funcţie) începând cu data de 09.04.2015.
De asemenea, a obligat pârâtul Tribunalul Tulcea la plata către reclamante a diferenţelor salariale rezultate în urma recalculării drepturilor salariale începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 31.12.2017, iar în ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, aceasta a fost respinsă ce neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că se impune admiterea acţiunii în raport de principiul egalizării drepturilor salariale prevăzute de art. 51 din Legea nr. 71/2015 şi a cărei modalitate de aplicare a fost lămurită prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15 decembrie 2016 respectiv prin luarea în considerare şi a drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.
Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât Ministerul Justiţiei şi-a întemeiat motivele de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În prezenta cauză aceste motiv de casare nu poate fi reţinut.
Într-o primă critică se arată de către recurent că instanţa de fond a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015 întrucât prin aceste norme s-a avut în vedere nivelul maxim prin raportare la aceeaşi categorie profesională şi funcţie, iar nu preluarea prin asimilare a unui drept specific altor categorii profesionale, respectiv al judecătorilor drept ce, susţine recurentul, că nu a existat niciodată în patrimoniul reclamantelor.
În raport de conţinutul dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015 în conformitate cu care:
"Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii", Înalta Curte constată că interpretarea dată de către instanţa de fond este cea corectă arătând că prin acest act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii.
În atare situaţie, critica formulată nu poate fi primită.
Pe de altă parte, se susţine de către recurent că în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 27/2006 asistenţii judiciari nu au beneficiat de majorarea indemnizaţiei de încadrare brute lunare pentru vechimea în funcţie iar acest drept salarial nu a putut fi acordat nici după data de 01.01.2010 niciunui asistent judiciar.
Mai susţine recurentul că în baza Legii cadru nr. 284/2010 ce a intrat în vigoare începând cu data de de 01 ianuarie 2011, asistenţii judiciari au fost reîncadraţi pe clase de salarizare avându-se în vedere vechimea în funcţie, respectiv corespunzător tranşelor 0-3 ani şi 3-5 ani, însă în ceea ce priveşte drepturile salariale, întrucât au fost aplicate dispoziţiile tranzitorii ale legilor anuale de salarizare, dispoziţii ce au prevăzut că nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în Legea cadru nr. 284/2010, asistenţii judiciari nu au beneficiat de drepturi suplimentare pentru vechimea în funcţie.
Susţine recurentul că raţiunile pentru care asistenţii judiciari nu au beneficiat de acordarea sporului pentru vechimea în funcţie (sporul de fidelitate) au fost, pe de o parte, legat de faptul că asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit care justifică o salarizare diferită, iar pe de altă parte, limitarea mandatului la 5 ani a exclus acordarea pentru această categorie de personal a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei cum este sporul de fidelitate, iar împrejurarea că asistentul judiciar obţine ulterior un nou mandat de 5 ani nu are relevanţă atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat.
Criticile formulate urmează a fi respinse de către instanţa de control judiciar.
Prioritar, constată Înalta Curte că prin cererea de chemare în judecată intimatele-reclamante au solicitat anularea, în parte, a Ordinului nr. 2066/2018 şi obligarea recurentului pârât la emiterea unui nou ordin prin care să se ia în considerare tranşele de vechime în funcţie, respectiv sporul de fidelitate începând cu data de 09.04.2015.
Instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, au fost avute în vedere de Curtea de Apel Bucureşti dispoziţiile Legii nr. 71/2015 care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.
Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:
« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:
1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:
"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."
De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:
« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (11) şi (12), cu următorul cuprins:
"(11) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.
(12) Prevederile alin. (11) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."
Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.
Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.
Aşadar, instanţa de fond a constatat în mod corect că egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.
Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."
Totodată, concluzia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.
Aşadar, decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor, aşa cum a considerat recurentul-pârât.
Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.
Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâtului în acest sens apare ca nefondată.
Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:
"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".
Totodată, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".
În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că prin Ordinul nr. 2066/2018 nu a fost acordată vechimea în funcţie (sporul de fidelitate) şi, prin urmare, se impune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Ministerul Justiţiei.
Susţinerile recurentului cu referire la faptul că asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit ce justifică şi o salarizare diferită nu pot constitui un motiv care să anuleze dreptul intimatelor la sporul de fidelitate solicitat.
Constată Înalta Curte că în raport de dispoziţiile Legii nr. 304/2004 este incontestabilă apartenenţa asistenţilor judiciari la personalul judiciar, intimatele reclamante prestând muncă alături de judecători şi de personalul auxiliar de specialitate.
Mai reţine Înalta Curte că, în raport de formularea textelor art. 5 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 83/2014, modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015 şi art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 20/2016, respectiv aceea că magistraţii şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor vor fi salarizaţi la "nivel de salarizare maxim în plată pentru funcţiile similare", respectiv la "nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective", acestea nu disting între cele două categorii de magistraţi şi personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, respectiv cei ale căror indemnizaţii au fost stabilite cu includerea unui procent de aproximativ 18%, conform O.U.G. nr. 10/2007 şi cei ale căror indemnizaţii nu includ acest spor. De aceea, conform regulii de interpretare logică "unde legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu trebuie să distingă" (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) rezultă că aceste dispoziţii se aplică ambelor categorii de magistraţi şi personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor.
Înalta Curte mai reţine că nu are nicio relevanţă faptul că asistenţii judiciari îndeplinesc mandate determinate (de câte 5 ani cu posibilitatea reinvestirii) întrucât acestea pot fi succesive în timp şi nu împiedică nicidecum acumularea vechimii în funcţia judiciară.
De asemenea, Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1523/2019 din 19 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 iunie 2021.