Application of FGA guarantee cap per insurance claim versus per creditor under subrogation in insolvent insurer liquidation

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 13.02.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 18135/28.01.2019 emise de pârât prin care s-a dispus respingerea cererilor de plată formulate în dosarele de daună menţionate în Borderoul nr. 3 la decizie, şi obligarea pârâtului, în principal, la plata sumei de 70.431,54 RON, şi, în subsidiar, la emiterea unor decizii individuale prin care să analizeze şi să soluţioneze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menţionate în Borderoul nr. 3 la decizie, cu obligarea pârâtului la cheltuielile de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 275 din 14 iunie 2019, Curtea a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Referitor la pct. 6 al art. 488, a arătat recurenta-reclamantă că hotărârea de fond este insuficient motivată, instanţa de fond neanalizând motivul privind încălcarea prevederilor art. 13 din Legea nr. 213/2015. Astfel, a invocat faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat 5 cereri de plată printr-o singură decizie, contrar articolului menţionat.

De asemenea, instanţa nu a analizat motivul întemeiat pe încălcarea principiului securităţii juridice şi predictibilităţii legii şi nici motivul privind încălcarea art. 1597 C. civ.. Analizând problema de drept privitoare la legea aplicabilă, instanţa de fond a ignorat complet criticile privitoare la încălcarea acestui principiu, respingându-l fără a motiva soluţia.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., a susţinut recurenta că instanţa a încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie, art. 6 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. civ. şi art. 1399 C. civ., reţinând că dreptul dedus judecăţii s-a născut la momentul şi ca urmare a publicării falimentului B., ajungând să aplice Legea nr. 213/2015 în mod retroactiv.

A opinat recurenta că este fundamentat greşită concluzia potrivit căreia raportul de garantare s-ar fi născut la momentul publicării falimentului B., la 4-5 ani ulterior momentelor la care au fost încheiate poliţele de asigurare, s-a făcut plata preţului garanţiei şi s-a produs riscul asigurat.

De asemenea, aplicarea limitării introduse prin Legea nr. 213/2015 inclusiv raporturilor de garantare născute sub imperiul Legii nr. 136/1995 ar face ca legea nouă să dobândească efect retroactiv.

Astfel, legea aplicabilă raportului juridic de drept substanţial fiind Legea nr. 136/1995, solicită recurenta a se observa că această lege nu prevede o plafonare a garanţiei datorată de Fond, motiv pentru care respingerea cererilor de plată prin raportare la plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 reprezintă o măsură nelegală.

A mai susţinut recurenta că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Art. 15 alin. (2) nu trebuie interpretat prin raportare la sensul obişnuit al noţiunii de creditor, ci prin raportare la definiţia legală dată de art. 4 alin. (1) lit. b) pct. iii) din Legea nr. 213/2015, definiţie care asociază creditorul de asigurare cu un contract de asigurare, voinţa legiuitorului fiind aceea dea plafona despăgubirile datorate de FGA prin raportare la fiecare contract de asigurare în parte, iar nu prin raportare la un portofoliu de contracte de asigurare. În aceste condiţii, prin faptul că A. s-a subrogat în numele a 763 creditori de asigurare, nu înseamnă că a dobândit o creanţă unică, în valoare de 6.163.245,54 RON, ci a dobândit în patrimoniu 763 de creanţe distincte.

Prin urmare, în relaţia cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, A. nu vine din calitate de creditor unic de asigurare, ci din calitate de persoană care s-a subrogat în numele a 763 creditori de asigurare.

În cauză, limitarea drepturilor asigurătorilor CASCO la o sumă globală de 450.000 RON, fără a ţine seama de numărul creditorilor de asigurare pe care asigurătorul CASCO i-a plătit în locul B./FGA şi în numele cărora s-a subrogat, reprezintă o clară şi foarte gravă afectare a dreptului de proprietate al A. dar şi al dreptului de proprietate aparţinând celorlalţi asigurători CASCO.

Având în vedere că A. s-a subrogat în numele unor creditori de asigurare ce urmau oricum să fie plătiţi de către Fond în limita unui plafon de 450.000 RON pe creditor de asigurare, limitarea globală adusă dreptului de proprietate al A. nu este justificată şi nici proporţională cu situaţia care a generat-o.

A mai arătat recurenta că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 1593, 1597 şi 2210 C. civ., referitoare la subrogaţia în drepturile creditorului.

Dacă cei 763 de creditori de asigurare beneficiau de 763 de garanţii până la limita unui plafon de 450.000 RON pe creanţă de asigurare, înseamnă că cel care s-a subrogat în numele creditorilor plătiţi a preluat nu doar creanţe, ci şi cele 763 de garanţii care însoţeau aceste creanţe.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă şi cu apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante nu sunt fondate, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare menţionat.

Sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar ipoteza că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii nu poate fi reţinută.

2. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este întemeiat, din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material incidente.

Se reţine că motivele de nelegalitate expuse de recurenta-reclamantă pot fi grupate, în esenţă, în critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speţă este supusă dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015, şi în critici vizând greşita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

2.1. În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită, în esenţă, în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului B.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În primul rând, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererile de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege. Prin urmare, în mod corect intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererilor de plată, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, "În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.", iar conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Aşadar, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată.

Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază a fi nefondate susţinerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

De altfel, instanţa de control judiciar constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 1498 din 27.07.2016 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B., a rămas definitivă, prin neapelare, sentinţa Tribunalului Sibiu nr. 132 din 16.02.2017 privind deschiderea procedurii falimentului asigurătorului B. şi au fost depuse cererile de plată de către reclamantă.

2.2. Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi a art. 1593, 1597 şi art. 2210 C. civ., în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate şi conduc la reformarea soluţiei instanţei de fond.

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererile de plată formulate de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 70.431,54 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menţionate în Borderoul nr. 3 la Decizia nr. 18135/28.01.2019.

Având în vedere cererea recurentei-reclamante de obligarea a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.625,13 RON, constând în servicii avocaţiale şi onorariu recurs, în raport cu soluţia dată asupra recursului, în condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite şi va obliga pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 275 din 14 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, admite acţiunea reclamantei A. S.A..

Anulează Decizia nr. 18135/28.01.2019 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menţionate în Borderoul nr. 3 la Decizia nr. 18135/28.01.2019.

Obligă intimatul-pârât FGA la plata sumei de 5.625,13 RON, cheltuieli de judecată către reclamanta A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.