Tax authority prevails: joint fiscal liability upheld against insolvent firm's administrator for unpaid corporate taxes.

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 3374/18.01.2018, comunicată la data 18.01.2018, emisă în Dosar de executare nr. 15/2016, privind angajarea răspunderii sale solidare, în calitate de asociat al S.C. B. S.R.L., privind creanţa fiscală în sumă de 1.108.521 RON, reprezentând TVA, impozit pe profit, dobânzi şi penalităţi şi a Deciziei nr. 54/14.03.2018 prin care a fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei nr. 3374/18.01.2018, solicitând anularea deciziilor menţionate.

Totodată, a solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 231 din 19 decembrie 2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş, şi, pe cale de consecinţă, a anulat Decizia nr. 3374/2018 privind angajarea răspunderii solidare a reclamantului în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L. pentru creanţa fiscală în sumă de 1.108.521 RON şi Decizia nr. 54/14.03.2018 privind soluţionarea contestaţiei.

De asemenea, a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că societatea înregistra obligaţii fiscale neachitate la bugetul statului, iar reaua credinţa a început din momentul în care nu au fost declarate sumele reprezentând taxa pe valoarea adăugata, obligatorii şi pe care nu le-a achitat la termenul scadent, astfel încât acestea au fost stabilite prin decizie de impunere.

Reprezentantul legal al societăţii debitoare nu a respectat aceste prevederi legale, dând dovada de rea-credinţă, în sensul că nu a achitat la termen obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat şi nici nu a declarat insolventa societăţii.

Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş a declarat starea de insolvabilitate pentru S.C. B. S.R.L., prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.09.2017, având în vedere faptul că aceasta nu înregistra, la acea data, bunuri şi venituri urmăribile suficiente pentru acoperirea obligaţiilor fiscale. Declararea stării de insolvabilitate este în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acea data şi cu prevederile art. 265 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare de la 01.01.2016.

Procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.09.2017 a fost transmis la sediul social declarat al societăţii, fiind comunicat la data de 12.10.2017, sub semnătura administratorului, în conformitate cu prevederile art. 47 alin. (4), 5) şi 7) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, nefiind contestat.

Reclamantul-contestator nu a respectat prevederile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, cu modificările si completările ulterioare, potrivit cărora numitul administratorul răspunde faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare şi materiale pe care legea, actul constitutiv le impun.

Astfel, în calitate de administrator, reclamantul avea obligaţia să supravegheze activitatea firmei, să verifice evidenţa contabilă a acesteia, să verifice modul de calcul şi de declare a impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, să asigure resursele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale către bugetul de stat.

Articolul 10 din Legea 82/1991 privind Legea contabilităţii, reglementează că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective.

Acesta nu a respectat cele menţionate mai sus, nu a efectuat demersuri pentru achitarea obligaţiilor restante, pentru care au fost aplicate măsuri de executare silită, nu a solicitat efectuarea de punctaje, reglări sau corecţii în evidentele fiscale, ignorandu-le cu bună ştiinţă, nu a solicitat deschiderea procedurii insolventei în termenul prevăzut de lege, nu a contestat starea de insolvabilitate a societăţii, aceasta atitudine reprezentând în mod evident o dovada a relei credinţe si a intenţiei de a prejudicia creditorul fiscal.

Reclamatul, a mai menţionat recurenta, trebuia să procedeze conform prevederilor legale reglementate de art. 66 alin. (1) din Legea 85/2014, potrivit cărora debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariţia stării de insolventa, având în vedere că obligaţiile fiscale de plata ale societăţii provin din perioada 01.10.2010-30.09.2015 (pentru impozit pe profit) si perioada 01.12.2010-30.11.2015 (pentru TVA).

Atât Codul de procedura fiscală, cat şi Legea insolventei nu conţin dispoziţii exprese referitoare Ia aplicarea cu prioritate a unora sau altora, cu incidenţă în ceea ce priveşte recuperarea creanţelor bugetare. Astfel, cele doua proceduri nu se exclud, esenţial fiind faptul ca antrenarea solidară a răspunderii, în baza Codului de procedura fiscală se face numai cu privire la obligaţii de plată restante de natura fiscala, în timp ce răspunderea întemeiata pe prevederile Legii insolventei se antrenează indiferent de natura obligaţiilor.

Recurenta a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală care prevăd că reprezentanţii legali ai persoanelor juridice, sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile ce revin, potrivit legislaţiei fiscale, entităţilor reprezentate. Aceşti reprezentanţi îndeplinesc obligaţiile fiscale de plată ale entităţilor reprezentate din acele mijloace pe care le administrează.

În conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea 207/2015 în cazul în care obligaţia de plata nu a fost îndeplinită de debitor, debitori devin "alte persoane, în condiţiile legii", astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) şi art. 26 din acelaşi act normativ, referitoare la răspunderea solidară cu debitorul a altor persoane, s-a constatat îndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare, fiind întrunite cumulativ elementele specifice răspunderii patrimoniale.

Recurenta a mai formulat critici în privinţa obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, precizând că nu pot fi reţinute în sarcina sa nici aspecte privind reaua credinţă, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, nefiind astfel îndeplinite prevederile art. 453 C. proc. civ.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimatul reclamant a învederat că forma de răspundere instituită de dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 nu este una pentru fapta altuia, ci reprezintă o formă de răspundere patrimonială personală, astfel că pentru a putea fi stabilită răspunderea solidară a acestuia este obligatorie probarea împrejurării că datoria fiscală provine exclusiv din modul în care şi-a exercitat atribuţiile de administrator, iar simpla constatare a stării de insolvabilitate nu este o condiţie suficientă pentru ataragerea răspunderii, având în vedere că legea nu instituie o prezumţie de culpă în sarcina administratorului sau asociaţiilor, ci impune probarea relei-credinţe.

În cauză, pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorului, se impunea a fi întrunite cumulativ cele patru elemente specifice răspunderii patrimoniale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia persoanei fizice în discuţie.

Intimatul a conchis în sensul că motivele de recurs descriu circumstanţele de fapt şi de drept numai din punct de vedere teoretic, fără a demonstra legătura de cauzalitate dintre declararea insolvabilităţii societăţii şi fapta administratorului, instanţa de fond reţinând corect că nu există elemnte de fapt precise şi certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a acestuia cu societatea debitoare.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată prin prisma circumstanţelor factuale şi a cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat, pentru considerentele ce succed:

Preliminar, Înalta Curte reţine că potrivit alin. (2) al art. 25 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta:

- lit. c) - administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

- lit. d) - administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Decizia de angajare a răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate de administrator al societăţii S.C. B. S.R.L., debitor declarat insolvabil de organele fiscale prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.09.2017 emis de Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş, a fost emisă de aceeaşi unitate fiscală, în considerarea dispoziţiilor legale anterior evocate.

Decizia a fost motivată prin aceea că, pentru activitatea desfăşurată, debitorul S.C. B. S.R.L. datorează la bugetul general consolidat obligaţii fiscale în cuantum de 1.108.521 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA, dobânzi şi penalităţi de întârziere, neachitate în termen, cu scadenţă începând din 20.03.2016 şi până la data emiterii deciziei, pentru a căror recuperare au fost întreprinse măsuri de executare silită constând în emiterea de somaţii şi titluri executorii, toate comunicate societăţii conform prevederilor legale incidente, a căror primire a fost confirmată, necontestate, dar administratorul societăţii nu a făcut dovada stingerii obligaţiilor şi nici şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru societatea aflată în incapacitate de plată şi care nu înregistrează bunuri şi venituri urmăribile, fapt care dovedeşte reaua sa credinţă.

Raportat la aspectele factuale ale speţei dedusă judecăţii, hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora a fost angajată răspunderea solidară a reclamantului A., în mod eronat reţinându-se neîndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a acestuia, având în vedere calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L..

În cazul de faţă, din prevederile legale mai sus menţionate, rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii, şi anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, în condiţiile art. 265 Codul de procedură fiscală şi reţinerea relei credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea.

Astfel, reaua-credinţă reprezintă condiţia sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare.

Dacă în privinţa îndeplinirii primei condiţii, cea referitoare la declararea debitorului ca insolvabil, în cauză nu există divergenţe de opinie între părţi, existenţa acesteia fiind deplin dovedită de procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.09.2017, în privinţa celei de-a doua condiţii, indispensabilă pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, fiind vorba de o apreciere prin excelenţă subiectivă a organelor fiscale, revine instanţei de judecată stabilirea existenţei sau inexistenţei acesteia.

Prin raportare la contextul faptic al cauzei, Înalta Curte menţionează că în speţă este vorba, aşadar, despre pasivitatea administratorului debitorului insolvabil, constând în inacţiuni reprezentate de împrejurarea că nu a solicitat instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru societatea aflată în incapacitate de plată, deşi aceasta înregistra obligaţii bugetare restante care depăşeau valoarea-prag prevăzută de lege, fără însă să deţină bunuri sau venituri urmăribile, coroborat cu împrejurarea că nu a depus diligenţe în vederea stingerii obligaţiilor bugetare.

Tinând seama de aceste aspecte, instanţa de recurs precizează că, conform prevederilor legale regăsite în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, printre obligaţiile administratorilor se numără şi cele referitoare la îndeplinirea tuturor îndatoririlor prestabilite de prevederile legislative.

Tot în sarcina administratorului se regăseşte, conform legii societăţilor comerciale, respectiv art. 73 şi obligaţia de a răspunde solidar faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

După cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, respectiv din considerentele Procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate încheiat la data de 27.09.2017, debitorul insolvabil S.C. B. S.R.L. Sibiu figurează în evidenţele fiscale cu obligaţii restante în sumă totală de 1.108.521 RON, reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii, aferente perioadei fiscale 01.01.2010-30.09.2015.

De reţinut este faptul că toate actele administrativ-fiscale emise pe numele societăţii administrată de reclamant, respectiv somaţii, titluri executorii, anunţul colectiv pentru declararea ca inactivă a acesteia, au fost comunicate la sediul societăţii, acelaşi cu domiciliul administratorului, respectiv al reclamantului, însă, niciunul dintre aceste acte administrativ-fiscale nu au fost contestate, reclamantul, în calitate de administrator al societăţii, manifestând ignoranţă şi pasivitate, în pofida obligaţiei legale de a asigura gestiunea activităţii curente a societăţii, pe care o avea în calitatea reţinută.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de fond prin sentinţa atacată, Înalta Curte apreciază că din realitatea evenimenţială rezultată pe baza probelor administrate în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare a intimatului-reclamant, fiind dovedite atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât şi reaua credinţă a administratorului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă în neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, precum şi de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei pentru obligaţiile fiscale rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate de către organele fiscale.

Atitudinea administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credinţă a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuţiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, atât ignoranţa cât şi pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relaţia cu organele fiscale, fiind contrară principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 şi 12, referitoare la obligaţia de cooperare şi bună credinţă.

Abordarea intimatului-reclamant nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noţiunii sau conceptului bunei credinţe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Contrar caracteristicilor relei-credinţe, elementele bunei-credinţe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) în sfera dreptului.

Având în vedere pasivitatea reclamantului, contrară tuturor acestor elemente prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege, Înalta Curte reţine că acesta nu a manifestat diligenţa unei persoane/administrator de bună credinţă, în sfera şi accepţiunea Codului de procedură fiscală inacţiunea acestuia putând fi calificată, într-o manieră lipsită de echivoc, drept rea-credinţă.

În fine, instanţa de fond a făcut o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015, prin raportare la dispoziţiile art. 169 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte atragerea răspunderii solidare a membrilor organelor de conducere pentru pasivul debitorului, paralelismul celor două proceduri nefiind elocvent, în contextul în care acestea sunt distincte, având autonomie proprie, fiind reglementate de lege în virtutea unor raţiuni diferite.

Angajarea răspunderii solidare a administratorului societăţii, în temeiul art. 25 Codul de procedură fiscală, constituie un remediu la îndemâna organelor fiscale pentru recuperarea obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, iar nu împotriva debitorului cu privire la care a fost deschisă procedura specială reglementată de Legea nr. 85/2014.

Aşadar, atragerea răspunderii solidare a administratorului debitorului insolvabil, în accepţiunea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, nu este circumstanţiată sau condiţionată, cum greşit a apreciat judecătorul fondului, de existenţa unei legături de cauzalitate între faptele expuse şi starea de insolvabilitate şi nici de eventualul management defectuos practicat de către administrator, iar reaua credinţă nu trebuie apreciată doar în raport de eventuale acţiuni ci trebuie avute în vedere şi inacţiunile, contextualizate conform celor mai sus reţinute, adică starea de pasivitate, în lipsa oricăror dovezi care să probeze diligenţele administratorului în vederea îndeplinirii îndatoririlor sale legale.

Având în vedere cele anterior expuse, constatând că actele administrativ fiscale contestate sunt legale şi temeinice, respectiv Decizia nr. 54/14.03.2018, cât şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/18.01.2018, a persoanei fizice reclamantă, în calitate de administrator, pentru plata obligaţiilor datorate şi neachitate de S.C. B. S.R.L., precum şi faptul că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu interpretarea greşită a prevederilor art. 25 din Legea nr. 207/2015, fapt care atrage incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va proceda la admiterea recursului declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi, rejudecând procesul în fond, va respinge acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 231 din 19 decembrie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată.

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A. ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2021.