VAT deduction denial and procedural fairness: appeal admitted, judgment quashed and remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat următoarele:

1) Anularea Deciziei nr. 309/30.09.2014 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/27.09.2013;

2) Anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/27.09.2013 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, precum şi a actelor care au stat la baza emiterii acesteia, respectiv a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.09.2013 şi, pe cale de consecinţă, anularea obligaţiilor stabilite în sarcina reclamantei în sumă totală de 3.668.262 RON compusă din: 1.768.225 RON, reprezentând diferenţe suplimentare de TVA; 1.612.877 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA şi 287.160 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente TVA;

3) Obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârile pronunţate în cauză

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3449 din 21 decembrie 2015, a admis acţiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, a anulat Decizia nr. 309/30.09.2014 şi Decizia de impunere nr. x/27.09.2013.

Împotriva sentinţei civile nr. 3449 din 21 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., republicat.

Prin Decizia nr. 3263 din 19 iulie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Contencios Administartiv şi Fiscal, a admis recursurile formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei nr. 3449 din 21 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În fond după rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa nr. 2502 din 06 noiembrie 2019, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Natională de Administrare Fiscală, şi Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva sentinţei nr. 2502 din 06 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a promovat recurs reclamanta A.., întemeiat pe disp. art. art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, reclamanta arată că instanţa de fond, fără să facă o cercetare reală şi concretă a motivelor invocate în cuprinsul acţiunii, a respins cererea, însuşindu-şi în integralitate toate argumentele si concluziile organului fiscal, reţinute în cuprinsul actelor administrative fiscale atacate.

Din perspectiva recurentului judecătorul fondului nu a realizat o cercetare a cauzei, în sensul art. 237 C. proc. civ., respectiv nu şi-a bazat concluziile şi motivele pe o cercetare judecătorească efectivă, ci doar pe constatările organului fiscal pe care şi le-a însuşit integral şi le-a preluat ca atare, fără să facă nicio constatare personală cu privire la aspectele ce urmau a fi dezlegate în cauză.

Astfel cum s-a reţinut la nivel jurisprudenţial, o motivare, în sensul legii, presupune indicarea silogismului raţional care pleacă însă de la prezentarea cu claritate atât a elementelor ce formează convingerea judecătorului, cât şi a celor ce au condus la o astfel de convingere, iar nu doar a unei concluzii generale.

Recurentul invocă, de asemenea, prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi în privinţa manierei în care, cu nerespectarea prevederilor C. proc. civ. şi cele ale art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană, instanţa de fond a respins probatoriile solicitate în susţinerea cererii constând în expertiză, nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil producând o vătămare a drepturilor sale procesuale ce se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite.

Se apreciază că încheierea de respingere a probei cu expertiză a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii, deoarece în cuprinsul acesteia nu s-a realizat o motivare propriu-zisă a raţiunilor pentru care instanţa de fond a respins proba cu expertiză, sens în care instanţa nu a asigurat posibilitatea administrării unui probatoriu complet în vederea dovedirii tezelor probatorii exhibate în fond, abordare ce echivalează cu o nerespectare a obligaţiei de a asigura dreptul la un proces echitabil, drept protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text convenţional ce impune exigenţa fundamentală potrivit căreia nicio măsură nu poate să fie dispusă de instanţă fără a fi fundamentată pe mijloace de probă.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că motivarea hotărârii este contradictorie, determinată de o analiză sumară a cauzei. Administrarea unui probatoriu complet, a probei cu expertiză de specialitate, ar fi permis recurentului să dovedească că bunurile respective au fost efectiv incluse în/conţinute de bunurile finale (centralele electrice) livrate de A. la locul investiţiilor din Sebeş, respectiv Rădăuţi.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi reţinută ca fiind corectă afirmaţia instanţei conform căreia în cauză nu rezultă pentru ce operaţiuni au fost efectuate achiziţiile intracomunitare, având în vedere că toate bunurile achiziţionate în baza facturilor având Codul fiscal x au fost ulterior revândute, fiind incluse în proiectele implementate în B. fiind parte integranta a facturilor emise ulterior, către societăţile din România însă pe Codul fiscal deţinut de A. în Austria.

Cu alte cuvinte, A. a revândut toate bunurile achiziţionate intracomunitar către societăţile din România, însă vânzarea a fost efectuată de aceeaşi societate, respectiv de A., dar în baza unor facturi deţinând Codul fiscal din Austria, întrucât facturile au avut ca obiect produsul finit livrat societăţilor în România, produs care conţinea ca părţi componente bunurile ce au făcut obiectul facturilor de achiziţii intracomunitare.

În ceea ce priveşte nerecunoaşterea dreptului de deducere a TVA aferenta unor achiziţii locale de bunuri si servicii, contrar celor reţinute de instanţa de fond A. şi-a exercitat dreptul de deducere cu îndeplinirea tuturor condiţiilor impuse de lege, întrucât la data exercitării dreptului de deducere, pentru bunurile achiziţionate şi serviciile care i-au fost prestate, taxa deductibilă aferentă acestor servicii era exigibilă, având în vedere că furnizorii/prestatorii de servicii au emis facturi fiscale şi au colectat TVA pentru livrarea de bunuri şi pentru serviciile prestate.

De asemenea, o dovadă în plus că achiziţiile de bunuri şi servicii au fost efectuate pentru operaţiuni realizate pe teritoriul României, care au drept de deducere a taxei, este şi faptul că autorităţile fiscale au înregistrat A. în scopuri TVA, în conformitate cu dispoziţiile art. 153 alin. (4) din Codul fiscal.

În ceea ce priveşte nerecunoaşterea dreptului de deducere a taxei aferente facturilor care nu conţin Codul fiscal al cumpărătorului şi contravaloarea în RON, în sumă de 50.902 RON, arată recurentul că soluţia instanţei de fond este în contradicţie cu dispoziţiile legale aplicabile şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, omiţând că organul fiscal avea posibilitatea verificării acestor tranzacţii prin încrucişare, respectiv prin verificarea în Declaraţia recapitulativă a tranzacţiilor raportate de către emitenţii facturilor care fie nu conţin Codul fiscal al A. x, fie nu include sumele atât în moneda străină EURO cât şi în RON.

De asemenea, se arată că legislaţia naţională referitoare la TVA trebuie aplicată în baza jurisprudenţei CJUE, întrucât odată cu aderarea la Uniunea Europeana, legislaţia fiscala din România este armonizată cu Directiva 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează, TVA-ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziţionate şi serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislaţia Uniunii Europene (a se vedea hotărârea CJUE din C-409/99 Metropol şi Stadler, C-324/11 Tóth).

Din jurisprudenţa Curţii reiese ca dreptul de deducere face parte integrantă din mecanismul TVA-ului şi, în principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operaţiunilor efectuate in amonte (a se vedea hotărârea din C-U0/98-C-147/98 Gabalftisa si alţii, C-465/03 Kretztechnik, C-438/09 Dankowski, C-285/11 Bonik).

Regimul deducerilor urmăreşte să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităţilor economice pe care le desfăşoară. Sistemul comun al TVA-ului garantează, în consecinţă, NEUTRALITATEA PERFECTA A IMPOZITĂRII tuturor activităţilor economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestor activităţi, cu condiţia ca activităţile menţionate să fie ele însele supuse TVA-ului (a se vedea hotărârea CJUE in cazul C-285/11 Bonik).

De asemenea, principiul fundamental al neutralităţii TVA impune ca deducerea TVA aferenta intrărilor să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar daca anumite cerinţe de forma au fost omise de către persoanele impozabile. Dreptul de deducere poate fi refuzat doar daca nu sunt îndeplinite condiţiile de fond sau daca se stabileşte cu dovezi obiective că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Astfel, refuzul dreptului de deducere reprezintă o excepţie de la aplicarea principiului fundamental al sistemului de TVA, fiind de strictă interpretare.

În acest context CJUE a statuat ca rezultatul operaţiunii economice este lipsit de pertinenţă în raport cu dreptul de deducere, cu condiţia ca şi activitatea să fie supusă TVA.(a se vedea in acest sens hotărârea CJUE în cazul C-412/03 Hotel Scandic Gäsabäck, hotărârea CJUE in cazul C-285/10 Campsa Estaciones de Servicio).

În ceea ce priveşte TVA aferenta achiziţiilor intracomunitare, din analiza documentelor depuse de către partea adversă referitor la controlul încrucişat se poate observa faptul ca partenerii A. verificaţi prin încrucişare nu au confirmat tranzacţii cu A. având Codul fiscal x, dar au fost confirmate achiziţii de bunuri în legătură cu A., ceea ce nu demonstrează că bunurile achiziţionate de A. intracomunitar şi declarate la autorităţile fiscale pe Codul fiscal x nu au fost efectiv recepţionate la locul investiţiilor din România.

Instanţa de fond nu a dat relevanţă nici jurisprudenţei ample a CJUE invocata de A., deşi toate cazurile prezentate conţin elemente suficiente care sunt aplicabile în speţă.

Argumentul potrivit căruia A. nu a prezentat organelor de inspecţie niciun contract/comanda încheiat cu clienţii pentru lucrările efectuate în România, este în contradicţie cu faptul, de necontestat, că A. a fost înregistrată în scopuri TVA conform art. 153 alin. (4) din Codul fiscal, iar o astfel de înregistrare nu se putea efectua dacă A. nu ar fi depus înscrisuri (contracte/comenzi etc.) din care să rezulte că va desfăşura activitate în România.

Invocarea dispoziţiilor art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plata si bunurile constatate lipsă în gestiune şi pretenţia ca A. sa deţină în stoc bunurile sau documente de custodie/depozitare a bunurilor, este total lipsită de relevanţă în condiţiile în care A., nu are înregistrat un sediu permanent în România în sensul impozitului pe profit sau un sediu fix în accepţiunea TVA şi nu este obligată sa ţină contabilitatea conform legislaţiei din România.

Se apreciază din această perspectivă că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prima instanţă realizând o greşită interpretare şi aplicare a normelor legale enunţate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pâtâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare se arată că susţinerile recurentei în sensul că instanţa de fond nu a făcut o cercetare reală şi concretă a motivelor invocate de către aceasta ci a preluat reţinerile si constatările organului fiscal sunt eronate, instanţa de fond motivând atât în fapt cât şi în drept convingerile sale pe care le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei.

Referitor la susţinerea potrivit căreia instanţa de fond a respins, în mod nelegal, proba cu expertiza contabilă, se solicită respingerea ca neîntemeiată, întrucât instanţa de fond, corect, a considerat ca această probă nu este utilă, concludentă şi pertinentă soluţionării cauzei, uzând de toate actele depuse la dosarul cauzei, reţinând în mod corect atât situaţia de fapt cat si dispoziţiile legale aplicabile spetei.

Cu privire la TVA în valoare de 82.264 RON aferentă unor facturi reprezentând servicii cazare hotel, achiziţie de materiale pentru instalaţii şi/sau alte materiale, reparaţii auto şi piese etc., se arată că nu au fost repectate dispoziţiile legale incidente care condiţionează acordarea dreptului de deducere al taxei de îndeplinirea atât a cerinţelor de fond cât şi a cerinţelor de formă, îndeplinirea cerinţelor de fond reglementând însăşi existenţa dreptului de deducere, iar cele de formă condiţiile de exercitare a acestuia, reclamanta neprezentând niciun fel de document în acest sens, simpla susţinere nefiind suficientă.

În privinţa TVA în sumă de 50.902 RON TVA aferentă facturilor care nu conţin elementele obligatorii prevăzute de Codul fiscal, se învederează că potrivit art. 155 alin. (5) lit. f) şi j) din Codul fiscal în forma aplicabilă în perioada 01.01.2008-31.12.2009, o factura emisă de furnizor trebuie să conţină în mod obligatoriu Codul fiscal al cumpărătorului respectiv cota de taxă pe valoarea adăugată exprimată în RON.

În referire la TVA în suma de 1.623.222 RON, se arată că recurenta-reclamanta nu a prezentat facturi sau documente de custodie a bunurilor, documente privind locul livrării sau orice alte documente din care să rezulte pentru ce operaţiuni au fost efectuate achiziţiile intracomunitare.

1.5. Procedura derulată în recurs

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate prin cererea de recurs, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 5), 6) şi 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat şi sunt incidente motive de casare cu trimitere spre rejudecare, pentru următoarele considerente:

2.1 Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

În perioada 08.12.2011-18.09.2013 la societatea reclamanta A.. s-a desfasurat inspecţia fiscală având ca obiectiv verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale (deconturi TVA, declaraţiile 390 şi 394) în corelaţie cu datele evidenţiate în jurnalele de TVA, verificarea documentelor fiscale ce au stat la baza înregistrării în jurnale a TVA deductibilă şi colectată pentru perioada verificată.

La data de 27.09.2013 s-au emis Raportul de inspecţie fiscală nr. x, precum şi Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, prin care organele fiscale au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii suplimentare de plată în sumă totală de 3.668.262 RON, reprezentând: taxă pe valoarea adăugată în sumă de 1.768.225 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 1.612.877 RON şi penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată în sumă de 287.160 RON.

Împotriva actelor fiscale sus menţionate, reclamanta a formulat contestaţie, calea de atac administrativă fiind respinsă prin Decizia nr. 309/13.09.2014, în sensul: respingerii ca neîntemeiată a contestaţiei în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată în sumă de 1.756.388 RON; respingerii ca nemotivată a contestaţiei în ceea ce priveşte taxa pe valoarea adăugată în sumă de 11.837 RON şi respingerii, ca neîntemeiată şi nemotivată, a contestaţiei în ceea ce priveşte suma totală de 1.900.037 RON reprezentând dobânzi/majorări de întârziere în sumă de 1.612.877 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 287.160 RON aferente taxei pe valoarea adăugată.

Împotriva Deciziei nr. 309/13.09.2014, reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea actelor administrativ-fiscale şi recunoaşterea dreptului de deducere TVA; curtea de apel respingând acţiunea, reţinând că actele fiscale contestate în cauză reflectă corecta aplicare a prevederilor fiscale incidente.

Analizând cu prioritate motivele de recurs încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., formulate de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată următoarele:

În esenţă, recurenta reclamantă invocă nelegalitatea sentinţei recurate din perspectiva faptului că instanţa de fond a respins probatoriile solicitate în susţinerea cererii constând în expertiză de specialitate, abordare ce echivalează cu o nerespectare a obligaţiei de a asigura dreptul la un proces echitabil, drept protejat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text convenţional ce impune exigenţa fundamentală potrivit căreia nicio măsură nu poate să fie dispusă de instanţă fără a fi fundamentată pe mijloace de probă.

Se susţine faptul că administrarea unui probatoriu complet, a probei cu expertiză de specialitate, ar fi permis recurentului să dovedească că bunurile achiziţionate şi pentru care s-a respins drepul de deducere TVA au fost destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii şi au fost efectiv incluse în/conţinute de bunurile finale (centralele electrice) livrate de A. la locul investiţiilor din Sebeş, respectiv Rădăuţi.

Înalta Curte constată că dreptul la apărare al reclamantei, prevăzut de art. 13 C. proc. civ. şi dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost încălcate, prin respingerea probei cu expertiză de specialitate, reclamanta fiind în imposibilitate de a dovedi realitatea achiziţiilor efectuate, utilizarea acestora în folosul operaţiunilor taxabile ale societăţii reclamante şi, pe cale de consecinţă, îndeplinirea condiţiilor de deductibilitate.

Instanţa de fond nu a încuviinţat proba cu expertiză de specialitate propusă de reclamantă şi nu a lămurit aspectul esenţial al utilizării sau nu a bunurilor achiziţionate în folosul operaţiunilor taxabile ale persoanei impozabile care exercită dreptul de deducere.

De asemenea, nu s-a lămurit pentru ce operaţiuni au fost efectuate achiziţiile intracomunitare şi dacă erau sau nu destinate operaţiunilor taxabile ale societăţii, în raport de susţinerile reclamantei în sensul că toate bunurile achiziţionate în baza facturilor având Codul fiscal x au fost ulterior revândute, vânzarea fiind efectuată de aceeaşi societate, respectiv de A., dar în baza unor facturi deţinând Codul fiscal din Austria, întrucât facturile au avut ca obiect produsul finit livrat societăţilor în România, produs care conţinea ca părţi componente bunurile ce au făcut obiectul facturilor de achiziţii intracomunitare. Totodată, urmează a fi verificate susţinerile recurentei reclamante în ceea ce priveşte taxarea inversă şi recunoaşterea de către organele fiscale a dreptului de deducere TVA pentru bunurile achiziţionate intracomunitar, aspect ce nu a fost antamat de instanţa de fond.

Fondată este şi critica ce vizează nevalorificarea de către instanta de fond a principiului fundamental al neutralităţii TVA în referire la nerecunoaşterea dreptului de deducere a taxei aferente facturilor care nu conţin Codul fiscal al cumpărătorului şi contravaloarea în RON, în sumă de 50.902 RON.

Înalta Curte aminteşte că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de Justiţie s-a reţinut că dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează, TVA-ul datorat sau achitat pentru bunurile achizitionate si pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA- ului instituit prin legislatia Uniunii (a se vedea Hotararea din 06.12.2012 in cauza C-285/11 Bonik, Hotararea din 21 iunie 2012, Mahagében si Dávid, C 80/11 si C 142/11, punctul 37).

În această privinţă, Curtea Europeană de Justiţie a statuat în mod repetat că dreptul de deducere prevazut la articolul 167 şi următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului şi, în principiu, nu poate fi limitat. În special, acest drept se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operatiunilor efectuate în amonte (a se vedea Hotararea din 06.12.2012 in cauza C-285/11 Bonik, Hotararea din 21 martie 2000, Gabalfrisa si altii, C 110/98-C 147/98, Rec., p. I 1577, punctul 43, Hotararea din 15 decembrie 2005, Centralan Property, C 63/04, Rec., p. I 11087, punctul 50, Hotararea din 6 iulie 2006, Kittel si Recolta Recycling, C 439/04 si C 440/04, Rec., p. I 6161, punctul 47, precum si Hotararea Mahagében si Dávid, citata anterior, punctul 38).

Totodata, Curtea a statuat că pentru a beneficia de dreptul de deducere, potrivit prevederilor art. 168 lit. a) din Directiva 2006/112/CE, trebuie, pe de o parte, ca cel interesat să fie o persoană impozabilă în sensul acestei directive şi, pe de altă parte, ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept sa fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operatiunilor taxabile ale acesteia şi ca, în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă.

În hotărârea C 385/2009 Nidera Handelscompagnie, CJUE s-a pronunţat în sensul că principiul fundamental al neutralităţii TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de către persoanele impozabile.

În cauza de faţă, organul fiscal a refuzat dreptul de deducere a TVA-ului în sumă de 50.902 RON din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor de formă, respectiv lipsa Codul fiscal al cumpărătorului şi nemenţionarea contravalorii în RON a TVA-ului pe facturile aferente.

La soluţionarea acestei cereri, instanţa de fond s-a limitat a menţiona că reclamantul nu a procedat la corectarea facturilor care conţineau informaţii incorecte, fără a analiza jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie invocată chiar de către reclamant în susţinerea cererii şi a stabili dacă este sau nu incidentă în cauză.

În acest context, se constată încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil al reclamantei, în lipsa unei depline lămuriri a aspectelor factuale ale cauzei, relevante în privinţa îndeplinirii condiţiilor de acordare a dreptului de deducere, încălcare care produce o reală vătămare recurentei reclamante şi impune casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, pentru administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, în rejudecare urmând a fi analizate efectiv şi lămurite împrejurările de fapt şi de drept invocate de reclamantă, în raport de circumstanţele cauzei şi probele administrate.

Înalta Curte constată că instanţa de fond, deşi a respins acţiunea ca nefondată, nu a judecat fondul cererii de chemare în judecată, astfel că dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care limitează numărul casărilor cu trimitere, nu sunt încălcate în cauză.

În raport de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurenta-reclamantă, acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A.. împotriva sentinţei nr. 2502 din 06 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată si trimite cauza spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 iunie 2021.