Usucaption of state-owned land and artificial accession: requirement to prove absence of heirs for municipality's standing and mandatory building permit impediments to property recognition

Şedinţa publică din data de 04 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5, la data de 15 februarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului-teren situat în mun. Bucureşti, strada x nr. 12, compus din teren în suprafaţă de 169,09 mp, şi prin accesiune imobiliară dreptul de proprietate asupra imobilului-construcţie în suprafaţă de 106,09 mp, compus din casă tip parter+etaj+mansardă, cu aplicarea joncţiunii posesiilor şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1890 şi pe art. 1859- 1860 C. civ. de la 1865.

La data de 14 aprilie 2017, reclamanta a depus cerere precizatoare prin care a învederat că solicită chemarea în judecată şi a pârâtului C..

Prin sentinţa civilă nr. 6308 din 25 septembrie 2017, Judecătoria Sectorului 5 a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La data de 16 octombrie 2017, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2017.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2278 din 12 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii C., aflat în prezent în stare de deţinere în Penitenciarul Bucureşti - Jilava, şi cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General, ca nefondată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 591 A/2020 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2278 din 12 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi B., C. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă cererea reclamantei.

S-a constatat că reclamanta a dobândit, prin prescripţie achizitivă de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 170 mp, situat în Bucureşti, identificat între punctele 1-2-3-4-5-6-7-1 prin raportul de expertiză întocmit în dosar de expert D..

S-a constatat că reclamanta a dobândit, prin accesiune imobiliară, dreptul de proprietate asupra construcţiei situată în Bucureşti, identificată prin raportul de expertiză întocmit în dosar de expert E..

A fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în fond şi apel, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 591A/2020 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, arătând că soluţia instanţei de apel este greşită, în principal, în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, iar, pe fond, prin interpretarea greşită a dispoziţiilor privind posesia utilă în uzucapiunea de lungă durată.

Cu privire la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind uzucapiunea, recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 1846, art. 1847 şi art. 1890 din C. civ. de la 1865, Legea nr. 422/2001, art. 36 din Legea nr. 18/1991, precum şi la art. 680 C. civ.

A mai arătat recurentul că, în speţă, pentru ca reclamanta să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuia să facă mai întâi dovada că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu şi că imobilul aparţine domeniului privat al statului sau unităţii administrativ-teritoriale.

Însă acest imobil a aparţinut unor persoane fizice, fiind în proprietate privată, iar în dosarul civil nr. x/2011, având ca obiect hotărâre care să ţină loc de act autentic, calitatea procesuală activă a aparţinut reclamantei din prezenta cauză, iar calitatea procesuală pasivă a aparţinut pârâtului din litigiul pendinte.

În aceste condiţii, recurentul a opinat că nu are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii.

În ceea ce priveşte împlinirea termenului de 30 ani, recurentul a arătat că, în speţă, chitanţa de mână de care se prevalează reclamanta în susţinerea joncţiunii posesiilor a fost încheiată în data de 25 august 1975, iar contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x a fost încheiat între F. şi G. şi C. la data de 17 august 2004, astfel că, chiar dacă ar fi existat o posesie utilă, aceasta a fost întreruptă înaintea împlinirii termenului de 30 ani, ceea ce echivalează cu înlăturarea oricăror efecte ale posesiei anterioare întreruperii, motiv pentru care instanţa de apel a reţinut greşit posesia utilă şi a interpretat eronat probele testimoniale la care face referire.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind accesiunea imobiliară artificială asupra construcţiilor edificate pe teren, identificate prin raportul de expertiză, recurentul a arătat că reclamanta nu a depus autorizaţia de construire sau procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, iar prin decizia nr. x/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea art. 492 C. civ. de la 1865, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii şi art. 37 din Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, la data de 17 august 2021, prin care solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, întrucât nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 02 martie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 04 mai 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile şi apărările formulate şi cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, reclamanta A. a dedus judecăţii o acţiune în constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil teren în suprafaţă de 303 mp (iar potrivit precizărilor ulterioare, în suprafaţă de 326 mp), situat în Bucureşti, prin efectul uzucapiunii de lungă durată şi cu joncţiunea posesiilor, precum şi constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil construcţie în suprafaţă de 106,09 mp situat pe terenul menţionat, prin accesiune imobiliară.

Acţiunea introductivă a fost iniţial formulată în contradictoriu cu pârâtul B., iar ulterior, prin precizarea acţiunii, reclamanta l-a chemat în judecată şi pe pârâtul C., în calitate de titular provizoriu al dreptului înscris în cartea funciară.

Prin încheierea din 25 februarie 2018, prima instanţă, constatând că pârâtul B. a decedat înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestuia, rămânând în cauză doar pârâtul C..

La termenul următor, prin încheierea de şedinţă din data de 07 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, faţă de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a reţinut necesitatea introducerii în cauză a Municipiului Bucureşti, prin primar general, în calitate de pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 2278 din 12 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Instanţa de apel, analizând criticile formulate de reclamantă, a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa apelată, a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, prin efectul uzucapiunii şi asupra construcţiei aflate pe teren, prin efectul accesiunii imobiliare.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că soluţia instanţei de apel este greşită, în principal în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, arătând că pentru ca reclamantul să poată solicita constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, trebuia să facă mai întâi dovada că Municipiul Bucureşti este proprietarul nediligent al imobilului în litigiu şi că imobilul aparţine domeniului privat al statului sau unităţii administrativ-teritoriale.

Critica este fondată, pentru argumentele ce succed:

Prealabil, se impune precizarea că, deşi recurentul-pârât se prevalează de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., unele dintre criticile formulate se circumscriu şi motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., anume cele prin care se critică modalitatea de aplicare a normelor de drept procesual referitoare la calitatea procesuală pasivă.

Având în vedere că, potrivit art. 36 din C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, Înalta Curte constată că această critică se impune a fi analizată nu numai pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ci şi în baza art. 488 alin. (1) pct. (8), întrucât este necesară verificarea premisei, şi anume, stabilirea raportului juridic litigios şi identificarea corectă a subiectelor acestuia.

Intimata-reclamantă A. a chemat în judecată doi pârâţi, persoane fizice, solicitând constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil teren, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, cu joncţiunea posesiilor, precum şi constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil construcţie, prin efectul accesiunii imobiliare.

Prin încheierea din 25 februarie 2018, prima instanţă, constatând că pârâtul B. a decedat înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a acestuia, rămânând în cauză doar pârâtul C..

La termenul următor, prin încheierea de şedinţă din data de 07 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, faţă de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a reţinut necesitatea introducerii în cauză a Municipiului Bucureşti, prin primar general, în calitate de pârât, urmând ca, la pronunţarea hotărârii, să evalueze dacă acesta întruneşte calitatea procesuală pasivă în cauză. Ulterior, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii, prima instanţă a respins acţiunea.

Instanţa de apel, admiţând apelul declarat în cauză, a schimbat sentinţa atacată şi a constatat dobândit dreptul de proprietate atât asupra terenului, cât şi a clădirii construite pe acesta, pronunţând hotărârea în contradictoriu cu ambii pârâţi - C. şi Municipiul Bucureşti, prin primar general.

Or, se reţine că în cazul acţiunii prin care se solicită constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât proprietarul imobilului în litigiu, uzucapiunea, ca mod de dobândire al dreptului de proprietate, fiind o veritabilă sancţiune îndreptată împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care este exercitată de o altă persoană în condiţiile art. 1890 C. civ.

Totodată, trebuie reţinut că, în cazul în care fostul adevărat proprietar a decedat şi nu are moştenitori, devin aplicabile prevederile art. 477, art. 646 şi art. 680 din C. civ. de la 1864, potrivit cărora în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului.

Drept urmare, pentru pronunţarea unei hotărâri legale într-o cauză având ca obiect uzucapiune, este necesar ca reclamantul să justifice, iar instanţa de judecată să stabilească, pe baza probelor administrate, persoana sau entitatea care are calitate procesuală pasivă.

În acest context, soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată de către curtea de apel în contradictoriu cu ambii pârâţi - C. şi Municipiul Bucureşti, prin primar - apare ca nefiind justificată, în raport cu dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Pentru ca Municipiul Bucureşti să justifice un interes în a se opune recunoaşterii dreptului constituit în patrimoniul reclamantei prin efectul uzucapiunii, aşadar să aibă calitate procesuală pasivă în ipoteza particulară a cauzei deduse judecăţii, este necesar să se dovedească că, de pe urma ultimului proprietar, nu există moştenitori.

Însă, în cauză, se constată că, după admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului B., a fost introdus în cauză, în calitate de pârât, Municipiul Bucureşti, fără ca instanţele de fond să facă o minimă verificare cu privire la inexistenţa unor eventuali moştenitori ai pârâtului B., pentru a se justifica astfel calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât.

Este de principiu că, dacă o instanţă pronunţă o soluţie pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii şi care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune şi existenţa raţionamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător, la momentul luării hotărârii, a unor judecăţi succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării şi aplicarea normei juridice incidente în situaţia dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei şi nestabilirea situaţiei de fapt, instanţa de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raţionamentul juridic al instanţei care pronunţă o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa.

Aşadar, se constată că instanţa de apel nu a analizat o chestiune esenţială în cauză - stabilirea titularului calităţii procesuale pasive în litigiu, situaţia juridică a terenului nefiind lămurită sub aspectul adevăratului proprietar al imobilului faţă de care reclamanta din prezenta cauză să opună caracterul public şi sub nume de proprietar al posesiei exercitate.

Din această perspectivă enunţată, constatând faptul că instanţa de apel nu a soluţionat integral fondul cauzei, Înalta Curte apreciază că se află în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicţional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită complet de către instanţele devolutive ale fondului.

În ceea ce priveşte critica recurentului cu privire la nelegala soluţie pronunţată de curtea de apel pe capătul de cerere privind accesiunea imobiliară artificială asupra construcţiei edificate pe teren, întrucât reclamanta nu a depus autorizaţia de construire sau procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, Înalta Curte, analizând-o din perspectiva ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că şi această critică este fondată, având în vedere cele ce succed:

Prin Decizia nr. 13/2019 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 440/3.06.2019, admiţând recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, privitor la interpretarea şi aplicarea art. 492 din C. civ. din 1864, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 37 alin. (1) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte a statuat în sensul că: "Lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii."

Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemei de drept, printr-o decizie pronunţată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe şi opozabilă erga omnes de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial.

În speţă, instanţa de apel s-a rezumat în mod formal la a aprecia că prezumţia de proprietate asupra construcţiei, instituită de art. 482 C. civ. de la 1864, în favoarea reclamantei nu a fost răsturnată, apreciind întemeiat capătul al doilea de cerere, fără a examina dacă, în situaţia particulară dedusă judecăţii, titularul cererii de chemare în judecată are deschisă posibilitatea constatării dobândirii dreptului de proprietate exclusiv în temeiul dispoziţiilor C. civ., care reglementează accesiunea artificială imobiliară şi fără a analiza dacă decizia dată în recursul legii, obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., este sau nu incidentă în speţă.

Totodată, Înalta Curte reţine că incidenţa în speţă a dezlegării obligatorii date prin decizia antereferită trebuie verificată de instanţe în toate litigiile pendinte având ca obiect accesiune imobiliară, cât şi în cele care se introduc ulterior pe rolul instanţelor, întrucât, contrar celor susţinute de intimata-reclamantă prin întâmpinare, dezlegarea dată în recurs în interesul legii nu reprezintă o normă nouă, ci o interpretare devenită obligatorie a unor dispoziţii existente la data pronunţării hotărârii atacate.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 - art. 498 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, devenind inutilă în raport de soluţia dată (prin prisma argumentelor ilustrate în prezenta decizie) asupra acestor două motive de recurs, analiza motivului de recurs prin care se susţine greşita interpretare şi aplicare a normelor legale în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra terenului (care astfel, va fi avut în vedere de instanţa de trimitere, laolaltă cu ansamblul apărărilor contrapuse lor de către reclamantă în cursul procesului), urmând ca în rejudecare, instanţa de apel să analizeze şi să stabilească situaţia de fapt şi de drept a cauzei în mod complet.

Relativ la cheltuielile de judecată aferente prezentului recurs, solicitate de recurentul-pârât, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra acestora, deoarece litigiul nu a fost soluţionat pe fond şi nu a fost stabilită partea câştigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 591A/2020 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 mai 2022