Compensation for loss of use of land due to public utility encumbrance: certitude of damage and limits of appellate review over factual assessment

Şedinţa publică din data de 04 mai 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă la data de 25.09.2015 sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Ministerul Transporturilor şi Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A. (CNADNR), a solicitat:

1. să se constate afectaţiunea de utilitate publică totală a imobilelor - teren proprietatea reclamantului situate în Bucureşti;

2. să se constate afectaţiunea parţială de utilitate publică a imobilelor - teren proprietatea reclamantului situate în Bucureşti;

3. să se stabilească cuantumul scăderii valorii de piaţă a suprafeţelor de teren neafectate de utilitate publică situate în Bucureşti;

4. obligarea pârâtelor la plata contravalorii terenurilor afectate de utilitate publică şi a pierderii de valoare a suprafeţelor de teren neafectate de utilitate publică; în subsidiar, obligarea pârâtelor la efectuarea procedurilor de expropriere pentru terenurile afectate de utilitate publică cu obligarea la plata daunelor cominatorii, în cuantum de 10.000 RON/zi de întârziere, de la data rămânerii definitive a sentinţei până la data exproprierii efective;

5. stabilirea de către instanţă a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilelor sus-menţionate cauzată de afectarea acestora de utilitate publică şi obligarea pârâtelor la plata sumelor reprezentând lipsa de folosinţă începând cu data de 09 septembrie 2012 şi până la exproprierea efectivă sau până la încetarea afectaţiunii de utilitate publică;

Prin cererea depusă la data de 29.03.2016 la dosar, reclamantul a precizat temeiurile juridice, respectiv art. 35 C. proc. civ. şi art. 2 din Legea 255/2010 pentru primul capăt de cerere şi capătul doi; art. 26 din Legea nr. 33/1994 pentru capătul trei de cerere; art. 44 şi 52 din Constituţie, art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, art. 1 şi art. 26 din Legea nr. 33/1994; art. 1528 C. civ., art. 1, 8 şi 24 din Legea nr. 554/2004, precum şi art. 26 din Legea nr. 33/1994 pentru subsidiarele capătului 4 din cerere; art. 44 din Constituţie şi art. 555 C. civ. pentru capătul 5 de cerere.

Prin sentinţa civilă nr. 1421 din 09 noiembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, tribunalul a respins ca inadmisibile capetele de cerere 1, 2, 3 şi 4, astfel cum au fost completate şi a disjuns capătul 5 de cerere pentru care s-a format prezentul dosar.

La termenul din 05.04.2017, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Sectorul 1 Bucureşti, motiv pentru care a dispus scoaterea din cauză a acestui pârât, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti, faţă de precizările reclamantului şi a dispus scoaterea din cauză a pârâţilor Ministerul Transporturilor şi C.N.A.D.N.R.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 2034/18.12.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.507.473,09 RON (echivalentul sumei de 330.369 euro) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada septembrie 2012- 27 iunie 2017 şi suma de 216.948 RON (echivalentul sumei de 47.545 euro) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 28.06.2017 - noiembrie 2017. S-a respins cererea de acordare a sumei de 9.268,02 euro/lună până la exproprierea efectivă sau până la încetarea afectaţiunii de utilitate publică.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1528A din 29 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă a admis ambele apeluri; a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare pe fond.

Prin decizia civilă nr. 402A din 11 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, în evocarea fondului, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata sumei de 755.621,1 euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând prejudiciu cauzat prin lipsa de folosinţă a terenurilor în suprafaţă totală de 5109 mp, pentru perioada 09.09.2012-09.03.2021. Totodată, a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 22.236,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru în primă instanţă şi în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziilor civile nr. 1528A din 29 noiembrie 2018 şi nr. 402A din 11 martie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă civile, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate pentru ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a reclamat o interpretare greşită a normelor de drept material incidente în speţă, respectiv a dispoziţiilor art. 1385-1386 C. civ. privind întinderea şi formele reparaţiei în cazul răspunderii civile delictuale.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că deşi curtea de apel a reţinut, prin decizia intermediară, necesitatea unor lămuriri şi dezbateri în privinţa modalităţii de cuantificare a prejudiciului, a cărui sarcină îi revine reclamantului, ulterior, la pronunţarea deciziei în evocarea fondului, nu a luat în considerare propriile repere şi obiective trasate.

Totodată, a arătat că prejudiciul trebuie să fie cert, atât în privinţa existenţei sale, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.

Sub acest aspect, a susţinut că reclamantul nu a probat faptul că ar fi putut să închirieze terenul în perioada analizată în speţă şi, chiar prin raportul de expertiză efectuat în cauză se arată că a fost luată ca referinţă valoarea chiriei pe care reclamantul ar putea teoretic să o obţină.

Or, chiar şi admiţând că reclamantul ar fi putut să închirieze terenul, a apreciat că se impune a fi aplicată prezumţia că terenul nu ar fi putut fi închiriat pe toată suprafaţa şi pe toată perioada.

În continuare, a apreciat că raţionamentul instanţei cu privire la caracterul cert al prejudiciului, potrivit căruia acest prejudiciu cert rezultă chiar din restrângerea drepturilor reclamantului, iar pârâtul nu se poate exonera de răspundere bazându-se pe o simplă supoziţie, aceea că imobilul nu ar fi putut să fie închiriat pe întreaga perioadă, precum şi că este cert prin simplul fapt că reclamantul nu a putut să se folosească de bunul său, fără a avea relevanţă posibilitatea ca terenul să fi fost închiriat sau nu, este total eronat.

Concluzionând, recurentul susţine că prejudiciul nu îndeplineşte condiţia de a fi cert, pârâtul nu şi-a îndeplinit sarcina probei cu privire la acest aspect, iar instanţa de apel a pronunţat decizia fără a arăta din ce elemente probatorii rezultă caracterul cert al prejudiciului, limitându-se la o argumentaţie mai degrabă teoretică.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, încadrat de recurent în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că prin decizia pronunţată, pe de o parte, instanţa de apel nu a oferit o motivare efectivă cu privire la caracterul cert al prejudiciului, iar, pe de altă parte, instanţa nu a motivat de ce din cele două ipoteze de evaluare a lipsei de folosinţă avute în vedere de expert prin răspunsul la obiecţiuni a ales valoarea mai mare, respectiv cea de 718.581 euro.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

6. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 15 iunie 2021, cauza fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 10.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 02 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul, acordând termen în şedinţă publică la 04 mai 2022, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând deciziile recurate, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtului Municipiului Bucureşti la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilele în litigiu, proprietatea reclamantului A..

Prin sentinţa civilă nr. 2034 din 18 decembrie 2017, prima instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.507.473,09 RON (echivalentul sumei de 330.369 euro) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada septembrie 2012- 27 iunie 2017 şi suma de 216.948 RON (echivalentul sumei de 47.545 euro) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 28 iunie 2017 - noiembrie 2017.

Prin această sentinţă, prima instanţă a reţinut că mare parte din imobilele deţinute de reclamant sunt afectate de viitoarea autostradă Bucureşti-Braşov, pentru care nu a fost încă demarată procedura de expropriere, astfel încât indisponibilizarea terenurilor reprezintă o încălcarea a dreptului de proprietate şi o împiedicare de folosire a bunului de către proprietar.

Reţinând caracterul ilicit al faptei pârâtului, instanţa l-a obligat pe acesta la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea prejudiciului suportat de reclamant.

Prin decizia civilă nr. 1528A din 29 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis ambele apeluri formulate atât de reclamant, cât şi de pârât; a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza spre rejudecare pe fond.

În evocarea fondului, prin decizia civilă nr. 402A din 11 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.; a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, la plata sumei de 755.621,1 euro, în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând prejudiciu cauzat prin lipsa de folosinţă a terenurilor în suprafaţă totală de 5109 mp, pentru perioada 09.09.2012-09.03.2021.

Printr-o primă critică, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1385 şi art. 1386 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea de priveşte criticile subsumate acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora pentru următoarele considerente:

Recurentul pretinde că în cauză au fost aplicate şi interpretate greşit de către instanţa de apel normele care reglementează întinderea şi formele reparaţiei în cazul răspunderii civile delictuale, respectiv îndeplinirea condiţiei caracterului cert al prejudiciului, atât din privinţa existenţei sale, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Totodată, susţine că instanţa de apel nu a luat în considerare propriile repere şi obiective trasate prin decizia intermediară.

Raportat la aceste susţineri, Înalta Cute constată că, deşi recurentul-pârât se prevalează de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., anume cele prin care se critică şi nerespectarea deciziei intermediare pronunţată în dosar.

În ceea ce priveşte caracterul cert al prejudiciului, Înalta Curte reţine că repararea integrală a prejudiciului, astfel cum este aceasta reglementată în art. 1385 alin. (1) C. civ., presupune, în primul rând, stabilirea întinderii prejudiciului cert. În literatura juridică s-a statuat că prejudiciul este cert atunci când existenţa lui este sigură, neîndoielnică şi aptă de a fi evaluată în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, adică cele care s-au produs în totalitate până la momentul la care se solicită repararea lor.

Cu referire la acest aspect, se constată că, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel pe baza probelor administrate în cauză-sarcina evaluării probelor în cauză şi a stabilirii situaţiei de fapt revenind în exclusivitate instanţelor de fond-indisponibilizarea terenului reclamantului, fără a fi demarate lucrările de expropriere, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate şi o împiedicare de folosire a bunului de către proprietar, fapt ce dă naştere unui prejudiciu care trebuie reparat.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel caracterul cert al prejudiciului, având în vedere că existenţa sa este sigură, nu a fost contestată şi poate fi evaluat prin cuantificarea lipsei de folosinţă pentru perioada solicitată.

Criticile referitoare la modalitatea de evaluarea a despăgubirilor (prin care se pretinde că: este incert că reclamantul ar fi putut închiria imobilul; chiar dacă ar fi putut închiria imobilul, trebuia aplicată prezumţia că nu ar fi putut închiria întreaga suprafaţă şi pentru toată perioada; instanţa ar fi trebuit să aplice o ajustare), pun în discuţie aspecte de evaluare a probelor, întrucât nu pot fi cenzurate din perspectiva nerespectării unor criterii legale de evaluare cum sunt, de exemplu, cele prevăzute de dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică, respectiv preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, în stabilirea căruia se pot lua în calcul comparabile privind tranzacţiile efectuate pe piaţa imobiliară, la care se pot aplica eventuale corecţii negative.

Prin urmare, criticile nu pot fi primite, întrucât interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond, o asemenea interpretare neputând fi cenzurată de instanţa de recurs.

Simplul fapt că, în urma aprecierii probelor administrate, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susţinută de recurent cu privire la cuantumul despăgubirii cuvenite reclamantului pune în discuţie o pretins greşită stabilire a situaţiei de fapt în raport de probele administrate.

Or, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele ci, doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului potrivit căreia instanţa de apel nu a ţinut cont de propriile repere şi obiective trasate prin decizia intermediară, se constată că şi această critică este nefondată, având în vedere cele ce succed:

Prin decizia intermediară pronunţată în cauză, curtea de apel a reţinut că este necesară administrarea unei probe cu expertiză topografică prin care să se stabilească despăgubirile. Totodată, a reţinut că se impun lămuriri şi dezbateri în privinţa modalităţii de cuantificare a prejudiciului, a cărui sarcină probatorie îi revine reclamantului, prin raportare la aspecte legate de: felul, destinaţia şi configuraţia imobilelor teren în discuţie, modul în care au fost folosite anterior terenurile, caracterul construibil al acestora, regimul de construire admis, demersuri ale reclamantului de amenajare prin construire, existenţa utilităţilor în zonă, regimul de folosinţă al proprietăţilor limitrofe etc.

Analizând decizia nr. 1528A din 29 noiembrie 2018, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în evocarea fondului, a urmărit întocmai reperele trasate prin decizia intermediară, dispunând efectuarea unei expertize de specialitate prin care expertul, potrivit considerentelor curţii de apel (pag. 10 primul paragraf) a avut în vedere criteriile stabilite de instanţă prin prima decizie pronunţată în cauză - de admitere a apelurilor.

Faţă de aspectele expuse, se constată că instanţa de apel a respectat reperele trasate prin decizia intermediară şi a interpretat şi aplicat corect prevederile art. 1385 şi art. 1386 C. civ., astfel că sub acest aspect nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8.

Prin ultimul motiv de recurs, recurentul a criticat decizia instanţei de apel susţinând că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a susţinut că decizia nu oferă o motivare efectivă cu privire la caracterul cert al prejudiciului, instanţa limitându-se la o argumentaţie pur teoretică, precum şi faptul că instanţa de apel nu a detaliat motivul pentru care, din două ipoteze de evaluare a lipsei de folosinţă, a ales valoarea cea mai mare.

Din verificarea considerentelor deciziilor atacate rezultă că instanţa de apel a motivat existenţa prejudiciului, reţinând că aceasta rezultă din restrângerea dreptului reclamantului de a îşi folosi bunul.

Totodată, curtea de apel a reţinut că prin expertiza de specialitate efectuată în cauză, expertul a stabilit care ar fi valoarea rezonabilă ce ar reprezenta o justă despăgubire a reclamantului-proprietar, a expus criteriile avute în vedere, fără a avea relevanţă, sub acest aspect, posibilitatea ca terenul să fi fost închiriat sau nu. În acelaşi sens, evaluarea prejudiciului nu poate fi raportată la preţul de vânzare al terenului, întrucât în cauză nu a avut loc o expropriere în fapt, ci doar restrângerea folosinţei.

În ceea ce priveşte stabilirea sumei despăgubirilor, în cuantum de 755.621,1 euro, instanţa de apel a arătat că suma de 1,45 euro/mp/lună stabilită de expert reprezintă (în aprecierea acesteia) o despăgubire justă pentru acoperirea prejudiciului încercat de reclamant. (pag. 10, paragraf 5 din decizia atacată).

Totodată, este de menţionat că, aşa cum s-a arătat în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme, precum şi în jurisprudenţa instanţei de contencios european (referitoare la aplicarea art. 6 CEDO şi dreptul la un proces echitabil) motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie să corespundă unor standarde calitative, iar nu cantitative.

Astfel, nemulţumirea părţii litigante cu privire la volumul motivării nu echivalează cu o nearătare a argumentelor ce au fost avute în considerare de instanţă la pronunţarea hotărârii.

Drept urmare, din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia pronunţată, cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, constatând că susţinerile recurentului sunt nefondate în ansamblul lor, în raport cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 402A din 11 martie 2021 şi a deciziei civile nr. 1528A/2018 din 29 noiembrie 2018, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 mai 2022.