Civil liability for defamation: Supreme Court dismissed appeals upholding lower court's liability finding for media outlet and journalist

Şedinţa publică din data de 3 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui sub nr. x/2016, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.R.L. (în calitate de comitent) şi C. (în calitate de angajat/prepus al acestei societăţi) pentru a fi obligaţi, în solidar, la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată.

Hotărârea de declinare

Prin sentinţa civilă nr. 2046 din 24.10.2016, Judecătoria Bârlad a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Vaslui, unde a fost înregistrată sub nr. x/2017.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1002 din 26.12.2017, Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, reprezentând daune morale şi a sumei de 1.100 RON, cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru şi onorariu avocat.

3. Primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 223 din 2 aprilie 2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins, pentru lipsa calităţii procesuale active, apelul formulat de Cabinetul de Avocat D. şi, ca nefondat, apelul formulat de pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1002 din 26 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă. A fost admis apelul formulat de reclamantul A. şi a fost schimbată, în parte, hotărârea, în sensul că au fost obligaţi pârâţii să-i plătească reclamantului suma de 2.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

S-a respins cererea apelantului intimat A. de obligare a intimaţilor apelanţi la plata cheltuielilor de judecată în apel.

4. Decizia de casare

Prin decizia nr. 121 din 22 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva deciziei civile nr. 223 din 2 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În motivare, în esenţă, s-a arătat că instanţa de apel nu a analizat atitudinea subiectivă a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său, având în vedere că reaua-credinţă este înlăturată dacă se dovedeşte că pârâtul nu a acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantului, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, făcând o documentare în acest sens, adecvată scopului propus.

De asemenea, s-a constatat că instanţa nu a făcut propriul examen de necesitate şi proporţionalitate a ingerinţei dispuse în cauză, în sensul de a analiza dacă această ingerinţă corespunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale şi de a păstra un just echilibru între imperativele apărării drepturilor individuale şi cele ale protejării interesului general, între mijloace folosite şi scopul urmărit, cu luarea în considerare a ansamblului elementelor ce constituie criterii ale analizei în materia libertăţii de exprimare, circumscrise, în mod necesar, condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv pentru fapta prepusului, reglementate în plan intern.

Instanţa de casare a reţinut că trebuie analizat dacă ingerinţa în dreptul pârâţilor la liberă exprimare este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, urmăreşte un scop legitim, este necesară într-o societate democratică şi, în final, dacă îndeplineşte condiţia proporţionalităţii, invocând în acest sens motivele pertinente şi suficiente la care se referă instanţa de contencios european a drepturilor omului în jurisprudenţa referitoare la libertatea de exprimare.

În acest sens, a dispus ca, în rejudecare, să se statueze dacă fapta celor doi pârâţi se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 şi 1373 C. civ.

5. Hotărârea în rejudecarea apelurilor

Prin decizia nr. 444 din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul formulat de reclamantul A. precum şi apelul formulat de pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 1002 din 26 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâţii în solidar să-i plătească reclamantului suma de 3.000 RON, reprezentând daune morale şi 2.100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la prima instanţă.

A respins cererea apelantului intimat A. de obligare a intimaţilor apelanţi la plata cheltuielilor de judecată în apel.

În motivare, cu privire la apelul pârâţilor, instanţa de apel a reţinut că reclamantul A., la momentul publicării articolelor, îndeplinea funcţia de consilier juridic în cadrul instituţiei publice APIA Vaslui, iar articolele de presă vizau aspecte critice în legătură cu modalitatea de exercitare a funcţiei.

În raport de acestea, Curtea de Apel Iaşi a apreciat că limitele criticii admisibile sunt mai mari în cazul reclamantului, jurnalistului fiindu-i permis se recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (CEDO, cauza Namere împotriva Franţei, numărul 12697/03) şi a reţinut că afirmaţiile pârâtului se încadrează în categoria "judecăţilor de valoare" ("mare specialist în drept", "ajuns cine ştie cum pe postul de consilier juridic") şi fac parte din libertatea de exprimare a mass-media.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut şi că referirile pârâtului la trecutul profesional al reclamantului (fost procuror) şi la condamnarea penală suferită nu au fost negate de către reclamant şi chiar au fost recunoscute de către acesta din urmă, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu poate invoca art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputaţiei care este o consecinţă previzibilă a propriilor acţiuni, precum săvârşirea unei fapte de natură penală (Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi nr. 59330/00), cu atât mai mult cu cât menţionarea acestor aspecte a avut loc în contextul discutării comportamentului profesional al reclamantului şi nu al vieţii sale private.

În ceea ce priveşte apelul reclamantului, Curtea de Apel Iaşi a constatat că afirmaţiile pârâtului C., conform cărora reclamantul ar fi semnat documente ce ar fi stat la baza plăţii subvenţiei de 580.000 RON excedează limitelor libertăţii de exprimare, fiind declaraţii defăimătoare de natură a încălca dreptul reclamantului la protejarea reputaţiei sale.

Aceasta deoarece, pe de-o parte, la dosar nu există probe în sprijinul acestor afirmaţii, iar pe de altă parte nu se poate reţine că pârâtul ar fi acţionat cu bună-credinţă, câtă vreme primise deja o notă din partea reclamantului, prin care acesta preciza că nu a semnat niciun act în sensul celor susţinute de pârât.

Reţinând acestea, instanţa a constatat că exprimarea de către pârât în articolul publicat la 21 mai 2016, în ziarul "B.", a faptului, cu caracter de certitudine, că reclamantul a semnat documentaţia ce a justificat achitarea ajutorului financiar către numitul E., fapt ce s-a demonstrat a fi fals, reprezintă o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private, sub aspectul reputaţiei profesionale, drept protejat de dispoziţiile art. 71 C. civ.

Prin urmare, conform dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 alin. (2) C. civ., Curtea de Apel Iaşi l-a obligat pe pârâtul C. se repare prejudiciul provocat reclamantului prin încălcarea reputaţiei acestuia, în solidar cu pârâta S.C. "B." S.R.L., în conformitate cu art. 1373 alin. (1) C. civ., nefiind contestat raportul de prepuşenie dintre aceştia.

Referitor la valoarea despăgubirilor morale cuvenite, curtea a apreciat că suma de 3000 RON este suficientă, reţinând, pe de-o parte, că reclamantului i-a fost provocată o vătămare psihică, reprezentată de afectarea stimei de sine şi imaginii profesionale, prin afirmarea publică a semnării unor documente ce ar fi produs o pierdere importantă materială bugetului de stat, că alegaţiile au fost publicate într-un ziar de circulaţie judeţeană, iar pe de altă parte, că reclamantul nu a prezentat probe ale răspunderii susţinerilor vătămătoare şi în exteriorul judeţului Vaslui şi nu a exhibat nici o dovadă care să demonstreze afectarea situaţiei sale familiale, profesionale şi sociale.

Instanţa a apreciat fondat apelul reclamantului şi pe aspectul cheltuielilor de judecată, în raport de art. 453 alin. (2) C. proc. civ. şi de dovada onorariului de avocat plătit de reclamant la fond.

Încheierea de îndreptarea a erorii materiale

Prin încheierea din 7 decembrie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, a respins cererea formulată de apelantul intimat A., având ca obiect îndreptare eroare materială.

În motivare, s-a reţinut că motivul invocat de către apelant prin cererea de îndreptare, referitor la stabilirea despăgubirilor în moneda naţională şi nu în euro, aşa cum s-a pretins prin cererea introductivă, nu poate fi încadrat în ipotezele expuse de art. 444 C. proc. civ., întrucât, după cum rezultă şi din considerentele deciziei nr. 444/2020, fixarea valorii daunelor morale în RON şi nu în euro a constituit o măsură deliberată a instanţei de apel şi nu una izvorâtă dintr-o eroare materială.

6. Recursul

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, atât reclamantul A., cât şi pârâta S.C. B. S.R.L. au declarat recurs.

Recursul reclamantului A.:

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a susţinut că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, fiind încălcate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în apel, pârâţii au solicitat admiterea căii de atac şi respingerea acţiunii reclamantului, precum şi să se constate că atât autorul articolelor, cât şi comitentul nu au săvârşit nicio fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fără a indica vreun motiv cu privire la cuantumul daunelor morale. Deşi s-au reţinut aceleaşi împrejurări de fapt, instanţa de apel a dispus micşorarea daunelor morale acordate de prima instanţă, de la 2000 de euro la 3000 de RON, răstălmăcind obiectul apelului declarat de pârâţi.

Consideră că în mod netemeinic instanţa de apel a reţinut că verificarea condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale presupune şi reconsiderarea întinderii despăgubirilor şi arată că era necesar să se formuleze un apel subsidiar cu privire la cuantumul despăgubirilor.

Reclamantul a mai criticat hotărârea instanţei de apel pentru că este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea legii, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, a subliniat că instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 447 C. proc. civ., care o obligau să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Astfel, schimbând sentinţa tribunalului, instanţa de apel a procedat la rejudecarea cauzei sub aspectul daunelor morale, dispunând o admitere în parte a cererii reclamantului, în afara limitelor învestirii sale, sens în care a invocat dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 14 şi art. 22 C. proc. civ.

Susţine că s-a încălcat principiul contradictorialităţii, având în vedere că, în situaţia în care instanţa de apel considera că există motive de ordine publică de natură a diminua suma acordată de prima instanţă, trebuia să le pună în discuţia contradictorie a părţilor şi să le argumenteze în decizia atacată.

Printr-o altă critică, a arătat că decizia recurată este nelegală întrucât instanţa de apel nu a respectat îndrumările date de prin decizia de casare nr. 121/22.01.2020. Arată că ceea ce s-a imputat instanţei de apel a fost neanalizarea conţinutului concret al articolelor incriminate, însă, în rejudecare, instanţa s-a mulţumit doar să enunţe conţinutul articolelor, fără a le analiza în parte pentru a aprecia gravitatea afirmaţiilor şi efectele lor. În rejudecare, instanţa de apel nu a analizat afirmaţiile prin care autorul articolului a prezentat cititorilor faptul că reclamantul ar fi determinat conducătorul instituţiei să semneze un act fără însemnătate, astfel că nu ar cunoaşte legea, susţinere ce îi aduce grave prejudicii.

Instanţa supremă a mai dat îndrumări în sensul verificării dacă există riscul supunerii la o anchetă penală a unei persoane, funcţionar public, urmare a publicării articolelor, însă instanţa de apel nu face nicio referire în acest sens.

În lipsa unor probe din care să rezulte implicarea reclamantului în plata către F. a sumei de 580.000 RON, ziarul şi autorul articolelor denigratoare nu aveau dreptul să se refere la persoana sa, iar instanţa de apel nu putea reţine calitatea sa de funcţionar public pentru a aprecia că "limitele criticii admisibile sunt mai mari în cazul reclamantului, jurnalistului fiindu-i permis să recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare...". Consideră că instanţa supremă trebuie sa înlăture din motivarea deciziei curţii de apel pasajul citat mai sus, cât şi calificarea dată de instanţa de apel acestor consemnări ca fiind "judecaţi de valoare".

De asemenea, a solicitat înlăturarea reţinerilor deciziei recurate, cu trimitere la condamnarea penală suferită în trecut de către reclamant.

Susţine nelegalitatea deciziei întrucât reţine ca faptă ilicită afirmaţiile pârâtului legate de semnarea de către reclamant a documentelor ce ar fi stat la baza plăţii subvenţiei de 580.000 RON, împotriva probelor şi a situaţiei de fapt reale.

Decizia atacată este nelegală şi pentru că instanţa nu a analizat susţinerile reclamantului ce vizau caracterul defăimător al expresiilor, acuzaţiilor şi aprecierilor făcute la adresa sa şi a activităţii făcute pe linie profesională.

Susţine că decizia recurată este nelegală şi sub aspectul diminuării daunelor morale, având în vedere că instanţa de apel i-a imputat faptul că nu a prezentat pe larg în ce constau suferinţele psihice produse reclamantului şi familiei sale.

Consideră că instanţa de apel este în dezacord cu jurisprudenţa naţională şi practica CEDO, care au făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, reţinându-se că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă (cauza A. c. Norvegiei, nr. 28070/06 din 9 aprilie 2009).

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recursul pârâtei S.C. B. S.R.L.

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a susţinut că decizia a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât în mod eronat s-a reţinut că a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, sub aspectul reputaţiei profesionale.

Aceasta deoarece expresiile folosite de către ziarist fac parte din «doza de exagerare» permisă ziaristului chiar de CEDO (cauza Dalban contra României), astfel că jurnalistul nu a făcut afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantului, care să fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii. În plus, susţine că reclamantul este o persoană publică, astfel că limitele criticii sunt mai largi decât în privinţa unui particular şi invocă cauza Lopes Gomes da Silva c. Porugaliei.

Pârâta a apreciat că decizia este nelegală, întrucât, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În final, a susţinut şi că în mod eronat instanţa a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, având în vedere că în cauză nu există raporturi de prepuşenie, care să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 1000 alin. (2) C. civ.

7. Procedura de filtru

Prin raport s-a reţinut că recursul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, iar prin încheierea de şedinţă din 8 februarie 2022, Înalta Curte a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 444 din 5 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă şi a fixat termen de judecată la 3 mai 2022, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Asupra recursului reclamantului A., se reţin următoarele:

Reclamantul a criticat decizia recurată din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa ar fi redus cuantumul daunelor morale, deşi acest aspect nu fusese criticat prin motivele de apel, că rejudecarea apelurilor s-ar fi făcut cu nerespectarea indicaţiilor de casare, că nu ar fi fost analizate toate susţinerile reclamantului şi că soluţia pronunţată nu ar ţine cont de jurisprudenţa naţională şi de practica CEDO.

Înalta Curte constată că susţinerile referitoare la depăşirea limitelor învestirii şi împrejurarea că reclamantului nu i-au fost analizate toate susţinerile din memoriul de apel, precum şi încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ. pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica reclamantului se referă şi la greşita apreciere a instanţei în sensul că verificarea condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale presupune şi reconsiderarea întinderii despăgubirilor.

Criticile privind nelegalitatea micşorării daunelor morale, atât din perspectiva faptului că instanţa nu era învestită cu o astfel de cerere, cât şi ca greşita aplicare a textelor de lege ce reglementează răspunderea civilă delictuală sunt nefondate.

Astfel, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor S.C. B. S.R.L. (în calitate de comitent) şi C. (în calitate de angajat/prepus al acestei societăţi) la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată.

Prin sentinţa civilă nr. 1002 din 26.12.2017, Tribunalul Vaslui a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., angajat al acesteia. Au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, reprezentând daune morale, precum şi la plata sumei de 1.100 RON, cheltuieli de judecată, taxă de timbru şi onorariu avocat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe, Cabinetul de Avocat D., reclamantul A. şi pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. au formulat apel.

Prin motivele de apel, pârâţii au arătat, printre altele, că instanţa a aplicat greşit art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357 C. civ., care se referă la condiţiile răspunderii civile delictuale, pentru că însuşi reclamantul ar fi recunoscut aspectele menţionate în articole de presă, respectiv ca a deţinut calitatea de procuror si ca a suferit o condamnare pentru fapte de corupţie.

Pârâţii au reproşat instanţei de fond că nu ar fi arătat care este fapta ilicită, culpa pârâţilor, au contestat existenţa prejudiciului cauzat reclamantului, au susţinut că nu s-a stabilit dacă fost respectate sau nu limitele referitoare la respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane, care sunt permise de lege sau de convenţiile si pactele internaţionale privitoare la drepturile omului si mai ales cu privire la libertatea de exprimare.

Prin decizia de casare, cu privire la aceste aspecte, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel nu ar fi analizat atitudinea subiectivă a autorului articolelor de presă, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor sale, cât şi cu scopul demersului său şi a dispus că instanţa de apel să statueze dacă fapta celor doi pârâţi se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 şi art. 1373 C. civ.

În rejudecare, curtea de apel a analizat articolele de presă publicate în 25 aprilie, 26 aprilie, 28 aprilie, 4 mai şi 21 mai 2016, reţinând că acestea au vizat un subiect de interes public, respectiv o eventuală eroare în procedura de acordare a unei subvenţii către un crescător de animale, apreciindu-se că suma este nejustificat de mare, respectiv 580.000 RON în plus faţă de cea cuvenită.

În continuarea raţionamentului său, instanţa de apel a constatat că afirmaţiile pârâtului legate de semnarea de către reclamant a unor documente ce au stat la baza plăţii subvenţiei de 560.000 RON excedează limitelor libertăţii de exprimare.

Analizând aceste afirmaţii, instanţa a constatat că sunt elemente de fapt, condiţionate de buna-credinţă a reclamantului şi că nu sunt susţinute de probatoriul administrat în cauză, cu atât mai mult cu cât reclamantul şi-a prezentat pârâtului, în scris, poziţia cu privire la evenimentele relatate, în care, fără echivoc, a declarat că nu ar fi semnat respectivele documente, sens în care se vor respinge criticile reclamantului, referitoare la neanalizarea conţinutului concret al articolelor respective.

Întrucât pârâtul nu a probat afirmaţiile şi nu a ţinut cont de poziţia reclamantului, ce i-a fost înaintată în scris, curtea de apel a constatat că sunt, în realitate, declaraţii defăimătoare, de natură a încălca dreptul reclamantului la protejarea reputaţiei sale.

Ajungând la această concluzie, susţinută de probatoriul administrat, instanţa de apel a constatat că fapta pârâţilor a produs un prejudiciu reclamantului, în sensul art. 1349 şi art. 1357 C. civ., reţinând că se impune ca pârâţii, în solidar, să achite despăgubirile morale.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile reclamantului circumscrise art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa a depăşit limitele învestirii, când a reapreciat cuantumul daunelor morale, întrucât acest aspect nu ar fi fost criticat prin motivele de apel.

Înalta Curte reţine că prin memoriul de apel, pârâţii au susţinut inexistenţa prejudiciului suferit de reclamant. Ca urmare, având în vedere efectul devolutiv al apelului, era obligaţia instanţei de apel să analizeze această susţinere şi să stabilească dacă reclamantul a suferit sau nu un prejudiciu, cu consecinţa firească a reaprecierii întinderii despăgubirii acordate, respectiv a daunelor morale.

În aplicarea art. 1357 - 1359 C. civ., care reglementează răspunderea pentru fapta proprie, condiţiile şi criteriile particulare de apreciere a vinovăţiei, instanţa de apel a constatat că existenţa prejudiciului şi gradul de vinovăţie al pârâţilor şi a reevaluat daunele morale.

Întrucât atât reclamantul, cât şi pârâta au susţinut nelegalitatea deciziei, prin prisma nelegalităţii condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte va răspunde acestor critici cu ocazia analizei recursului pârâtei.

Cu privire la cuantumul daunele morale, care reprezintă, de fapt, cuantificarea prejudiciului moral, Înalta Curte reţine că stabilirea daunelor se face prin apreciere rezonabilă, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

În acest sens, se reţine criteriul general evocat de CEDO, în sensul că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora. În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Din perspectiva celor expuse şi a întrunirii cumulative a condiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, la determinarea daunelor morale, a avut în vedere aspectele ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, care atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, precum şi faptul că în ce priveşte modul de calcul şi cuantumul daunelor morale acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a acestora, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune.

Potrivit jurisprudenţei CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, şi în toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport de consecinţele negative suferite de victimă, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, sens în care vor fi respinse şi criticile privind greşita aplicare a textelor de drept material ce reglementează răspundere civilă delictuală, întemeiate în drept pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu motivarea de mai sus, se vor respinge şi criticile reclamantului întemeiate în drept pe art. 488 pct. 6 C. proc. civ., prin care susţine că instanţa de apel ar fi omis să analizeze apărările sale, referitoare la caracterul defăimător al expresiilor, acuzaţiilor şi aprecierilor făcute la adresa sa şi a activităţii făcute pe linie profesională, acestea regăsindu-se în considerentele deciziei recurate, care au stat la baza reţinerii răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Reclamantul a mai criticat decizia instanţei de apel şi din perspectiva aplicării greşite a art. 501 alin. (3) C. proc. civ., referitor la neîndeplinirea indicaţiilor de casare.

Aceste critici sunt, de asemenea, nefondate.

Din cronologia evenimentelor anterior expuse, Înalta Curte reţine că instanţa supremă a dispus rejudecarea apelurilor declarate în cauză, pentru ca instanţa de apel să statueze dacă fapta celor doi pârâţi se încadrează sau nu în limitele art. 75 alin. (2) din C. civ., respectiv în cele reglementate de par. 2 al art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dacă sunt întrunite condiţiile cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum acestea se desprind din cuprinsul dispoziţiilor art. 1357 şi 1373 C. civ. şi dacă ingerinţa în dreptul la liberă exprimare a pârâţilor este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă; urmăreşte un scop legitim; este necesară într-o societate democratică şi îndeplineşte condiţia proporţionalităţii.

În rejudecare, în acord cu prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., instanţa de apel, reluând cercetarea judecătorească în raport de toate motivele invocate înaintea instanţei supreme, a stabilit punctual, în limitele casării, că afirmaţiile şi acuzaţiile formulate de către pârâtul C. în cuprinsul a cinci articole publicate în ziarul "B.", respectiv în zilele de 25 aprilie, 26 aprilie, 28 aprilie, 4 mai şi 21 mai 2016 au vizat un subiect de evident interes general, obţinerea şi utilizarea fondurilor publice în agricultură, supunând atenţiei publicului cititor o eroare survenită în procedura de acordare a subvenţiei unui crescător de animale finalizată cu plata unei sume mult mai mari decât cea cuvenită (580.000 RON în plus).

Instanţa de apel a avut în vedere că reclamantul A., la momentul publicării articolelor, îndeplinea funcţia de consilier juridic în cadrul instituţiei publice APIA Vaslui, iar respectivele articolele de presă vizau aspecte critice în legătură cu modalitatea de exercitare a funcţiei.

În raport de această situaţie de fapt, curtea de apel a apreciat că limitele criticii admisibile sunt mai mari în cazul reclamantului, jurnalistului fiindu-i permis se recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, invocând în acest sens jurisprudenţa CEDO, cauza Namere împotriva Franţei, numărul 12697/03.

Curtea de apel a reţinut că afirmaţiile pârâtului ce se încadrează în categoria "judecăţilor de valoare" şi fac parte din libertatea de exprimare a mass-media, iar referirile pârâtului la trecutul profesional al reclamantului şi la condamnarea penală suferită nu au fost negate de către reclamant, ci chiar au fost recunoscute de către acesta din urmă, cu referire la comportamentul profesional al reclamantului şi nu al vieţii sale private. Faţă de aceste împrejurări, instanţa a reţinut jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu poate invoca art. 8 pentru a se plânge de o atingere adusă reputaţiei, care este o consecinţă previzibilă a propriilor acţiuni, cauza Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi nr. 59330/00.

Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că afirmaţiile pârâtului legate de semnarea de către reclamant a unor documente ce au stat la baza plăţii subvenţiei de 560.000 RON excedează limitelor libertăţii de exprimare.

Reţinând că pârâtul nu a probat afirmaţiile şi nu a ţinut cont de poziţia reclamantului, ce i-a fost înaintată în scris, curtea de apel a constatat că sunt, în realitate, declaraţii defăimătoare, de natură a încălca dreptul reclamantului la protejarea reputaţiei sale; a constatat că fapta pârâţilor a produs un prejudiciu reclamantului, în sensul art. 1349 şi art. 1357 C. civ. şi, reţinând că se impune ca pârâţii, în solidar, să achite despăgubirile morale, a stabilit şi cuantumul acestora.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în rejudecare, a dat eficienţă indicaţiilor date de Înalta Curte, sens în care motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Cu privire la recursul pârâtei S.C. B. S.R.L., se reţine că aceasta şi-a întemeiat criticile pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile constituţionale şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că "Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75".

Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ. "Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ. "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75".

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune".

Potrivit art. 252 C. civ. "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."

Articolul 10 din Convenţie prezintă următorul conţinut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Dispoziţiile art. 8 din Convenţie prevăd următoarele:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, ce are ca obiect acţiunea în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte reţine că instanţa de rejudecare a avut de stabilit dacă afirmaţiile făcute de pârât în articolul publicat la 21.05.2016, în ziarul "B.", a faptului, cu caracter de certitudine, că reclamantul a semnat documentaţia ce a justificat achitarea ajutorului financiar către numitul E. reprezintă sau nu o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private, sub aspectul reputaţiei profesionale, drept protejat de dispoziţiile art. 71 C. civ., deci dacă reprezintă sau nu o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispoziţiilor convenţionale, dacă, prin această faptă, despre care se afirmă că a fost săvârşită cu depăşirea limitelor libertăţii de exprimare, s-ar fi putut aduce atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei şi dreptului la imagine a reclamantului.

Din perspectiva criticilor formulate de recurenta pârâtă, precum şi de reclamant, privind neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale în cauză, precum şi în raport de indicaţiile de casare, instanţa de recurs apreciază că, în mod corect, a stabilit instanţa de apel, consecutiv stabilirii existenţei caracterului ilicit al faptelor săvârşite, că acestea sunt de natură să determine un prejudiciu moral reclamantului şi că sunt îndeplinite cerinţe cumulative anterior menţionate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că prejudiciul pe care îl suportă o persoană căreia i se impută o faptă neadevărată, dar care, dacă ar fi adevărată, l-ar supune oprobiului, dispreţului public, precum şi limbajul ofensator, la limita trivialităţii, al afirmaţiilor ce au format substanţa articolelor publicate de pârât la adresa reclamantului, este unul inerent, cu atât mai mult cu cât reclamantul şi-a exprimat punctul de vedere în scris, negând vehement afirmaţiile şi, în final, faptele prezentate de pârâtă s-au dovedit a fi false.

În materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputaţia, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumţii, astfel cum a procedat, în mod legal, instanţa de apel.

În consecinţă, prezumţia legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârşirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reuşit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate recurentului pârât şi principiul reparării prejudiciului moral.

Aplicând aceste consideraţii teoretice la litigiul de faţă, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea acestei răspunderi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 alin. (1) C. civ., raportat la art. 10 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, în acest context, în ceea ce priveşte exercitarea libertăţii de exprimare Înalta Curte reţine că în mod legal şi corect instanţa de apel a constatat că afirmaţiile pârâtului referitoare la semnarea de către reclamant a documentelor ce au stat la baza subvenţiei excedează limitelor libertăţii de exprimare, fiind declaraţii defăimătoare, ce încalcă dreptul reclamantului la protejarea reputaţiei şi la respectarea vieţii sale private.

Pârâtul a criticat decizia din apel, arătând că nu s-a produs niciun prejudiciu reclamantului, pentru că acesta ar fi o persoană publică, invocând existenţa interesului public al relatărilor.

Aceste susţineri sunt, de asemenea, nefondate.

În primul rând, prin decizia recurată, instanţa de apel a constatat, ca situaţie de fapt, că reclamantul A., la momentul publicării articolelor, îndeplinea funcţia de consilier juridic în cadrul instituţiei publice APIA Vaslui iar articolele de presă vizau aspecte critice în legătură cu modalitatea de exercitare a funcţiei.

Ca urmare, s-a reţinut că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul reclamantului, jurnalistului fiindu-i permis se recurgă la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, instanţa de apel făcând referire la jurisprudenţa CEDO, cauza Namere împotriva Franţei, numărul 12697/03.

A constatat că afirmaţiile pârâtului ce se încadrează în categoria "judecăţilor de valoare", cum ar fi "mare specialist în drept", "ajuns cine ştie cum pe postul de consilier juridic" fac parte din libertatea de exprimare a mass-media.

În acelaşi sens, referirile pârâtului la trecutul profesional al reclamantului, care a exercitat funcţia de procuror şi la condamnarea penală suferită nu au fost negate de reclamant, fiind recunoscute de către acesta din urmă, de altfel menţionarea acestor aspecte având loc în contextul discutării comportamentului profesional şi nu al vieţii sale private.

Aşadar, pentru afirmaţiile pârâtului de mai sus, referitoare la judecăţi de valoare şi la trecutul reclamatului, curtea de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, iar acţiunea reclamantului a fost respinsă, aşa încât nu pot fi primite criticile pârâţilor pe aceste aspecte, câtă vreme instanţa nu a reţinut în sarcina pârâţilor vreo culpă.

Pentru afirmaţiile referitoare la semnarea de către reclamant a documentelor ce au stat la baza subvenţiei excedează limitelor libertăţii de exprimare, fiind declaraţii defăimătoare, curtea de apel a constatat că din ansamblul probatoriului administrat în cauză nu au existat probe care să susţină veridicitatea acestor afirmaţii, iar reclamantul a trimis pârâtului un punct de vedere, prin care şi-a exprimat poziţia, negând semnarea oricăror documente în sensul indicat de pârât.

În aplicarea textelor de lege anterior citate, referitoare la răspunderea civilă delictuală, în mod legal curtea de apel a reţinut că a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea vieţii private protejat de art. 71 C. civ. şi a reputaţiei, ceea ce a produs un prejudiciu reclamantului.

Ca urmare, în aplicarea art. 1349 alin. (1) şi art. 1357 C. proc. civ., curtea de apel obligându-l pe pârâtul C. să repare prejudiciul produs reclamantului, prin încălcarea reputaţiei şi a vieţii private.

Înalta Curte reţine că, în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale, raportat şi la libertatea de exprimare de care se prevalează pârâta, instanţa de apel a analizat depăşirea limitelor libertăţii de exprimare şi necesitatea respectării dreptului la viaţa privată, prin prisma jurisprudenţei şi a statuărilor Curţii Europene, făcând referire la cauza Namere împotriva Franţei.

Instanţa de recurs va avea în vedere şi cauza Niculescu Dellakeza vs. România, cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România, cauza Ileana Constantinescu vs. România, cauza Axel Springer AG c. Germaniei, jurisprudenţă în raport de care constată că instanţa de apel a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este făcut, interesul public pentru tema dezbătută, raportul dintre judecăţile de valoare şi situaţiile faptice, doza de exagerare a limbajului, proporţionalitatea sancţiunii cu fapta, inclusiv notorietatea persoanei vizate.

Pârâtul a mai criticat decizia din apel şi în ceea ce priveşte angajarea răspunderii recurentei, apreciind că în mod eronat instanţa a constatat ca fiind îndeplinite condiţiile angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, având în vedere că în cauză nu există raporturi de prepuşenie care să atragă aplicarea dispoziţiilor art. 1000 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte reţine că această critică a fost formulată pentru prima dată direct în recurs, fără a fi invocată şi în motivele de apel, deşi prima instanţă, în motivarea soluţiei de admitere a cererii de chemare în judecată, a reţinut raportul de prepuşenie dintre pârâtul C. şi angajatorul său, pârâtul S.C. "B." S.R.L., în conformitate cu dispoziţiile art. 1373 alin. (1) C. civ.

Din lucrările dosarului, se constată că pe acest aspect nu au fost formulate critici, iar raportul de prepuşenie nu a fost contestat prin motivele de apel formulate de pârâtă împotriva sentinţei nr. 1002 din 26 decembrie 2017 a Tribunalului Vaslui.

Înalta Curte reaminteşte părţilor că recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel, cel puţin în parte.

Aceasta este una din expresiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Doar în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa investită cu calea extraordinară de atac.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte reţine că niciuna din criticile aduse deciziei recurate prin motivele de recurs nu sunt fondate, decizia este legală din perspectivele analizate anterior, sens în care recursurile formulate urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 444 din 5 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2022.