Surface right claim fails in cassation: temporary building, no animus, and factual findings unreviewable.

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 26 mai 2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Parohia "Sfânta Ecaterina", ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate, în principal, dobândirea dreptului de superficie prin uzucapiunea de 10 ani sau, în subsidiar, prin uzucapiunea de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor, asupra terenului în suprafaţă de 80 mp, situat în Bucureşti, strada x, nr. 5, pe care se află edificată construcţia acesteia şi să se dispună efectuarea menţiunilor cuvenite în Cartea Funciară.

Pârâta Parohia "Sfânta Ecaterina" a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile necompetenţei materiale, netimbrării, inadmisibilităţii şi informităţii, iar, pe fondul cauzei, a cerut respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

Reclamanta a formulat cerere modificatoare a acţiunii în sensul introducerii în cauză, în calitate de pârâtă, şi a Arhiepiscopiei Bucureştilor, pretenţiile deduse judecăţii şi considerentele rămânând identice.

Tribunalul a încuviinţat cererea, de lărgire a cadrului procesual pasiv şi de modificare a acţiunii, şi a dispus introducerea în cauză a Arhiepiscopiei Bucureştilor, ca pârâtă.

În cadrul întâmpinării depuse Arhiepiscopia Bucureştilor a ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.

Prin încheierea din 13 martie 2018 a fost unită cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Arhiepiscopia Bucureştilor, au fost respinse excepţiile netimbrării şi informităţii acţiunii, invocate de pârâta Parohia "Sfânta Ecaterina" şi a fost calificată ca apărare de fond excepţia inadmisibilităţii, invocată de Parohia "Sfânta Ecaterina".

La termenul de dezbateri din 15 mai 2018, reclamanta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ambelor pârâte.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 1180 din 15 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Arhiepiscopiei Bucureştilor şi a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei părţi ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parohiei "Sfânta Ecaterina" şi a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel

Prin decizia civilă nr. 1238A din 5 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul şi a obligat apelanta la plata către intimata Parohia "Sfânta Ecaterina" a sumei de 1.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul exercitat în cauză

Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamanta A..

Aceasta a susţinut nelegalitatea hotărârii instanţei de apel dezvoltând critici sub mai multe aspecte.

Însă, întâi, a reproşat instanţei că nu s-a aplecat asupra pricinii prin efectuarea unui examen amănunţit, deşi era obligată să verifice şi să administreze un probatoriu adecvat care să conducă la o evaluare corectă a litigiului. Din această perspectivă hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, astfel cum se dispune în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Critica sub aspectul aprecierii naturii construcţiei se bazează pe interpretarea greşită a prevederilor anexei 2 a Legii nr. 50/1991, potrivit cărora construcţiile cu caracter provizoriu sunt construcţiile autorizate ca atare, indiferent de natura materialelor utilizate, care, prin specificul funcţiunii adăpostite ori datorită cerinţelor urbanistice impuse de autoritatea publică, au o durată de existenţă limitată, precizată şi prin autorizaţia de construire.

A menţionat recurenta că, de regulă, construcţiile cu caracter provizoriu se realizează din materiale şi alcătuiri care permit demontarea rapidă în vederea aducerii terenului la starea iniţială şi sunt de dimensiuni reduse. Din categoria construcţiilor cu caracter provizoriu fac parte chioşcuri, tonete, cabine, locuri de expunere situate pe căile şi în spaţiile publice, corpuri şi panouri de afişaj, firme şi reclame, copertine, pergole ori altele asemenea.

Teza susţinută de recurentă este aceea că în speţa dedusă judecăţii construcţia este realizată din beton, cărămidă şi nu poate fi demontată spre a fi instalată într-o altă locaţie, prin urmare nu este vorba despre o construcţie provizorie care permite demontarea rapidă. Mai mult, construcţia este ridicată la faţa locului pe o placă de beton, aspect ce exclude demontarea acesteia.

De asemenea, hotărârea de apel se fundamentează pe un raport de expertiză ale cărei concluzii nu sunt pertinente în raport de normele tehnice şi de dispoziţiile instanţei de judecată aşa cum reiese din încheierea de la 22 iunie 2020. Expertul tehnic a disimulat răspunsul neechivoc cu privire la obiectivul stabilit, iar instanţa a trecut peste acest aspect. În cuprinsul celui de-al doilea raport de expertiză s-a reţinut că, prin definiţie, organizaţia de şantier este provizorie, fără însă să se facă o referire clară cu privire la natura construcţiei în litigiu. Instanţa a omologat raportul de expertiză şi a validat concluziile expertului, deşi nu au o fundamentare tehnico-ştiinţifică sau legală.

Astfel, în opinia recurentei, construcţia prezintă caracter durabil, fiind realizată în urmă cu 30 de ani, în stare perfectă de funcţionare şi cu toate utilităţile necesare unei construcţii.

Pentru aceste argumente, a considerat că instanţa de apel a realizat o interpretare lacunară a dispoziţiilor din anexa 2 a Legii nr. 50/1991 când a constatat natura provizorie a construcţiei prin raportare strict la lipsa fundaţiei şi a ignorat modalitatea de construire, materialele folosite, posibilitatea demontării şi remontării, elemente esenţiale în stabilirea naturii construcţiei.

A făcut referire în recurs şi la declaraţia martorului B., care nu a fost valorificată, deşi este relevantă în stabilirea naturii construcţiei.

Un alt aspect supus dezbaterii este acela că instanţa de apel s-a raportat la neîndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru constatarea uzucapiunii - inexistenţa unui act juridic de natură a conferi un drept de folosinţă asupra terenului de sub construcţie, or, în speţă, pretenţiile recurentei reclamante au vizat constatarea unui drept de superficie asupra terenului de sub imobil şi nicidecum a unui drept de proprietate. Opinia recurentei este că la momentul achiziţionării construcţiei terenul aparţinea Statului, iar odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului s-a transmis şi un drept de folosinţă gratuită asupra terenului.

A considerat că situaţia de fapt premisă a superficiei este îndeplinită, iar datele concrete ale speţei nu relevă incidenţa unui alt mod de folosinţă al imobilului şi sunt întrunite cumulativ cerinţele prevăzute de art. 1846-1847 şi 1860 din vechiul C. civ., aplicabil cauzei.

Ultima critică a recursului se axează pe aplicarea greşită a prevederilor art. 1860 C. civ. ce reglementează instituţia joncţiunii posesiilor. Pe definiţia textului legal, orice posesor posterior are facultatea spre a putea invoca dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, să unească posesia sa cu cea a autorului. Autor, în sensul art. 1860 C. civ., nu este titular al dreptului de proprietate sau al unui alt drept real. În acest punct al analizei dispoziţiilor art. 1860 C. civ., recurenta a criticat considerentul instanţei, potrivit căruia pentru a putea invoca cu succes joncţiunea posesiei sale cu cea a posesorului anterior, reclamanta trebuie să fie succesor în drepturi universal sau cu titlu universal al autorului ori, în cazul unui succesor cu titlu particular, să existe un titlu translativ de proprietate valabil încheiat. Noţiunea de autor în sensul art. 1860 C. civ. nu trebuie interpretată restrictiv, întrucât ar determina inaplicabilitatea normei, în condiţiile existenţei unui titlu translativ de proprietate valabil posesorul actual fiind în măsură să invoce uzucapiunea de scurtă durată.

Recurenta reclamantă a arătat că a probat raportul juridic între aceasta şi autorii săi, iar posesia întruneşte atât elementul material, corpus, prin exercitarea de fapte de stăpânire materială asupra terenului, cât şi elementul psihologic, animus, stăpânirea bunului fiind exercitată pentru sine, sub nume de proprietar. De asemenea, posesia este una neviciată conform art. 1847 C. civ., adică continuă, netulburată şi publică, contrar reţinerilor instanţei de apel. Continuitatea posesiei se reflectă în împrejurarea că actele de stăpânire ale recurentei reclamante şi anterior, ale autorilor săi, au fost exercitate cu regularitate în raport de natura bunului, fapt ce rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. Caracterul netulburat al posesiei reiese din declaraţia de martor, precum şi faptul că reclamanta a fost recunoscută drept proprietar în zonă. Nu în ultimul rând, posesia a fost exercitată în văzul tuturor, astfel că nu se poate contesta caracterul public al acesteia prin invocarea dispoziţiilor art. 1852 C. civ.

În considerarea criticilor expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea pricinii spre rejudecare la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinare, intimata Parohia "Sfânta Ecaterina" a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a produce dovezi.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru şi a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 decembrie 2021, recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată la 14 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Criticile vizând aprecierea greşită a naturii construcţiei şi a condiţiilor pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune şi joncţiunea posesiilor pun în discuţie chestiuni de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că vor fi circumscrise punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. "Când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material’’.

Se mai impută instanţei de apel o lipsă de motivare în câmpul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., respectiv a motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi a celor pentru care au fost înlăturare susţinerile părţilor. Înalta Curte observă că recurenta nu a dedus judecăţii o critică concretă susceptibilă de a fi evaluată prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci s-a rezumat la a susţine că instanţa de apel nu a analizat pricina şi nu a administrat un probatoriu care să conducă la o evaluare corectă a litigiului. Aserţiunea este formulată de o manieră generală şi fundamentează, mai degrabă, o chestiune de netemeinice şi nu de nelegalitate a hotărârii din sfera motivării, astfel că nu poate fi privită din unghiul dispoziţiilor care reglementează casarea pentru nemotivare.

În fond, reclamanta A. a promovat împotriva pârâtei Parohia "Sfânta Ecaterina" o acţiune în constatare având ca obiect dobândirea dreptului de superficie prin uzucapiunea de 10 ani sau, în subsidiar, prin uzucapiunea de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor, asupra terenului în suprafaţă de 80 mp, situat în Bucureşti, strada x, nr. 5, pe care se află edificată construcţia acesteia.

Argumentele recurentei care vin să demonteze concluzia instanţelor anterioare cu privire la natura provizorie a construcţiei, obstacol în calea dobândirii dreptului de superficie prin uzucapiune, nu sunt în măsură a fundamenta nelegalitatea deciziei atacate.

Recurenta s-a prevalat de definirea în termeni de specialitate a construcţiilor cu caracter provizoriu, astfel cum este prevăzută în cuprinsul Anexei nr. 2 la Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, şi a expus că acestea sunt realizate din materiale şi alcătuiri care permit demontarea rapidă în vederea aducerii terenului la starea iniţială şi se caracterizează printr-o durată de existenţă limitată. În contradicţie cu aceste caracteristici, bunul obiect al dreptului de superficie este construit din materiale durabile (beton, cărămidă) şi nu permite demontarea, spre a fi instalat într-o altă locaţie.

Înalta Curte reţine, contrar aserţiunilor anterioare, că aşa cum rezultă din raportul de expertiză judiciară întocmit în dosarul nr. x/2015, în care s-a judecat acţiunea în evacuare formulată de reclamanta Parohia Sfânta Ecaterina în contradictoriu cu pârâţii C., A. şi C., cu privire la imobilul teren situat în Bucureşti, întreaga construcţie nu are fundaţie şi este aşezată pe o platformă de beton cu grosime variabilă între 10 şi 15 cm. De asemenea, depoziţiile de martori audiaţi în prezentul litigiu relevă aspectul că, anterior dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă, construcţia se înfăţişa drept o organizare de şantier folosită de D., ulterior devenită E. S.A., pentru activitatea de construire a blocurilor de locuinţe din proximitatea Pieţei Unirii.

Instanţele anterioare s-au bazat pe aceste constatări şi au reţinut, în mod întemeiat, că prin caracteristicile conferite şi modul de utilizare, construcţia nu întruneşte cerinţele unui bun imobil pentru a se reţine un drept de folosinţă asupra terenului pe care a fost edificată construcţia, având caracter provizoriu şi posibilitatea de a fi deplasată.

Astfel, susţinerile recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi interpretat greşit natura construcţiei nu sunt fondate şi urmează a fi înlăturate ca atare.

Criticile referitoare la interpretarea probelor şi aprecierea situaţiei de fapt nu pot fi cenzurate de prezenta instanţă, întrucât nu se plasează în sfera motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Acestea au semnificaţia unor chestiuni de netemeinicie în condiţiile în care prin intermediul lor se tinde la reevaluarea situaţiei de fapt şi reconsiderarea probaţiunii administrate în cauză, ceea ce excedează verificărilor ce pot fi efectuate în recurs, cale de atac de reformare prin intermediul căreia se declanşează exclusiv un control de legalitate a hotărârii în limita motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Se mai notează că stabilirea situaţiei de fapt constituie apanajul instanţelor de fond, iar instanţa de recurs poate exercita doar un control de legalitate a hotărârii atacate şi nu unul de temeinicie, care să conducă la schimbarea situaţiei de fapt şi reaprecierea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Nefondată se vădeşte a fi şi critica de apreciere a neîndeplinirii cerinţelor impuse de lege pentru a opera uzucapiunea de scurtă durată, de vreme ce recurenta reclamantă nu a opus un act juridic care să ateste un drept de folosinţă asupra terenului de sub construcţie. Acesta este şi raţionamentul îmbrăţişat de Curtea de Apel, care nu a mai procedat la analizarea bunei-credinţe în absenţa titlului în discuţie, cele două exigenţe impuse pentru constatarea uzucapiunii de scurtă durată fiind cumulative.

În legătură cu afirmaţia potrivit căreia terenul ar fi aparţinut statului şi că la momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra construcţiei s-ar fi transmis şi un drept de folosinţă gratuită asupra terenului, reiterată în calea de atac a recursului, Curtea de Apel a reţinut corect că această presupunere nu echivalează cu un just titlu provenind de la un neproprietar.

Ultima critică a recursului, grefată pe aplicarea greşită a prevederilor art. 1860 din vechiul C. civ., nu are suport legal.

Lecturând susţinerile recurentei care înglobează acest motiv de nelegalitate, Înalta Curte observă că prin decizia atacată nu s-a statuat cu privire la interpretarea noţiunii de autor în accepţiunea prevederilor art. 1860 C. civ., critica formulată pe acest aspect neputându-şi găsi corespondent în raţiunile instanţei, pentru a fi cercetată.

Curtea de Apel a analizat îndeplinirea condiţiilor pentru uzucapiunea de lungă durată în raport de situaţia de fapt conturată în cauză pe baza probatoriului administrat şi a constatat judicios că foştii proprietari ai organizării de şantier erau societăţi de construcţii, D. şi E. S.A., iar montarea acelor corpuri provizorii s-a făcut în scopul de a sprijini lucrările de construcţie a blocurilor, fără a exista intenţia de a se dobândi un dezmembrământ al dreptului de proprietate privată. Astfel, societăţile de construcţii au folosit terenul în calitate de detentori precari şi nu au efectuat acte din care să rezulte intervenirea precarităţii în posesie utilă conform art. 1858 C. civ..

Or, cât timp societăţile de construcţii care au amplasat organizarea de şantier au avut în vedere doar o folosinţă provizorie a terenului, pe perioada derulării procesului de construire a blocurilor de locuinţe din zona Unirii, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile posesiei în privinţa elementului intenţional animus.

Pentru argumentele expuse, se constată că decizia de apel este la adăpost de criticile formulate de recurentă şi, în consecinţă, recursul va fi respins, ca nefondat, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1238 A din 5 octombrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2022.