Judicial error compensation: applicability of special criminal procedure norms over general civil delictual liability despite claimant’s election of law

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 10.12.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.014.400 euro si 15.000 RON constând în:

- prejudiciul în valoare de 14.400 euro pentru veniturile din munca pe care reclamantul nu le-a putut obţine datorită interzicerii prin controlul judiciar a părăsirii Municipiului Reşiţa (1.600 euro X 9 luni), 15.000 RON pentru cheltuielile cu asistenţă şi reprezentarea (5.000 RON), cazare, transport, medicamente şi alte cheltuieli judiciare (10.000 RON) în dosarele penale in care a fost cercetat şi găsit nevinovat;

- prejudiciul moral în valoare de 1.000.000 euro suferit de către reclamant ca urmare a dispunerii în mod abuziv, netemeinic şi nelegal a măsurilor preventive a reţinerii şi controlului judiciar precum şi a măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor sale în Dosarul penal nr. x/2014 instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa şi Dosarul penal nr. x/2019 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caras-Severin.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 878/11.05.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 233 din 09 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 878/11.05.2021 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2020 în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi a anulat hotărârea şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civilă nr. 233 din 09 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor

II.1. Motivele de recurs

Se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) deoarece obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aşa cum dispun prevederile art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rolul activ al judecătorului, prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., comportă o serie de limitări, printre care cea mai importantă este dată de principiul disponibilităţii .De asemenea, în doctrină, s-a apreciat că nu trebuie recunoscută posibilitatea judecătorului de a schimba, din oficiu, cauza cererii de chemare în judecată şi în considerarea faptului că o asemenea modificare, practic, s-ar face exclusiv în favoarea reclamantului, afectându-se astfel obligaţia de imparţialitate a instanţei şi prin urmare, dreptul pârâtului la un proces echitabil.

Modificarea cererii înseamnă, a refundamenta o cerere întemeiată greşit, aspect ce nu poate fi realizat decât de partea care a formulat cererea respectivă. Obiectul cererii reclamantului A. îl constituie răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385-1386 din C. civ. şi nu dispoziţiile art. 539 şi următoarele din C. proc. pen.

Se mai arată că reclamantul, invocând fundamentalul principiu ai disponibilităţii, alege să solicite cercetarea pe fond a acţiunii sale prin raportare la prevederile art. 1349 şi urm. C. civ., iar nu Ia acelea impuse prin legile speciale în materie, iar instanţa de judecată nu are dreptul de a proceda Ia soluţionarea pe fond a acţiunii în considerarea temeiului de drept indicat de reclamant, căci dacă ar face aceasta ar lăsa fără efect tocmai dispoziţiile legale speciale dedicate de legiuitor acţiunii în reparaţie rezultate din săvârşirea unei erori judiciare.

Într-un asemenea caz, acţiunea reclamantului trebuie considerată inadmisibilă şi respinsă pentru acest motiv, nemaifiind necesar a se cerceta dacă, pe fond, sunt întrunite condiţiile de drept comun ale răspunderii civile delictuale. Dreptul de dispoziţie procesuală recunoscut reclamantului nu poate fi înţeles în sensul că ar îngădui substituirea, prin exclusiva voinţă a titularului acţiunii, unei căi legale speciale, expres determinată de lege, cu una generală (de drept comun) pe care, în concret, reclamantul ar putea-o socoti mai favorabilă.

Un asemenea tratament juridic nu face decât să concretizeze regula potrivit căreia în situaţiile de concurs între o lege generală şi una specială, legea specială are preferinţă în aplicare (specialia generalibus derogant), doar în acest fel adevărata voinţă a legiuitorului ajungând să se impună în ce priveşte situaţia juridică reglementată, cu caracter derogatoriu, prin legea specială".

Prin urmare, se apreciază că prin decizia civilă nr. 233/09.11.2021, Curtea de Apel Timişoara, s-a substituit rolului reclamantului, dispunând în mod nelegal modificarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită.

Se mai consideră că, prin decizia civilă nr. 233/09.11.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timişoara, a apreciat ca se impune desfiinţarea sentinţei apelate ca urmare a pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 136/03.03.2021 publicată în Monitorul Oficial sub nr. x/12.05.2021, act prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată şi s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 aliun. 1 lit. a)-d) din C. proc. pen. sau achitare este neconstituţională .

În primul rând, se învederează faptul că Decizia nr. 136/2021 este incidenţă în litigiile izvorâte din aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen. şi nu în cazul celor izvorâte din aplicarea prevederilor din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală. Or, prin decizia nr. 136/2021, Curtea Constituţională a constatat ca fiind neconstituţionale doar dispoziţiile art. 539 din C. proc. pen., iar nu şi prevederile art. 9 alin. (5) din Partea generală a aceluiaşi cod, ce au un conţinut identic.

Se reiterează că în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Această regulă este dezvoltată în art. 397 din C. proc. civ., care stipulează că instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, ea neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină, "instanţa nu poate schimba fundamentul juridic al cererii". Prin urmare, se apreciază că prin decizia civilă nr. 233/09.11.2021, instanţa de apel, efectiv a refundamentat cererea de chemare în judecată, aspect ce nu poate fi realizat decât de partea care a formulat cererea respectivă.

În altă ordine de idei, se învederează faptul că nu se poate face aplicarea directă a dispoziţiilor CEDO, atâta timp cât în dreptul intern există reglementări speciale. Există neconcordanţe între dreptul intern şi reglementările internaţionale în ipoteza în care norma juridică internă este mai restrictivă sau în cea în care aceasta este insuficient de precisă, astfel încât creează riscul unei practici judiciare incoerente. Se menţionează că în legea internă, în ceea ce priveşte erorile judiciare, nu există dispoziţii contrare, astfel încât să putem vorbi de aplicarea cu prioritate a normei europene.

S-a învederat faptul că judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără a depăşi limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut). Prin urmare, instanţa de apel şi-a depăşit limitele învestirii, aceasta pronunţându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut (extra petita),

De asemenea, se arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile legale.

Prin decizia civilă nr. 233/09.11.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timişoara a apreciat că nu este admisibilă validarea achiesării la hotărârea primei instanţei cât timp cererea de apel şi concluziile orale au fost formulate în mod exclusiv de către apărătorul ales, nu de către partea însăşi, iar pentru aceasta nu a existat un mandat special acordat în condiţiile de exigenţă aart. 81 alin. (1) din C. proc. civ.,

Mai mult decât atât, instanţa de apel a reţinut că "deşi argumentul apelantului reclamant cu privire la măsura reţinerii nu este corect, contravenind în aparenţă chiar propriului interes, cererea de apel în această parte este fondată mai ales prin prisma noului conţinut al art. 539 C. proc. civ..penală dat de decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale".

Se mai susţine că, în cazul reprezentării convenţionale, actele procedurale de dispoziţie nu pot fi făcute de reprezentantul părţii decât în temeiul unor procuri speciale, cu excepţia reprezentării părţii prin avocat, când este suficientă menţiunea expresă în contractul de asistenţă juridică, ce va fi preluată şi în împuternicirea avocaţială, în sensul că avocatul are dreptul să efectueze acte procedurale de dispoziţie în numele părţii.

Astfel, potrivit art. 126 alin. (3) din Statutul profesiei de avocat, republicat, pentru activităţile prevăzute expres în cuprinsul obiectului contractului de asistenţă juridică, acesta reprezintă un mandat special, în puterea căruia avocatul poate încheia, sub semnătura privată sau în formă autentică, acte de conservare, administrare ori dispoziţie în numele şi pe seama clientului. Prin urmare, întrucât din motivarea instanţei de apel nu rezultă aceste aspecte, se apreciază că instanţa de apel, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., trebuia să clarifice aceste aspecte, chiar să solicite avocatului la termenul de judecată să precizeze dacă are sau nu un astfel de mandat.

Se mai subliniază faptul că, potrivit art. 6 din C. proc. civ., orice persoană (reclamant, pârât) are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege". Pentru a constitui o garanţie a unui proces echitabil, instanţa care soluţionează cauza trebuie să îndeplinească exigenţele de independenţă şi imparţialitate şi să fie stabilită de lege.

Se mai consideră că instanţa de apel în mod greşit, pe de o parte susţine că, în legătură cu măsurile preventive neprivative de libertate nu sunt incidente dispoziţiile din C. proc. pen., iar pe de altă parte trasează dispoziţii instanţei de fond ca în rejudecare să aibă în vedere prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004 care fac trimitere tocmai la dispoziţiile C. proc. pen.

II.2.1 Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare prin care solicit instanţei să respingă recursul formulat de către recurentul Statul Român (i) în principal ca nul sau (ii) în subsidiar ca nefondat şi să dispună menţinerea deciziei civile nr. 233 Curţii de Apel Timişoara pronunţată în 09.11.2021 ca fiind legală şi temeinică cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Ia instanţa de fond.

II.2.2. Răspuns la întâmpinare.

Recurentul-pârât Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimat, solicită respingerea recursului formulat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor, în principal ca nul, deoarece motivele de recurs invocate de recurent nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar în subsidiar ca nefondat, motivat de faptul că hotărârea instanţei de apel este legală şi temeinică.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul Statul Român este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant, se va reţine că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs.

Totodată, conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs, astfel cum aceasta a fost formulată, se constată că recurentul aduce critici, pe de o parte, în legătură cu încălcarea principiului disponibilităţii părţii, iar pe de altă parte, cu privire la aplicarea directă a dispoziţiilor CEDO (atâta timp cât în dreptul intern există reglementări speciale).

Astfel, se arată că obiectul cererii reclamantului A. îl constituie răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385-1386 din C. civ., şi nu dispoziţiile art. 539 şi următoarele din C. proc. pen.. instamţa de apel dispunând în mod nelegal modificarea obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită. De asemenea, se consideră că în legea internă, în ceea ce priveşte erorile judiciare, nu există dispoziţii contrare astfel încât să putem vorbi de aplicarea cu prioritate a normei europene.

Prin nemotivarea căii de atac în cauză intervine sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv nulitatea recursului, ce poate fi constatată în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte reţine că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, cu indicarea textului de lege încălcat.

Înalta Curte apreciază că aspectele evidenţiate în cuprinsul memoriului de recurs depus de recurent reprezintă critici de nelegalitate ale deciziei recurate, care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În cauză, cererea de recurs cuprinde o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenţia nelegalitatea hotărârii, motiv pentru care excepţia nulităţii recursului va fi respinsă.

Pe fondul recursului, criticile recurentului ce sunt circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

Pentru a fi incident acest motiv, era necesar ca instanţa, prin hotărârea dată, să fi încălcat regulile de procedură prevăzute a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii .

Principiul disponibilităţii apare ca fiind o reflexie a libertăţii de voinţă a părţilor litigante, manifestată însă în perimetrul drepturilor procesuale ale acestora. Dacă analizăm principiul disponibilităţii în contextul celorlalte principii ce guvernează procesul civil remarcăm limitele în care disponibilitatea părţilor trebuie totuşi să se cantoneze. Astfel, prerogativele conferite părţilor litigante de dispoziţiile legale ale art. 9 C. proc. civ. nu pot fi exercitate discreţionar, ci doar în corelaţie cu celelalte principii ale procesului civil: principiul legalităţii, principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, principiul contradictorialităţii, principiul respectării dreptului la apărare etc.

În aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în conţinutul cererii de chemare în judecată. Având în vedere aspectele anterior menţionate, nu se poate susţine deci că instanţa de apel ar fi judecat pricina cu încălcarea normelor de procedură ce reglementează modificarea obiectului cererii şi cu nesocotirea principiului disponibilităţii în privinţa limitelor judecăţii deoarece a considerat corect că, chiar dacă reclamantul a arătat în cererea de reformare a sentinţei că nu a indicat dispoziţiile art. 539 C. proc. civ..penală, ci dreptul comun, aceasta nu atrage înlăturarea aplicării primului text în speţă.

Curtea a avut în vedere astfel, temeiurile de drept indicate în cuprinsul acţiunii introductive, printre care se numără şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, din cuprinsul căreia incidenţă în speţă are art. 5 (Dreptul la libertate şi siguranţă). Reclamantul a invocat aşadar dispoziţiile art. 5 din CEDO şi, în plus, a chemat în judecată doar Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, constatări care, unite cu situaţia de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată reprezentau indicii pentru luarea în considerare a incidenţei dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., având în vedere că o astfel de configuraţie a cadrului procesual din punct de vedere subiectiv coincide cu reglementarea din art. 541 alin. (3) din C. proc. pen.:

"(4) Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice."

Instanţa a conchis în mod just că s-a impus din partea acesteia obligaţia de recalificare a pretenţiei formulate, potrivit celor stabilite de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., normă imperativă, potrivit căreia: "(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă."

Drept urmare, nu a avut loc o încălcare a principiului disponibilităţii care să atragă incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Criticile recurentului ce sunt circumscrise motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. ce vizează, în esenţă, eronata aplicare de instanţa de apel, a prevederilor art. 539 şi urm. din C. proc. pen. şi a dispoziţiilor CEDO, sunt, de asemenea, nefondate.

Instanţa de apel a observat că reclamantul a indicat nu numai prevederile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, ci în mod implicit şi pe cele de la art. 72 şi 74 din C. civ. ce consacră dreptul la demnitate (onoare, reputaţie), precum şi chestiuni ţinând de atingeri aduse vieţii private, astfel încât, trimiterile la sediul materiei din legea română, adică art. 252 C. civ., sau la prevederile Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului, au fost analizate ca atare, din perspectiva principiului disponibilităţii, în mod legal.

S-a considerat că măsurile indicate de reclamant drept cauzatoare de prejudicii legate de dreptul său la onoare, reputaţie şi viaţă privată sunt măsuri procesuale dispuse în cadrul unei cercetări penale, ceea ce a atras aplicarea justă a dispoziţiilor art. 539 şi urm. din C. proc. pen., cel puţin pentru măsurile preventive privative de libertate. Drept urmare, nu subzistă motivul de nelegalitate formulat sub acest aspect.

Nu pot fi reţinute deci criticile recurentului pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor deoarece, luând în considerare faptul că măsurile reclamate de reclamant drept cauză a lezării dreptului său la onoare, reputaţie şi viaţă privată sunt măsuri procesuale dispuse în cadrul unei cercetări penale, rezultă fără dubiu că prevederile art. 539 şi urm. din C. proc. pen. sunt incidente în cauză, cel puţin pentru măsurile preventive privative de libertate.

Cu privire la aplicarea prevederilor CEDO, nici această nemulţumire nu este fondată, aşa cum s-a arătat, Curtea de apel a apreciat corect că însuşi reclamantul a invocat şi dispoziţiile din CEDO, art. 5 reprezentând o normă care, în dreptul naţional, corespunde prevederilor de la art. 539 din C. proc. pen., nefiind vorba de o aplicare directă a prevederilor CEDO, aşa cum pretinde recurentul.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului cu privire la decizia Curţii Constituţionale, şi aceasta este nefondată, reţinându-se corect relevanţa paragrafului nr. 32 din decizia nr. 136/2021:

"Curtea observă că, în jurisprudenţa sa privind art. 539 din C. proc. pen., a reţinut că procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în C. proc. pen.. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul C. civ.. Aşadar, procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 din C. proc. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispoziţiile art. 252 şi 253 din C. civ. sau ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează consecinţele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viaţă privată [a se vedea Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 22, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 20]."

Pe de altă parte, prin decizia recurată, în mod just se reţine că reclamantul invocă durata de 6 ani a procedurii penale, aspect rămas neanalizat, în condiţiile în care judecata cauzei penale într-un termen rezonabil nu se circumscrie dispoziţiilor art. 538 şi 539 C. proc. pen.., ci art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Celelalte afirmaţii privind omisiunea instanţei care trebuia să clarifice reprezentarea pârâtului, chiar să solicite avocatului la termenul de judecată să precizeze dacă are sau nu un astfel de mandat de reprezentare sau cea privind incidenţa art. 6 din C. proc. civ., conform căruia orice persoană (reclamant, pârât) are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege" sunt susţineri nejustificate, neputând conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei atacate, neputându-se considera că a avut loc interpretarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente.

Concluzionând, instanţa de apel corect a dispus admiterea apelului, anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care, va trebui să se preocupe de stabilirea obiectului şi cauzei învestirii pentru fiecare fapt ilicit pretins, ulterior punerii acestora în discuţia părţilor. În aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în conţinutul cererii de chemare în judecată. Având în vedere aspectele anterior menţionate, nu se poate susţine deci că instanţa de apel ar fi judecat pricina cu încălcarea normelor de procedură ce reglementează modificarea obiectului cererii şi cu nesocotirea principiului disponibilităţii în privinţa limitelor judecăţii, sau cu încălcarea sau aplicarea eronată a normelor legale incidente.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând că sunt neîntemeiate criticile invocate în cererea de recurs, circumscrise cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 233 din 09 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 233 din 09 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.